Posts Tagged ‘augustin fratila’

tn1_soseaua_catelu_42_n_tipar_12_mmOrice concurs literar din România e subiect de contestaţii aprige. În ceea ce priveşte premiul “Augustin Frăţilă”, acordat pentru cel mai bun roman al anului precedent, am fost surprins să găsesc printre finaliste cartea Alinei Nedelea, “Şoseaua Căţelu 42”. Nu pentru că n-aş crede în varietatea criteriilor luate în considerare atunci când, din zeci de romane, trebuie alese doar cinci; şi nici pentru că aş fi convins că cei trei critici din juriul I (Daniel Cristea-Enache, Alex Ştefănescu şi Dan C. Mihăilescu) au gusturi literare întotdeauna congruente. După umila mea părere, totuşi, existau în lista lungă a romanelor înscrise în concurs cel puţin încă vreo 5-6 care să fie mai valoroase din punct de vedere literar decât povestea Alinei Nedelea. Iar faptul că “Şoseaua Căţelu 42” a ratat premiul la mustaţă ţine de riscurile girării unui juriu atât de eterogen (vorbesc despre bloggeri, evident), încât absolut orice combinaţie de punctaje este posibilă.

Romanul constituie o simpatică tentativă de autoficţiune, în care se îmbină furorul adolescentin cu o “rebeliune” candidă şi ştrengărească. Alina Nedelea, aflată la prima ei încercare literară, scrie cu siguranţa omului care ştie că n-are nimic de demonstrat. Nu se pierde în detalii, nu “croşetează” liricoid în marginea unor întâmplări inedite, nu plânge, nu se jeleşte şi nu strigă, vorba poemului. Modul în care tânăra zvăpăiată trece prin lume e tributar unei atitudini de tipul “tongue-in-cheek”, fără o grijă pedantă pentru rezultatul acţiunilor aiuritoare. Detaşarea exersată în momentele dramatice configurează scheletul unei personalităţi care îşi propune de la bun început să se lase cât mai puţin influenţată de ceea ce se întâmplă în jur. E, până la urmă, o formă inteligentă a instinctului de conservare, mai ales că până şi episoadele macabre sunt descrise cu precizie chirurgicală, maniacală şi rece: “Mama nu bolborosea nimic. Pur şi simplu îşi dădea duhul: comoţie cerebrală. Şi uite-aşa ne-a demonstrat că ea avusese dreptate şi că se pregătea să ne părăsească. […] Îmi zice să-i aplic încă două palme, iar eu mă conformez, dar de data asta nu mai pricep absolut deloc de ce degetele mele lovesc doi bolovani şi nu doi obraji moi şi catifelaţi. Capul mamei nu s-a mai clintit, gâtul i-a înţepenit şi chiar dacă eu tot nu înţeleg o iotă din ce se petrece, scumpa mea mamă murise în doar zece secunde”. Moartea mamei, petrecută în zorii unui nou an, are o valoare cathartică. Din acest moment, Alina N., personajul cărţii, se rupe din chingile unei copilării trăite între blocuri şi începe o viaţă pe care şi-o va construi după propriul plac.

Romanul nu propune, aşa cum s-ar crede, sugestia unei self-made-woman story, ci se desfăşoară – haotic şi deseori întrerupt de scene inutile, de un umor grosier (luarea, din vasul de toaletă, la un chef, a rahatului – “bolovan” produs de prietena care se ruşinează de o asemenea ispravă şi pe care îl vor băga în geantă) – între două coordonate: pe de o parte, avem imaginea fals-idilică despre o adolescenţă comunistă (cu statul la coadă, cu mizeria cotidiană, relaţiile debile dintre părinţi etc.); pe de altă parte, întâlnim un bildungsroman fragmentat şi ultra-selectiv, care se doreşte, în partea a doua, o radiografie tristă a mirajului postdecembrist. Personajul ajunge star de cinema dintr-o întâmplare providenţială, se prostituează, se mută în Italia unde, cum altfel?, va încerca tot felul de job-uri, se va certa cu iubitul ş.a.m.d.

Din punct de vedere stilistic, autonaraţiunea cu inserţii biografice a Alinei Nedelea nu se deosebeşte fundamental de încercările literare ale congenerilor ei. Limbajul frust, expeditiv, personajele abia schiţate, episoadele izolate şi concise, toate acestea formează o istorisire din care lipseşte factorul coagulant. Însă lipsa de coerenţă a cărţii este rezultatul unui calcul deliberat. “Şoseaua Căţelu 42” vrea, cu alte cuvinte, să împuşte mai mulţi iepuri dintr-odată: e şi umoristic, şi frescă socială, şi roman al înstrăinării, şi o poveste cu mărunte aluzii fantastice, creând un amalgam destul de greu digerabil pentru iubitorul de mainstream. Asta, însă, nu e o problemă: l-ar fi putut salva reuşita estetică, însă vioiciunea lingvistică şi dezinhibiţia ca scop în sine nu par a fi suficiente.

Neoriginal şi destul de modest ca realizare literară, romanul Alinei Nedelea are, totuşi, o prospeţime ingenuă în peisajul literar de la noi. Cartea se citeşte relativ uşor, cu atât mai mult cu cât miza ei valorică e foarte greu de detectat. Cine vrea să-şi petreacă vreo 3 ore parcurgând o carte uşurică are în “Şoseaua Căţelu 42” companionul perfect. Cine se aşteaptă, în schimb, să găsească aici promisiunea salvării unui anumit gen de literatură de la blestemul mediocrităţii va rămâne, vai, cu buzele umflate.

(Alina Nedelea, „Şoseaua Căţelu 42”, Editura Allfa, 2012, 232 p.)

/ text publicat pe site-ul Literatura de azi /

Trebuie să fiu foarte atent şi să-mi structurez bine mesajul, pentru că aş avea o mie de lucruri de spus despre concursul care tocmai s-a încheiat, cu victoria romanului Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici. Mă bucur mult că a câştigat Lucian, pentru că eu am crezut de la bun început în romanul său şi bănuiam că şansele cele mai mari la câştigarea acestui premiu le are el.

S-o iau cu începutul: în momentul în care am primit invitaţia de a face parte din juriul care acordă un premiu literar am fost, în primă fază, măgulit. Entuziast din fire (şi, poate, uşor naiv), răspund afirmativ de cele mai multe ori când mi se cere o părere ori vreo colaborare. Mai ales că, în munca asta de cronicar literar la care m-am înhămat în ultimii doi ani, încerc să-mi fac „meseria” în cel mai onest mod cu putinţă. Nu aparţin niciunei găşti literare, nu fac jocurile nimănui, nu mă interesează euforia receptoare a unor cronicari ori elanul demolator al altora. Pe scurt spus: încerc să filtrez cărţile care-mi cad în mâini prin propriul set de valori şi prin propria exigenţă estetică. Bună ori rea, asta e.

Entuziasmul meu iniţial a pălit totuşi ulterior când mi-am dat seama că eu (iertată-mi fie vanitatea inevitabilă) contam, în ecuaţia acestui juriu, ca „blogger”, termen care-mi e profund antipatic şi în care nu mă regăsesc deloc. O spun răspicat: eu nu sunt blogger. Nu fac bani din blogging, nu postez zilnic, nu mă interesează clasamentele de gen, nu particip la concursuri blogosferice şi, în genere, n-am nimic în comun cu lumea bloggerilor. Blogul meu s-a născut dintr-o hachiţă şi o comoditate: hachiţa e aceea că doream ca oamenii care vor să-mi citească online cronicile publicate în revistele pe hârtie s-o poate face cu un simplu clic; comoditatea derivă din aceea că tot ce nu e publicat în reviste de specialitate şi se referă, pe blogul meu, la cărţi reprezintă doar note fulgurante de lectură, pe care le făceam şi înainte de a exista bloggingul, doar că pe nişte fişe de care, între timp, am scăpat. Am făcut curăţenie, carevasăzică. Refuz, în continuare, să fiu considerat blogger.

Booon. Cu toate acestea, am zis că merg mai departe, pentru că refuzul meu ar fi părut, după ce deja spusesem „da”, o dovadă de infatuare. Nu voiam să dau senzaţia asta, mai ales că ea este, deja, întipărită în mintea multora, care mă cunosc, e drept, doar în ipostaza mea internautică. Nu detaliez. Tot în naivitatea mea, credeam că juriul „bloggerilor” va fi format din indivizi care se „ocupă” cu literatura, măcar ca pasiune, dacă nu ca exerciţiu cotidian. Bănuiam, în sinea mea, că vor fi pe listă Dragoş Butuzea, Constantin Piştea, Wilkins Micawber, mă gândeam chiar şi la Luciat şi alţii de gen. Dar când am văzut că sunt „coleg” de juriu cu persoane care declară cu nonşalanţă că „nu citesc literatură română”, m-am pleoştit. Asta cu atât mai mult cu cât premiul îşi propunea să fie cel mai cel.

Şi ajungem la punctul sensibil: nu mi-a plăcut din start felul în care organizatorii au încercat să „ia faţa”, modul abrupt şi aproape sfidător în care au înţeles să promoveze proiectul lor, care putea avea o altă coregrafie. În literatură şi în artă, în genere, „cel mai mare” nu este neapărat sinonim cu „cel mai prestigios”. Încât să anunţi pe toate gardurile că acorzi „cel mai mare premiu literar” şi, de fapt, să te referi la recompensa pecuniară cuvenită câştigătorului mi se pare nedelicat. „Augustin Frăţilă” poate deveni un premiu important, dar ideea că ar fi „cel mai mare” nu face decât să-i atribuie un vag accent opulent. Pot să accept ideea că toate acestea s-au făcut din raţiuni publicitare. Numai că eu, paseist şi păşunist, cred că literatura se poate promova şi altfel. Am şi exemple la îndemână, dar nu vreau să lungesc peste măsură postul acesta.

Am fost oarecum liniştit ştiind că, totuşi, în juriul principal există 3 critici literari profesionişti, în a căror judecată estetică am, în general, încredere. Unul dintre ei mi-e chiar amic, aşa că aveam garanţia că, între cele 5 finaliste, nu voi găsi volume proaste. Dar uite că m-am înşelat. Nu ştiu ce strategii au fost în spatele verdictului a cel puţin doi dintre juraţi de au considerat că „Emoţia” Mirelei Stănciulescu e un roman bun, câtă vreme printre cele 59 de romane înscrise iniţial mai erau un Dan Lungu, un Galaicu-Păun, un Ţurlea, un Iulian Tănase ş.a. Fie, mi-am zis, măcar am cui acorda un punct.

Contestările, venite din toate părţile, mi s-au părut legitime, în mare parte. Still, nu mi s-a părut elegant refuzul încăpăţânat al Martei Petreu de a-şi înscrie romanul („Acasă, pe câmpia Armaghedonului”) în concurs, pentru că lucrul ăsta spune multe despre respectul pe care autoarea îl poartă cititorilor, fie ei şi „extra-literari”. E un lucru uimitor pentru mine să aflu că autoarea celui mai bun roman al anului 2011 (în cronica mea din Poesis internaţional spuneam că e, din punctul meu de vedere, un roman fără niciun cusur) socoteşte că anumite categorii de cititori sunt neglijabile. E o formă de vanitate suspectă, incredibilă la o autoare de proză de o asemenea forţă. Mă rog, fiecare cu agenda lui. Articolul lui Nicolae Manolescu despre concurs nu-l voi comenta, pentru că-mi cunosc lungul nasului. Nu mă trag de şireturi cu autorul Istoriei critice…, iar aceia care au făcut-o au profitat, cred, de momentul lor de glorie şi nimic mai mult.

Despre colegii de juriu nu pot spune prea multe, decât că, şi în cazul unora dintre ei, mi se pare regratabil că au considerat că Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad, e inferior valoric Emoţiei stănciulesciene. Şi tind să-i dau dreptate lui un cristian când spune că mare parte dintre cei care au acceptat să facă parte din acest juriu sunt doar aflători-în-treabă. Nu acuz pe nimeni, nu vreau ca prin asta să mă situez pe o poziţie privilegiată, sunt la fel de (ne)vinovat ca şi ceilalţi, însă ştiu cu siguranţă că dacă mie mi s-ar fi propus să fac parte dintr-un juriu care să premieze cea mai impresionantă clădire, de pildă, aş fi zis pas, pentru că nu sunt arhitect şi nici nu am o asemenea pasiune.

De vină sunt doar eu pentru că nu sunt suficient de selectiv. Nu, nu-mi pare rău că am participat, am avut ocazia să cunosc şi oameni mişto şi chiar să polemizez eficient cu alţii, însă senzaţia de artificialitate de care vorbea Cristi a fost prezentă în mod continuu. Cred că ea e, totuşi, inerentă oricărui început. Mă bucur mult că premiul cel mare a mers către Lucian, şi mi-aş dori ca pe viitor să existe o şi mai mare responsabilitate a celor care fac selecţiile. Şi de carte, şi de oameni. Că, până la urmă, vorbim despre literatură, nu despre un joc de noroc. Să zicem „bogdaproste” că premiantă e o carte foarte bună. Măcar atât. Despre premiul de popularitate râdeam amar cu Cristi şi-i spuneam că e probabil pentru prima oară în ultimii ani când un roman ia online mai multe voturi decât exemplare vândute. În fine, e treaba celor de la Europa FM şi a serverului lor buclucaş, care l-a determinat pe Lucian chiar să-şi retragă romanul din concursul postului de radio. Şi bine a făcut.

În concluzie, deocamdată: felicitări lui Lucian Dan Teodorovici şi mulţumesc oamenilor care mi-au luat apărarea sau au avut câte un gând bun atunci când mi se părea că mă găsesc într-o dilemă sâcâitoare şi dătătoare de nervi. Le mulţumesc lui Un cristian şi Ioanei Revnic, care m-au susţinut în scris şi care au înţeles că inadecvarea mea nu avea la bază un orgoliu inflamat, ci simpla nedumerire în faţa eterogenităţii unui juriu care dorea să acorde un premiu literar. Last but not least, îi mulţumesc şi lui Daniel Cristea-Enache (aflat la cuţite cu Un cristian – afirmaţie exagerată şi, evident, incorectă, drept care a fost „tăiată”). Ce să fac: sunt adorabil pentru ambele părţi 🙂 ). Ştie el de ce. Tschuss! 😉

p.s. în imagine, câştigătorul. Cele 5 puncte ale mele au avut, şi ele, un rost. 🙂