Posts Tagged ‘asasin’

… din popor, care reuşeşte, în sfârşit, să-l facă pe celebrul Pretextat Tach, scriitor nobelizat, să vorbească despre trecutul lui şi despre motivele care l-au împins în mizantropia sa, ajunsă deja proverbială. Cam ăsta e subiectul acestui roman.

Mi-e greu să-l numesc roman, pentru că nu e decât o suită de dialoguri. Dar e o lectură plăcută pentru o duminică dimineaţă, în care pacră toate lâncezesc. te mai scoate din amorţire.

N-am prea mare încredere în talentul scriitoarei Amélie Nothomb. Citesc stupefiat că „scoate” câte un roman în fiecare an. Genul ăsta de dozare inginerească a talentului mi se pare prea lucrativă ca s-o pot lua în serios. Cu toate astea, nu pot să neg că măcar unele dintre cărţile ei îţi pot provoca momente de „uitare-de-sine”, la care toţi tânjim din când în când (să nu-ndrăzniţi să combateţi ideea asta, că n-aveţi cum!). Am citit şi „Cosmetica duşmanului” (care mi-a plăcut mai mult decât „Igiena asasinului”, cartea de faţă), şi „Antichrista” (şocantă doar prin titlu, că-n rest…).

„Igiena asasinului” prezintă, aşa cum am spus mai sus, dialogul dintre bătrânul scriitor arogant, meschin şi funciarmente nepoliticos, aflat cu doar 2 luni înainte de moarte, cu câţiva jurnalişti dornici de a-i smulge autorului un ultim şi genial interviu. Date fiind elocinţa şi refuzul de a vorbi cu oameni care-i sunt inferiori, toate demersurile ziariştilor eşuează. Cel puţin până în momentul în care, aidoma basmelor în care prâslea reuşeşte să-l dovedească pe zmeu, pragul casei îi este călcat de o tânără jurnalistă care pare să-şi fi făcut temeinic temele în ceea ce-l priveşte pe Pretextat. De aici începe, de fapt, acţiunea cărţii. Discuţia dintre cei doi capătă conotaţii adânci, creşte în intensitate, e presărată cu injurii, cu rugăminţi, cu schimbări brutale de rol şi de forţă. Secretul teribil al scriitorului (un asasinat justificat prin dorinţa de a-i dărui prietenei lui, care se întâmplă să-i fie şi verişoară, darul eternităţii şi al încremenirii într-un decor paradisiac) se dezvăluie treptat, într-un bine calculat dozaj al intensităţii. Nu voi dezvălui nici conţinutul discuţiilor (care fac dese trimiteri la divinitate, la rostul existenţei, dar şi la literatură şi la autorii ei), nici finalul în care dialogul devine un simplu monolog al celui mai puternic.

În ceea ce priveşte stilul… Hmm. Fiind vorba de o carte construită pe scheletul unui dialog spumos, farmecul ei derivă mai degrabă din puterea de convingere a personajelor (unul împotriva celuilalt) decât din brodarea indirectă a autorului care doar consemnează faptele. Pare că urmăreşti un meci de tenis, mutându-ţi privirea sacadat, dintr-o parte într-alta a terenului, curios de intensitatea replicii adversarului. Adică aici avem verb, nu adjectiv.

Nu e o carte mare, evident. E doar o plăcută metodă de a pierde timpul de duminică dimineaţa cu un pic de folos. Şi lucrul ăsta chiar că nu-i de lepădat. Mai ales că eu sunt un maestru al pierderii timpului fără niciun folos, de cele mai multe ori. 🙂

(Amélie Nothomb, Igiena asasinului, 202 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Giuliano Sfichi)