Posts Tagged ‘berlin’

Spuneţi şi voi: câţi oameni pot spune zice lucrul de mai sus fără să pară ipocriţi, deplasaţi, nelalocul lor? Foarte puţini. Nora Iuga e una dintre persoanele pe care eu le îndrăgesc enorm nu doar pentru că fiecare carte a ei este, pentru mine, prilej de jubilaţie estetică, ci şi pentru că sinceritatea ei absolută (şi, uneori, dezarmantă) reprezintă lucrul cel mai de preţ al unei personalităţi frumoase (vă las pe voi să descoperiţi, în carte, la ce se referă autoarea când spune că se topeşte după kitsch).

M-am îndrăgostit de Nora Iuga citindu-i Sexagenara şi tânărul, apoi Săpunul lui Leopold Bloom, apoi Fetiţa cu o mie de riduri, apoi Berlinul meu e un monolog, apoi Dactilografa de noapte. De fiecare dată am găsit în cărţile ei lucrul pe care-l caut cel mai des: firescul brut, refuzul oricărei cenzuri (estetice ori ideologice), plăcerea fantastică a amănuntului, adulmecarea asiduă a viului, a nemaipomenitului, a bucuriei de-a descoperi lucruri noi la fiecare pas. Iar Blogstory, cel mai recent volum al autoarei (care mi-a parvenit prin bunăvoinţa şi promptitudinea celor de la Casa de pariuri literare, cărora le mulţumesc), nu face rabat de la marca autoarei, această Alice-în-ţara-minunilor a literaturii române ultra-contemporane.

Paginile din Blogstory reconstruiesc mesajele Norei Iuga destinate blogului personal (creat cu susţinerea lui un cristian): inserţii diaristice, mirări fructuoase, rememorări dureroase (dar duios-compensatorii) ale întâlnirilor cu oameni din alte timpuri (merge chiar să scriu şi „din alt veac”!), notaţii referitoare la activitatea literară a autoarei (mult mai vie şi mai apreciată în Germania decât pe tărâmul unde poveştile respective s-au născut), bucuria de a te înconjura de oameni tineri, de suflul nou, de tirania mobilităţii şi imperativul agitaţiei cotidiene. Nora Iuga dă dovadă de aceeaşi acuitate ieşită din comun ca şi în momentele în care scria Berlinul meu e un monolog, carte în care simbioza dintre mintea care concepe realitatea şi fantasticul unei lumi într-o permanentă transformare este desăvârşit. Nora Iuga nu cunoaşte tristeţea. Chiar şi atunci când aceasta iese la suprafaţă obraznic, dintre rândurile frumos aranjate, nu e decât pretext pentru o paradoxală reaşezare în matca fericirii; acea fericire de a şti că universul e o parte din tine, că şi tu contribui permanent la tainicul său mers. Autoarea îşi priveşte viaţa ca pe un dar nesperat, evacuând sistematic orice tentativă a ei de a trăda speranţa.

Blogstory-ul este, de altfel, un proiect livresc nemaiîntâlnit până acum în literatura română, întrucât face saltul invers, dinspre electronic şi virtual către existenţa materială, palpabilă. Marele câştig al acestei tentative ste faptul că, în cazul Norei Iuga, ea nu-şi modifică mesajul în funcţie de suportul său ori de destinatarul imediat al gândurilor. Nora Iuga e aceeaşi: lirică, ermetică doar cât să nu fie acuzată de exhibiţionism, elegantă, delicată, îndrăgostită perpetuu de viaţă şi de oameni. Această vitalitate a scriitoarei este cea care face ca fiecare carte a ei să se constituie într-un eveniment literar. Salut, aşadar, apariţia Blogstory-ului!

Redau mai jos un fragment emoţionant al cărţii, care îmbină exemplar fiorul memoriei cu simbolistica târzie a gesturilor împăciuitoare. Un tablou de o rară frumuseţe: „Cartea cu poza lui Nino sprijinită de vaza de lemn moştenire de la mama mare, pe masa rotundă cu placă de sticlă. O candelă roşie cu flacăra pâlpâind lângă ea. O farfurie cu felii de cozonac cu nuci şi cu mac. Două pahare cu vin roşu. Iau într-o mână un pahar, în cealaltă un pahar. Le ciocnesc. La mulţi ani, Nino. Beau o gură dintr-unul, beau o gură dintr-altul. Îmi şterg buzele cu dosul palmei. Sărut fruntea alb-negru a fotografiei.” (p.87)

Bravo, Nora Iuga!

(Nora Iuga, Blogstory, 124 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Va fi un text mai scurt, de data aceasta, pentru că despre cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, voi scrie mai pe larg în următorul număr al Poesis Internaţional. Cu toate astea, sunt atât de entuziasmat de jurnalul ăsta încât e musai să zic vreo două vorbe, că tocmai am încheiat lectura lui.

Da, şi în loc să-mi petrec seara de vineri făcând ce fac oamenii de vârsta mea, stau şi vă povestesc despre Nora Iuga. Credeţi că-mi pare rău? Deloc! Poate folosesc nişte clişee, însă Nora Iuga e o personalitate fascinantă. I-am citit şi Săpunul lui Leopold Bloom, şi Sexagenara şi tânărul (my favourite! – cel puţin până la apariţia jurnalului de faţă), şi Fetiţa cu o mie de riduri şi pot să spun că autoarea, care a împlinit acum câteva zile vârsta de 80 de ani, are o vitalitate şi o frumuseţe a gândului exemplare. N-am găsit, în tot acest jurnal, vreun rând care să-mi reamintească faptul că am în faţă pagini scrise de o persoană de vârsta bunicii mele. N-am întâlnit nicăieri vreun ton plângăreţ, vreo văicăreală (fie ea şi cochetă, aşa cum le stă bine femeilor), vreo părere de rău pentru simpla scurgere a timpului. Nora Iuga trăieşte prin toţi porii, zâmbeşte cu dărnicie, împărtăşeşte cele mai intime lucruri cu demnitatea şi eleganţa unui om care ştie că asta trebuie să conţină un jurnal. Nu e nimic vulgar aici, nici măcar în paginile în care se face referire la sexualitate ori la moarte.

Jurnalul are două părţi: Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin şi Stuttgarter Platz 22, cuprinzând, la un interval de 10 ani, raportarea autoarei la oraşul care o găzduieşte. E frumoasă trecerea de la prima parte – unde Berlinul este perceput aproape tactil, dar ca un corp încă străin, exterior – şi cea de-a doua parte, când Nora Iuga pare că interiorizează fiecare gest al oraşului, într-un duios transfer al existenţei. Berlinul nu mai e aici locul în care se întâmplă lucrurile, ci metabolismul propriu al autoarei. Autoarea jurnalului închide între graniţele propriei pieli respiraţia unui întreg oraş, care nu mai reprezintă o coordonată spaţială, ci una afectiv-emoţională. Voi vorbi despre asta, pe larg, la momentul oportun. 🙂

Ah, da, să nu uit multitudinea de imagini vii, care sunt plăsmuiri ale unei imaginaţii niciodată obosite. Nora Iuga ne vorbeşte despre sexualitate cu naturaleţea cu care eu vorbesc despre vreme: „Cum văd un bărbat şi o femeie mergând mai apropiaţi – ăştia se trădează şi dacă nu le vezi feţele -, încep să mi-i imaginez în pat, în toate poziţiile posibile, ca-n filmele porno, cu cărnuri transpirate plescăind când se lovesc, parcă-s făcuţi din aluat” (p.147); „Mi-au lăsat ca amintire o poză cu două girafe de la Zoo, una călare pe cealaltă; aş vrea să le aud gâfâind, dar sunt atât de inerte, de pasive, ca nişte lorzi englezi” (p.174); „Oare ce-o fi paradisul, o linişte nesfârşită sau un orgasm continuu?” (p.256). Emoţionante sunt şi notaţiile despre moarte, despre transformările trupului, despre iubire, tandreţea burgheză cu care Nora Iuga vorbeşte despre România şi dragostea sinceră pe care o poartă prietenilor (a căror tinereţe se pare că autoarea a absorbit-o, la rându-i). Şi peste toate acestea, evident, imaginea panoramică a oraşului din afară şi a celui dinăuntru. Acelaşi. Mereu.

Până aşteptaţi următorul număr din Poesis Internaţional, unde mă voi strădui să scriu în aşa fel despre Nora Iuga încât să vă îndrăgostiţi de ea (aşa cum mi s-a întâmplat şi mie), vă spun doar atât: unii oameni au nevoie de pâine ca să trăiască; nouă, celorlalţi, ne e suficentă Nora Iuga. Şi dacă ne străduim tare de tot, ştim şi unde s-o întâlnim. E drept că ne dă ea indiciul: „Când n-o să mă mai găsiţi nicăieri, căutaţi-mă la Berlin, la ziarul Die Zeit, la Tv ArRTE, la cinematograful „Hackesche Höfe”, în parcul de pe Koenigsallee, la Café Einstein, la librăria Hacker und Presting pe Leonhardstrasse…” (p.230-231).

Un filmuleţ în care Nora Iuga ne povesteşte despre S-Bahn, mijlocul de transport în comun pe care-l iubeşte atât de mult, despre ziare româneşti şi despre privilegiul anonimităţii 🙂 :

(Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog,  288 p., ed. Cartea românească, 2010)