Posts Tagged ‘auschwitz’

Asta e o carte pe care am citit-o dintr-o suflare. Aveam deja altele citite înainte (despre care ar fi trebuit să scriu înaintea acesteia) însă urgenţa pe care am simţit-o parcurgând paginile din Noaptea mi-a stârnit emoţii contradictorii.

Nu credeam că mai pot fi impresionat de mărturiile celor care au văzut moartea cu ochii, în lagărele de exterminare de la Auschwitz. M-am înşelat. Oroarea n-are limite. Şi nu credeam că voi putea vreodată găsi atâta înţelegere în nişte cuvinte simple, dar care, tocmai datorită faptului că sunt simple, produc efecte halucinante. Elie Wiesel, autorul cărţii, spune la un moment dat că, de fapt, în ceea ce priveşte teroarea de la Auschwitz, lucrurile stau taman invers decât crede lumea: acolo, deţinuţii nu se străduiau să trăiască, ci încercau să se adapteze morţii. E un paradox atât de grăitor şi de succint, încât îţi taie respiraţia. Iar ceea ce premiantul Nobel pentru pace (1986) povesteşte în această carte te lasă, încă o dată, uimit, ruşinat şi învins.

Totul e descris într-o limbă a coabitării cu spectrul morţii. Cuvintele au tăietura exactă, sunt smulse cu greu din realitatea înconjurătoare (care deseori pare o punere în practică a unui scenariu tâmpit şi odios) şi aplicate unor situaţii la limita insanităţii. Elie, în vârstă de doar 16 ani, e luat de acasă (Sighet) împreună cu familia şi dus la Auschwitz. Călătoria cu trenul, în vagonuri de marfă, fără lumină, hrană şi apă, are ceva din dramatismul culoarului verde, acela pe care păşesc condamnaţii la moarte, în America, pentru a-şi primi pedeapsa. Nu lipsesc tragediile minore (de parcă ceva, în tot acest hău, ar putea fi minor), care se lipesc de vieţile lor în cele mai nepotrivite momente (o femeie din vagon înnebuneşte pe drum, ţipând mereu că vede un foc în depărtare. Ironia face ca exact în momentul în care evreii ajung la Auschwitz, Elie să observe crematoriile, focul groazei şi al exterminării). Lupta pentru hrană, pierderea sentimentelor fireşti (unii oameni fură de la gura propriilor părinţi hrana), boala, epuizarea, munca, operaţiunea înfiorătoare a selecţiei (în urma căreia un medic decide cine continuă să muncească şi cine va lua drumul gazării), moartea care ajunge un element de decor, în faţa căruia nimeni nu îndrăzneşte să plângă, pentru că asta ar însemna o parţială acceptare a ororii, o trecere a acesteia din ficţiunea salvatoare în realitatea cruntă, imaginea bebeluşilor aruncaţi de vii în flăcări, a copiilor spânzuraţi şi a imenselor cuptoare care stau, ameninţător şi semeţ, în proximitatea aceasta a barbariei, toate acestea fac din cartea lui Wiesel un document extraordinar şi o teribilă oglindă a lagărului morţilor vii.

Elie Wiesel, totuşi, e conştient, la fel ca Herta Muller, că pentru unele chestiuni nu s-au inventat suficiente cuvinte. Punerea în propoziţii şi fraze a acestui necuprins al ororii reprezintă, din punctul lui de vedere, o mistificare a ruşinii, a vinii şi a crimei absurde. Limbajul e nefuncţional în condiţiile întâlnirii cu fapte inimaginabile. Cu toate acestea, dacă şi doar jumătate din tablourile terifiante ale cărţii se apropie de sinistrul adevăr, avem măcar o privire pe gaura cheii asupra celui mai odios experiment uman menţionat vreodată de istorie.

O carte care te lasă fără grai.

(Elie Wiesel, Noaptea, ed. Corint, 2012, trad. de Lia Decei)

Deaf sentence (romanul tradus la noi cu titlul Mort de surd) al lui David Lodge e genul acela de carte care te face să-ţi schimbi părerea despre ea de nenumărate ori pe măsură ce avansezi cu cititul ei. Şi înclin să cred că nu sunt puţini autorii care reuşesc să schimbe tonul şi tema povestirii într-o asemenea măsură încât excesul acesta să devină, paradoxal, firesc.

Asta face şi David Lodge. Romanul descrie viaţa unui profesor ajuns pensionar, lingvist, care-şi pierde treptat auzul şi care, pentru a putea fi încă bine înfipt în tot ceea ce înseamnă relaţionări sociale şi familiale, are nevoie de un aparat auditiv. Pe care-l foloseşte, dar care nu întotdeauna îl ajută. De aici se nasc tot felul de situaţii comice, derivând din handicapul minor care e, de fapt, tema centrală a cărţii, şi din jena aferentă acestuia, atunci când surzenia e de natură să-l stânjenească pe bietul profesor în cele mai inedite ipostaze. Desmond, căci despre el este vorba, este căsătorit cu Fred (Winifred), au, fiecare, copii din relaţii anterioare, ajunşi deja mari. La un moment dat, e acostat de o tânără studentă (Alex Loom) care-l roagă să o ajute cu finalizarea lucrării ei de licenţă, având o temă cel puţin bizară: analiza morfologico-sintactică a biletelor de adio, scrise de sinucigaşi înaintea săvârşirii gestului fatal. Desmond se arată sceptic, pe umră se lasă prins în tot felul de situaţii din care nu ştie exact cum poate ieşi fără a o jigni pe soţia lui, află ulterior că Alex este o persoană cu un background dubios şi care ajunge să-l şantajeze pe unul dintre colegii lui cu care avusese o relaţie „neprincipială”. În cele din urmă, după ce inevitabilul pare să bată la uşă de nenumărate ori (Alex chiar îl invită pe profesor la o partidă de sex asezonat cu spanking, ceea ce-i provoacă lui Desmond apucături domestice insistente pe care Fred nu ştie cum să le ia), tânăra dispare, luând cu ea ameninţările şi lăsând câţiva păgubaşi. Asta e una din laturile cărţii.

O altă faţetă a ei vorbeşte, de data aceasta cu ironie dulce şi un comic de zile mari, despre relaţia cu tatăl său. Ceea ce debutează ca o şarjă groasă la adresa senilităţii părintelui se transformă într-o duioşie fără margini. Sigur, ni se povesteşte şi cum, după o flatulaţie sonoră, tatăl său strigă „taxi!”, dar şi modul în care Desmond îl veghează pe patul de moarte şi-i spală trupul împuţinat, după ce moare. Sunt scene de un dramatism sumbru, în contrast fulminant cu umorul coroziv din alte părţi ale cărţii. La fel cum impresionantă e şi descrierea vizitei făcute de Desmond la Auschwitz. Sunt rânduri tensionate, macabre, zguduitoare, la doar câteva pagini distanţă de hazul nebun al unor scene.

De aceea spun că această carte e dulce-amară. O combinaţie foarte îndrăzneaţă, care nu le reuşeşte decât celor cu adevărat înzestraţi. David Lodge dovedeşte că are cu ce.

Unul dintre cele mai ciudate şi surprinzătoare romane pe  care le-am citit în ultima perioadă.

P.S. Un mare minus pentru traducere. Am văzut de cel puţin 20 de ori în carte expresia „drept pentru care”, în loc de „drept care” – varianta corectă. Mă mir că la standardele de calitate cu care ne-a obişnuit Poliromul există astfel de greşeli elementare.

(David Lodge, Mort de surd, 344 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Roxana Marin)