Posts Tagged ‘bătrâneţe’

Nu mai e un secret pentru nimeni că sunt vrăjit de Iris Murdoch. Mi-am şi spus că nu mă las până nu citesc tot ce s-a tradus în limba română din opera scriitoarei britanice. Mai am trei cărţi… 🙂

Visul lui Bruno e întrucâtva o meditaţie subtilă asupra morţii, însă nu din perspectivă mioritică (îndreptată înspre ce se întâmplă dincolo), ci din unghiul a ceea ce rămâne în urmă. E o filosofie a restului aici. Bruno e un nonagenar care nu a reuşit în timpul vieţii să şi-l apropie pe Miles, băiatul său. Bruno locuieşte cu ginerele său, Danby, cu o slujnică pe care n-o dă inteligenţa afară din casă, Adelaide, şi cu Nigel, un fel de „home-made mesia”. Bătrânul colecţionează timbre de valoare şi are o pasiune pentru păianjeni, pe care-i urmăreşte fascinat. Bineînţeles că nu la asta se reduce romanul. Aşa cum ne-a obişnuit, Iris Murdoch creează un personaj central în jurul căruia gravitează vieţile celorlalţi. Danby, care fusese căsătorit cu Gwen, se îndrăgosteşte de Lisa, cumnata lui Miles. Miles, la rândul său, căsătorit cu Diana (care are o pasiune pentru Danby) se amorezează de aceeaşi Lisa. Adelaide e doar amanta ocazională a lui Danby, iar când află de sentimentele acestuia pentru o altă femeie, decide să se căsătorească cu Will, fratele geamăn al lui Nigel. Pare complicat. Însă nu e, mai ales că Iris Murdoch are incredibilul talent de a da naştere unor personaje foarte bine individualizate.

Bruno e punctul central. Încercând o reconciliere cu Miles, se simte ataşat de Lisa. Apropierea de aceasta îi dă senzaţia bătrânului că a reparat, cât de cât, relaţia dificilă pe care a avut-o cu fiul său. Rând pe rând, toate personajele îşi trăiesc destinul în funcţie de cel al bătrânului, fără să-şi dea seama că acesta exercită asupra lor o influenţă mult mai mare decât ar fi bănuit-o. Casa impozantă, mereu întunecată, lovită tot mai des de nemiloasa ploaie londoneză, este locul în care protagoniştii iau cele mai curajoase decizii din viaţa lor. Aici îşi scrie Danby scrisoarea către Lisa. Aici se hotărăşte Adelaide să îşi unească destinul cu al lui Will. Aici se joacă Nigel de-a Dumnezeu. Aici se retrage Diana ca să-şi calmeze durerile. Nimeni nu scapă. Rolul lui Bruno nu e altul decât acela de a aranja lucrurile, înainte ca marea cortină să cadă definitiv. Şi chiar dacă nu totul iese conform planului iniţial, satisfacţia e aproape maximă: a încercat.

Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că autoarea nu ne mai conduce, de mânuţă, prin labirintul întortocheat al minţii fiecăruia dintre personaje. E doar un martor care descrie cu acurateţe ce se întâmplă. Fără un scop prestabilit, fără intenţii ascunse. E doar un ochi atent, care mătură încăperile şi ne spune ce întâlneşte în cale. De aceea acţiunea curge lin, intriga e dozată treptat, iar finalul curge, curge, curge… O carte frumoasă.

p.s. despre Visul lui Bruno a mai scris şi Dragoş, aici

(Iris Murdoch, Visul lui Bruno, 402 p., ed. Univers, 1978)