Posts Tagged ‘animal’

d-muresan-gestul-192x300Dorin Mureşan e ieşean prin născare şi clujean prin adopţie, absolvent al Facultărţii de Filosofie a Univesităţii Babeş-Bolyai. Foarte frumos până aici. Pe coperta a patra a celui mai recent volum al său, Gestul animalului mort, autorul e aşezat de Ştefan Bolea în galeria unor Bukowski şi Miller, lăsându-ne să credem că ne aflăm în faţa unui roman decadent şi luxurios. Nu voi comenta exuberanţa unei astfel de receptări, pentru că nu autorul e vinovat că exegeţii săi se entuziasmează uşor, însă trebuie să afirm că lucrurile nu stau deloc aşa cum ne sunt ele înfăţişate.

– continuarea, în revistadesuspanslogo, nr.5/2013, cu un clic aici.

(Dorin Mureşan, Gestul animalului mort, Colecţia √7, Editura Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2012, 212 p.) 

 

Recunosc că e un haos total în modul în care citesc eu. N-am nicio metodă, niciun plan, niciun grafic. Mă scufund în cărţi, de obicei, aşa cum am mai spus-o, fără nicio logică prestabilită. Nu ştiu dacă e bine. Cert e că, de cele mai multe ori, nu-mi pare rău.

Cum nu mi-a părut rău nici zilele trecute când am vizitat (pentru prima oară după schimbarea sediului) librăria din magazinul Crişul. Cărţile sunt, aici, aranjate într-un mod foarte neprofesionist, volumele aceluiaşi autor nu sunt dispuse în acelaşi loc (deşi sunt publicate la aceeaşi editură), e ca la un joc de cald-rece… Ei, şi în dezordinea aia absolută, l-am găsit pe Philip Roth, cu al său Animal pe moarte.

Ce mai citisem eu de Philip Roth? A trebuit să fac un efort de concentrare ca să-mi aduc aminte de Sânul, o carte mică (la propriu şi îndrăznesc să spun că şi la figurat), o palidă reinventare a metamorfozei kafkiene. Adică, în romanul acela al lui Roth, personajul principal nu se transformă într-un gândac, ci într-un… sân, of course. Mă rog, ciudat, ciudat. Şi nici măcar nu era o satiră! Animal pe moarte e un roman mai serios, foarte bine scris, după umila mea părere (deşi unele pasaje mi s-a părut prost traduse, îmi venea greu să cred că autorul scrisese aşa), însă cu o temă care deja pare banală: legătura amoroasă între un profesor ajuns la bătrâneţe (60-70 de ani) şi o studentă cubaneză, Consuela. N-am crezut că acest laitmotiv al literaturii de oricând şi oriunde mai poate fi surprinzător. Şi totuşi, a fost. A fost o reală plăcere să citesc cartea asta, în vreo 2 ore şi-un pic, că trebuia să-mi fac un ceai pentru calmarea gâtlejului… Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu suferă de metaforizare excesivă, dar nici nu cade în trivial (deşi imaginea bătrânului care linge sângele menstrual al iubitei lui e cam hardcore pentru mine). Autorul menţine în permanenţă un balans între confesiunea abruptă şi misterul izvorât din pudoare. Detaliile care par scabroase au menirea doar de a face istorisirea veridică. Că, până la urmă, cred şi eu că în pragul andropauzei nu mai trebuie să ai ruşine deloc. Bate fierul până-i cald, nu?

Eroina (un fel de lolită mai coaptă şi mai sigură pe propriul potenţial de seducţie) se îmbolnăveşte de cancer, la un moment dat, iar imaginea senzuală a unei femei rase în cap, care pozează pentru ultima oară unui amant în vârstă creează o atmosferă foarte intimă, unde sexualitatea şi proximitatea morţii fac un tablou răvăşitor. Finalul e oarecum deschis, dar, as usual, nu vi-l dezvălui.

Un plus e şi faptul că romanul e foarte viu, relatat la persoana întâi (profesorul), cu multe elemente de oralitate. Cam ca la Ion Creangă, da` fără pupăză.

(Philip Roth, Animal pe moarte, ed. Polirom, 2006)