Posts Tagged ‘ancheta’

[text publicat în revista Steaua, nr.7-8/2013; răspuns la ancheta „Scriitorul – un supravieţuitor?”]

Când am văzut titlul anchetei pe care ne-o propune revista „Steaua” mi-am şi frecat degrabă mâinile a satisfacţie, mai ales că, din ceea ce pricepeam eu, eram chemat să răspund la vechea problemă legată de remuneraţia slabă (cvasi-inexistentă) a scriitorului român, drept care acesta e considerat, de multe ori şi pe drept cuvânt, un aproape muritor de foame. Nu dintr-un sadism energic mi-ar fi izvorât plăcerea de a chibiţa pe marginea acestui subiect, ci dintr-o experienţă proprie care a venit ca turnată preconcepţiei mele referitoare la statutul de azi al autorului autohton. Aş fi brodat lungi şi întortocheate fraze despre sâmburii ideologici care fac distincţia între stângismul apărătorilor orbi ai drepturilor scriitorului, indiferent de valoarea ori performanţa acestuia, şi cinismul acid al dreptei consumeriste şi avid-concurenţiale, care l-ar fi trimis pe distinsul autor la spălat borcane dacă ultimul său roman s-a vândut la fel de bine precum ceapa degerată într-un mall cu ştaif. Asta pentru că nu cu multă vreme în urmă am avut un mic conflict cu un autor, altminteri talentat, care încerca să mă convingă că activitatea scrisului e o porcărie, un supliciu colosal, un mod de a-ţi tăia, metaforic, venele în fiecare zi. Şi că, în condiţiile unei astfel de cazne, faptul că nu e plătit cum trebuie e o neruşinare, o sfidare iresponsabilă a geniului său. Românii nu-l meritau, se născuse într-o ţară greşită, era azvârlit de providenţă într-un loc al unor ipochimeni nerecunoscători şi ignari. Mi-l şi imaginam pe bietul om smulgându-şi părul din cap în faţa paginii goale, gemând neputincios şi, în ultimă instanţă, plesnindu-se zdravăn în oglindă, pradă necazului de-a se fi născut scriitor.

Numai că, recitind invitaţia de a participa la anchetă, mi-am dat seama că, urmându-mi impulsul de mai sus, aş fi bătut neaoş câmpii, nu fără o oarecare graţie, thank you very much. Deci: condiţia scriitorului de azi din perspectiva care mi se pare mai relevantă. Hm. Relevanţa, într-o astfel de chestiune, e cât se poate de ambiguă, după umila mea părere. Ce înseamnă, carevasăzică, „relevant”? Şi, mergând mai departe, inclusiv unele arii de manifestare a vietăţii numită „scriitor” au devenit goale de conţinut, din păcate. Mai are scriitorul prestigiu măcar în domeniul cultural? Eu zic că da, numai că, spune un clişeu din bătrâni, cultura a ajuns să desemneze o activitate ultra-selectă, şi asta nu neapărat datorită faptului că stă cu capu’-n stele, ci din cauza unei foarte mici prize a publicului larg la ea. Şi e şi deranjant, din punctul ăsta de vedere, să vezi scriitori plângându-se că lumea nu mai citeşte nimic şi că volumele lor se reîntorc la editură după ce librarii le şterg de praf înainte de a le sigila şi a scrie pe cutie „retur”. Curios în toată aceasta sarabandă a ieremiadelor este faptul că demnitatea autorului nu poate fi doborâtă de nimic. Ea este mereu direct proporţională cu eşecul editorial. Cu cât este mai prost receptat (da, critica e de vină, e plină de inşi inculţi, necitiţi, bombastic-ironici, de sentenţioşi, alunecoşi, netalentaţi, resentimentari, de proşti, curve, boşorogi expiraţi, tineri necopţi fill in the blanks), cu atât stima de sine a eroului nostru este mai erectă. Anul trecut, făcând eu parte dintr-un juriu, am asistat neputincios la ieşirea necontrolată a unui scriitor care ne reproşa faptul că nu i-am dat nicio şansă de a câştiga marele premiu, din moment ce în concurs au intrat Lucian Dan Teodorovici şi Octavian Soviany. Dumnealui dorea, mă-nţelegi, să retragem din concurs cărţile bune, ca să existe loc sub soare şi pentru scribi de mâna a paişpea, şi să instituim, pe cale de consecinţă, un soi de premiu de binefacere, pentru autorii mai puţin talentaţi, dar inimoşi şi gata oricând să coopereze pentru salvarea imaginii literaturii de la noi şi de aiurea. Când i s-a explicat că volumul lui nu suscita niciun fel de interes şi că nu avea strop de valoare literară, ne-am trezit împroşcaţi cu zoaie (eu am scăpat uşor: mi s-a spus doar că-mi lipsesc lecturile „de bază” şi că sufăr de orgolioză în fază cronică). Deci cam atât despre onoarea nereperată a scriitorului român.

Sigur că am exagerat. Cele de mai sus reprezintă, sunt convins, cazuri izolate, la limita patologicului. Cunosc o droaie de autori buni, în a căror alchimie se îmbină perfect talentul şi modestia, eficacitatea şi bunul simţ, umorul de bună calitate şi seriozitatea lucrativă. Şi sper ca ăştia să fie cei la care ne raportăm când avem în vedere (deşi nu cred că trebuie, nici măcar aici, să ne facem etichete doar pentru a ne confirma aşteptările) imaginea arhetipală a scriitorului. Ar fi bine. Pentru că un „supravieţuitor”, cum zice revista, se poate prezenta, la finalul luptei, în pantaloni rupţi şi haine ponosite, însă nu cu atitudine gen „v-am spart, boilor!”. Pentru că nu e frumos, maică.

În celelalte chestiuni pe care le sugerează întrebarea voastră, mă tem că lucrurile stau prost. Şi politic, şi social, şi etic. Intelectualul care face politică e o specie pe care o accept, dar pe care cu greu o înţeleg. Şi face obiectul unei teme pe marginea căreia au curs râuri de cerneală şi de pixeli, fără ca cineva s-o fi putut tranşa. În ceea ce mă priveşte, şi gândindu-mă strict la ce s-a întâmplat pe scena noastră în ultimii 20 de ani, am apreciat luările ferme de poziţie ale unor Pleşu, Liiceanu, Djuvara, Manolescu ori Blandiana şi am fost complet nesolidar cu ţâfna revanşardă gen Breban sau Goma. Dar asta, fireşte, nu-i face pe ultimii doi mai puţin scriitori decât sunt. Încât cred că, dincolo de pasiunile politice mistuitoare şi pe care orice scriitor are dreptul să şi le exhibe (cu mai mult sau mai puţin aplomb), rămâne în urma lor întrebarea dacă ceea ce au întreprins este în folosul unor oameni pe care pretind că-i reprezintă sau e doar rezultatul unor interogaţii individuale şi care se cer expuse în numele unor principii înalte, la care Gogu n-are acces, că termină munca la 5 şi e obosit.

Etic? A se slăbi. Eu nu cred în rolul de instanţă morală a scriitorului. E o latură a personalităţii lui care pe mine, cititor, nu mă interesează absolut deloc. Şi nu cred nici în puterea scrisului său de a întemeia moravuri, să-mi fie cu iertare. Cred, în schimb, în puterea lui de a reflecta o stare de fapt capabilă să nască în mintea lectorului interogaţii subiective şi, eventual, căi către o posibilă rezolvare. Cred, adică, aşa cum zicea şi Cioran, în sensul terapeutic al mărturisirii. Şi, dacă mărturia asta se poate aşeza pe scheletul afectiv al celui care o citeşte, completându-l şi întărindu-l, cu atât mai bine. Nu-mi pasă, deci, dacă scriitorul e supravieţuitor; dar îl respect dacă reuşeşte, prin scrisul lui, să-i facă pe alţii să se creadă învingători. În asta constă, de fapt, toată puterea lui.

[text publicat în revista Steaua, nr.3,4/2013]

Mare invenţie şi facebook-ul ăsta. Pare că abia într-un mediu de acest tip, atins inevitabil de orgolii mărunte şi interese mai mult sau mai puţin meschine, putem găsi răspunsuri la întrebările care ne macină. Dacă suntem gata să admitem, ruşinaţi, că dispunem de o apetenţă exhibitorie referitoare la propriile calităţi, n-o să recunoaştem totuşi, niciunii dintre noi, că avem în egală măsură o latură voyeuristică, gata să atace orice colţişor lăsat dezvelit (involuntar, va încerca el să te convingă) de către titularul de cont. Facebook-ul devine, astfel, o metodă sigură şi reciproc avantajoasă de exercitare a viciilor. Şi n-au scăpat din plasa aceasta nici scriitorii români; vorba aia: şi ei sunt oameni. “Publicul” cere, scriitorul dă. Că nu-l costă nimic. Iar cosmetizarea e la îndemâna oricui. Păcat, zic şi eu hâtru, că nu s-a inventat posibilitatea de photoshop-are a cărţilor unora dintre ei. I-ar fi ajutat enorm.

Acestea fiind zise, vom încerca să constituim un mic inventar al tipologiilor scriitoriceşti de la noi, aşa cum se manifestă ele în mediul electronic al facebook-ului. Nu e o listă exhaustivă, dar am convingerea că surprinde câteva trăsături pregnante ale celor care, din faţa ecranelor luminoase, îşi clădesc, atent şi temeinic, edificiul. Senzaţia că eşti doar la un clic distanţă e seducătoare.

Scriitorul diplomat. E mereu atent cu oaspeţii săi virtuali, e civilizat şi chibzuit. Ţi-l şi imaginezi aşezându-se la masa de scris în frac, cu monoclu şi cu o pană de gâscă muiată-n cerneală. E, de regulă, bine primit de critica de specialitate, astfel încât contul său de facebook nu face altceva decât să confirme imaginea unui profesionist. Scrie ce crede despre diverse chestiuni arzătoare, însă o face într-un mod care-l fereşte de contestări virulente, indiferent din ce parte ar veni ele. Postează imagini de la evenimente literare, lansări de carte, poze cu pisici din apartamentul propriu şi cu copiii săi, corect pieptănaţi şi aşezaţi în cadru. Puncte slabe: nu îndrăzni să laşi vreun comentariu cu o infimă tentă politic incorectă. Vei fi degrabă admonestat şi ţi se va spune că astfel de atitudini nu sunt de dorit în spaţiul său steril.

Scriitorul mercantil. Are întotdeauna un proiect de prezentat, o carte de lansat, o poezie de recitat. Şi, pentru că n-are cum să vină să-ţi bată la uşă şi să-ţi demonstreze pe viu cât e de genial, o face postându-ţi pe wall-ul de facebook nenumărate linkuri către alte pagini care cuprind, detaliat, ce vrea să facă. Afli că, dacă nu-i cumperi volumul, ideea însăşi de literatură va intra în colaps, nu se va mai putea scrie nicio carte bună, lumea se va prăbuşi, iar veleitarii vor înflori. Scrie despre răfuieli personale (din care iese, cum altfel, învingător) şi se plânge recurent că nu-i e recunoscută valoarea din cauza boierilor minţii (care se schimbă, la rândul lor, destul de des). Puncte slabe: dacă-i spui că nu-ţi place ce scrie, îţi asumi riscul de a afla că eşti şi tu dator vândut unor forţe străine. Sau că eşti prost.

Scriitorul wannabe. Are în lista de prieteni rude şi foşti colegi de generală cărora le-a citit câte ceva din compunerile proprii şi care îl laudă fără rezerve. Când găseşti pe pagina lui câte-un panseu din categoria “Durerea sufletului te erodează pe dinăuntru şi nu mai poţi respira în lumea asta mică şi rea”, ai şansa să afli, dedesubt, că “tanti Mărioara likes this”. Are poze de la mare, cu prietenii pe terasă, cu ochelari de soare supradimensionaţi şi costum de baie subdimensionat şi grăitor. Puncte slabe: e posesorul unui orgoliu mare şi uşor de rănit. Dacă nu primeşte mai mult de 20 de “like”-uri la fiecare mesaj, consideră că ziua aceea a trecut degeaba şi se va supăra, lăsându-şi fanii în beznă pentru câteva ore bune.

Scriitorul victorios. A reuşit să emigreze în Occident ori State, de unde nu scapă nicio ocazie să le amintească foştilor conaţionali că se zbat într-o mocirlă, în timp ce el s-a ridicat pe un soclu intangibil. Îşi ceartă colegii scriitori din ţară pentru că nu iau atitudine în privinţa derapajelor politice şi sociale, îi acuză de colaboraţionism şi îi mustră pedagogic. E, în egală măsură, împăciuitor şi reacţionar, sobru şi ridicol, lord şi ţaţă. Cărţile lui au succes critic în România, însă asta nu-l mulţumeşte. Deplânge provincialismul nostru şi îşi cultivă atent complexul de superioritate. Puncte slabe: dacă îl chestionezi cu privire la receptarea critică a cărţilor sale dincolo de graniţe, te scoate din lista de prieteni.

Scriitorul oportunist. Are circa 5.000 de prieteni. Când depăşeşte acest număr, îşi creează o pagină separată. Când scoate o nouă carte, va beneficia şi ea de o pagină distinctă, unde se cer “like”-uri. E polivalent: nu e doar scriitor; lucrează şi la o firmă, semnează articole în reviste extra-literare, face muncă de voluntariat în fiecare primăvară, regizează spectacole la clubul de cinefili din cartier etc. E omniprezent şi irelevant din punct de vedere literar. E ahtiat după atenţie. Când o primeşte, se simte agasat de insistenţa cu care îi ceri o părere. Când n-o primeşte, acuză în stânga şi-n dreapta că este sabotat. La o adică, pentru a beneficia de o promovare sănătoasă, poate foarte bine să se împace cu cei pe care-i spurcase acum două sezoane. Şi invers. E iubitor de animale. Puncte slabe: dacă insisşti în a-i arăta că nu are întotdeauna dreptate, îţi va scoate defuncţii mamei din morminte şi le va face diverse chestiuni demne de filmele XXX.

Scriitorul mistic. Nu are fotografii înfăţişându-l pe el. Postează, haotic, câte-un cuvânt ori rând care par a avea un sens doar pentru o mână de iniţiaţi (de genul: “coroziune”, “frigider down”, “nutrie”). Nu afli niciodată ce crede, ce gândeşte, ce vrea să spună. Ascultă trupe de muzică de care 99% dintre oamenii simpli n-au auzit în viaţa lor. Se camuflează în spatele unei identităţi obscure şi exersează, nu fără oarecare talent, aptitudini vag masonice. Are un fan club constant şi consistent format, în cele mai multe cazuri, din demoazele aspirante la înţelepciunea guru-ului sau, măcar, la o invitaţie în aşternuturile lui. Că, deh, misterul e un puternic afrodiziac. Puncte slabe: nu discută cu nimeni. Acceptă doar “like”-uri, însă nu răspunde niciunei tentative de închegare a unui dialog. Fanii săi sunt doar martorii privilegiaţi ai unor monologuri subtile ori neinteligibile.

Scriitorul vesel. E prieten cu toată lumea. Se amuză de când deschide calculatorul şi până îl închide. Are o doză semnificativă de autoironie şi umor. Nu se supără niciodată. În cazurile în care îl atacă vreun cititor nemulţumit, îi răspunde de îndată, arătându-i că e băiat bun şi că merită să-l crediteze pe mai departe. E flamboaiant şi exuberant, încât te întrebi dacă nu are cumva pe balcon un ghiveci cu weed. Îi iubeşte pe Sergiu Nicolaescu şi Lars von Trier, pe Rolling Stones şi pe Fuego, pe Nicolae Manolescu şi pe Cristina Nemerovschi. Postează tot ce-i trece prin cap, nu se cenzurează, nu se teme de eventualele reproşuri. E “băiat de comitet”, gata oricând să-ţi sară în ajutor dacă enteresele literare o cer. Are fotografii cu el la grădiniţă, în fundul gol pe pătură, cu cravata de pionier, cu prima dragoste, cu găinile din curtea bunicii. Puncte slabe: n-are.

Scriitorul agresiv. Nu-i place nimeni. Se ceartă cu toată lumea, e rebel şi brutal. Criticii literari i se par nişte fripurişti ori carierişti feroce şi le trage un perdaf de câte ori are ocazia. Susţine sus şi tare că nu-l interesează publicitatea şi nici ce se scrie despre cărţile lui. Când participă la vreo lansare de carte, se preface că nu-şi cunoaşte prietenii de facebook. Nu suportă să fie atins. Se spală cu săpun de zeci de ori după fiecare strângere de mână. Nu postează decât poze “artistice”, făcute de amici care sunt, întâmplător, fotografi profesionişti. Te ejectează din lista de amici dacă simte că eşti anti-Băsescu. Consideră, în adâncul sufletului, că lumea în care s-a născut e prea mică pentru talentul său uriaş. E, aşadar, un nedreptăţit perpetuu. Dă “like” la piese din anii ’60, la poze reprezentând ţinuturi exotice şi la Angela Merkel. Puncte slabe: e incoerent în umori şi devastator în iubiri. Şi scrie al dracului de bine.

Notă: când spun “scriitor”, în tot cuprinsul textului de mai sus, mă refer – acolo unde e cazul – şi la persoana de sex feminin care are această blestemată îndeletnicire.

Log out.

E ultimul „articol” pe blog, înainte de-a ne schimba calendarele. Şi, pentru că despre cărţi n-am chef de scris acum (deşi sunt citite cel puţin 5 despre care încă n-am scris un rând), o să vă las aici în compania a două texte ale mele de peste an, răspunsuri la anchetele unor reviste faine (le mulţumesc lui Alex Goldiş şi Mircea Pricăjan pentru invitaţiile la care am răspuns prompt, cum mi-e obiceiul 🙂 ).

1. Ancheta Revistei de suspans (nr.3/2012) referitoare la genurile literare.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Se poate realiza un top al genurilor literare? Este vreunul mai artistic decât celelalte?

Şi corolarul: Genurile – la ce bun?

Răspuns:

Mi se pare că discuţia pleacă de la nişte premise confuze. Cred că tinzi să valorizezi „subgenul” ca gen de sine stătător. Iubitor de literatură de suspans fiind tu, era firesc să-ţi doreşti ca această crenguţă a genului epic (că doar n-o fi liric!) să se substituie, triumfător, poziţiei genului-tată (sau mamă? Irelevant, I guess). De dragul dialogului, însă, vom purcede la desluşirea acestor mistere (iată, am intrat deja în atmosferă!) şi vom răspunde, sârguincios, fiecărei nelinişti.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Nicidecum. Dacă ar fi aşa, am asista la dispariţia treptată a tuturor genurilor „necâştigătoare”, pentru că pornim de la prezumţia că fiecare autor îşi doreşte să livreze un produs cultural (ah, ce odios sună) valid din punct de vedere estetic, valoric. E drept că, cel puţin în receptarea vulgară a literaturii, există clişeul conform căruia doar anumite genuri se potrivesc emoţiei tremurătoare ori erosului dezlănţuit. N-ai auzit niciun părinte încurajându-şi copilul să citească ceva „frumos, o poezie, un Coşbuc, o Otilia Cazimir”, nu „porcării SF”? Lăsând gluma la o parte, genul nu poate decât, eventual, să potenţeze un anumit mod de percepţie a literaturii: epicul e, desigur, mai „inteligibil” pentru lectorul comun decât „liricul” luxuriant. De aici şi tristeţea cu care poeţii îşi recunosc înfrângerea în faţa romancierilor, de pildă, în lupta pentru cât mai mulţi cititori.

Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Nici, nici. Sau şi-şi. S-ar putea să fiu criticat din nou pentru idealism, însă eu cred că literatura nu se naşte neapărat programatic. Încât nu accept că poţi „alege” un gen şi să i te dedici, având siguranţa că e cel realmente potrivit pentru povestea ta. Sau poţi, dar suporţi tocmai consecinţele acestei constrângeri care are legătură mai multă cu „manufactura” decât cu intenţia literară. Consider că teme diferite, obsesii diferite reclamă genuri diferite; că, altfel spus, tema precede genul. Şi că singurul criteriu în decuparea istoriei proprii şi transpunerea ei pe hârtie este onestitatea faţă de gândul originar, faţă de euforia iniţială, care te-a făcut să te aşezi încrezător la masa de scris.

Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Da, cred asta. Şi chiar iubesc trangresiunile de acest tip. Îmi place enorm literatura care se naşte la graniţa dintre genuri, care pendulează haotic şi iresponsabil între extreme. Să nu uităm că până şi clasicii ştiau lucrul ăsta: adu-ţi aminte că Gogol îşi prezenta romanul „Suflete moarte” ca fiind „poem”. Şi da, mai cred că un autor creează o capodoperă tocmai când ignoră cu superbie banalitatea regulilor castratoare şi se ridică deasupra acestor hachiţe tehniciste.

Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Evident că e posibilă. Numai că trebuie ţinut cont de faptul că, atâta vreme cât critica literară – canonică şi conservatoare – vorbeşte şi de „genuri minore” (literatura poliţistă, de exemplu), o eventuală capodoperă „de gen (minor)” nu va beneficia de entuziasmul critic rezervat pentru genurile mari. Agatha Christie, Raymond Chandler, Georges Simmenon pot avea „capodopere”, dar ele vor fi mereu circumscrise, fatalmente, unei anume marginalităţi.

Se poate realiza un top al genurilor literare? Se poate, dar cine-l ia în seamă?

Este vreunul mai artistic decât celelalte? Hm, termenul de „artistic” nu se simte foarte confortabil aici. J Ce înseamnă, în fond, „artistic”? La rigoare, toate genurile literare sunt artistice, pentru că, last time I checked, literatura era artă. În limbajul comun, „artistic” înseamnă, probabil, valoros din punct de vedere estetic. Aşa că nu, nu cred că vreunul dintre genuri e mai abonat la valoare decât altele ori mai predispus la rateuri decât surorile lui.

Şi corolarul: Genurile – la ce bun? Dac-aş fi hâtru, aş spune că ne găsim în faţa unei taxonomii născute din raţiuni pur didactice. Dar, pentru că nu sunt hâtru, răspund aşa: habar n-am! Şi ce bine e că nu ştiu…

2. Ancheta revistei Steaua (nr.11-12/2012) referitoare la paralela interbelic-postcomunism.

Tot mai multe voci critice recente au început să asimileze efervescența literaturii române din ultimii ani cu creativitatea ieșită din comun a interbelicului. Revista „Steaua” propune o meditație adâncită asupra fenomenului: sunt comparabile deceniile postcomuniste – din unghiul contextului istoric, al libertății de expresie, al relației literaturii cu celelalte domenii și, de ce nu, al valorii textelor – cu „perioada de aur” a literaturii române? (A. G.)

Răspuns:  Nu pot să nu constat că ancheta pe care o propui ascunde în miezul ei un anume optimism benign referitor la „starea” (iată, nu găsesc alt termen) literaturii de azi. Toată istoriografia românească, până şi cea de după 1989, a încercat mereu să creioneze congruenţe favorabile cu un trecut aproape mitic, la care prezentul – greu de stăpânit şi imposibil, deocamdată, de fixat în chingile strâmte ale teoriei – să se poată raporta convenabil. Vreau să spun, prin asta, că orice tentativă de găsire a unui mimetism cu o perioadă „de aur” , cum singur o numeşti, naşte premisele teoretice ale unui prezent liniştitor: pentru că avem azi o efervescenţă asimilabilă creativităţii fecunde a interbelicului, înseamnă că ne putem aştepta ca istoria literară, atunci când va fi chemată să se pronunţe asupra deceniilor post-comuniste, să consemneze naşterea unor valori de prim rang, similare acelora certificate în anii dintre cele două războaie. Or, nu ştiu dacă lucrurile stau întocmai aşa.

În primul rând, relaţia cronicarului lterar cu materia brută a literaturii care se naşte sub ochii lui e ambiguă. Pentru că suntem, într-un fel sau altul, prizonierii imediatului, ne lipsesc privilegiul distanţării critice şi beneficiul colateral al panoramei revelatoare. Nu m-aş hazarda, de pildă, nicidecum să fac pronosticuri în legătură cu viitorul literar al unui tânăr debutant, bazându-mă exclusiv pe o singură apariţie editorială a acestuia. Încât comparaţia cu interbelicul, fie şi sub aspectul kineticii înnebunitoare a debuturilor şi a lansărilor de cărţi şi autori noi, mi se pare riscantă: dacă eşti gata să pui rămăşag pe valoarea literaturii de azi, poţi fi lesne acuzat de un conformism amatoristic; dacă, în schimb, strâmbi din nas la orice nou apărut care promite să devină un nume sonor, dai dovadă de „păşunism” şi eşti degrabă trecut în tagma retrograzilor, îmbătrâniţi (în rele!) înainte de vreme.

În al doilea rând, tind să-ţi dau dreptate: există, într-adevăr, un boom al literaturii noastre de azi, vizibil cu ochiul liber, chiar dacă modul în care el se manifestă se situează, pentru marea masă a populaţiei, într-o anume marginalitate. Din fericire, s-au găsit la noi câteva edituri tinere şi „nervoase” care să propună un alt gen de apropiere de produsul literar. Mă refer, în primul rând, la Casa de pariuri literare, o editură pe care aproape aş îndrăzni s-o numesc neconvenţională, date fiind modalităţile inedite prin care a înţeles să-şi promoveze autorii şi cărţile. Aşadar, cel puţin din acest punct de vedere, al accesibilităţii produsului cultural, cred că ne aflăm pe un făgaş dătător de speranţă.

În al treilea rând, ca să fiu în spiritul întrebării tale şi să bifez, conştiincios, punctele de interes, aş spune că, la fel ca în perioada interbelică, literatura română de azi are toate şansele unei afirmări plenare: contextul istoric i-o permite (nu intru în discuţii obositoare despre rolul scriitorului în „cetate”, pentru că ele eşuează întotdeauna în retorism ieftin şi politicianism dâmboviţean), libertate de expresie – slavă Domnului! – avem, materie primă aşijderea, deci de ce ne-am plânge? Numai că, nota bene!, a avea o şansă nu înseamnă neapărat şi a o fructifica. Premisele prielnice nu se confundă întotdeauna cu un rezultat fericit. Iar o discuţie pe marginea reuşitelor literaturii de după 1989 este, deocamdată, prematură. Da, s-au născut şi acum autori valoroşi, avem o literatură fertilă şi valabilă estetic, însă lipsa de omogenitate structurală şi imposibilitatea obiectivă a stabilirii existenţei unor noi generaţii (nu cred încă în validitatea douămiismului, a fracturismului ş.a.m.d.) mă fac să cred că o comparaţie cu orice altă perioadă literar-istorică e pripită. Nu neg că s-ar putea să fiu de acord, cândva, cu o astfel de corespondenţă. Dar cred că lucrul cel mai înţelept e să purtăm discuţia asta mai târziu. Peste vreo 20 de ani.

*

Să ne auzim/citim cu bine şi-n 2013.