Posts Tagged ‘amsterdam’

Nu cred că vă spun o noutate când afirm că există o categorie de scriitori care, în lipsa profunzimii ideilor pe care vor să le exprime, recurg la tertipuri stilistice. Sunt exemple cu duiumul, dar n-o să le dau acum. Ştiţi foarte bine la ce mă refer. Pe de altă parte, există şi autori care au de susţinut o idee atât de consistentă încât mecanismul prin care aceasta ajunge la cititori nici nu mai are importanţă. Aici pot să dau exemplul care-mi vine în minte cel mai repede: Fenomenul Piteşti, cartea lui Virgil Ierunca. No further comment. În cazul cel mai fericit, povestea mişto e acoperită cu un stil şi mai mişto. Aşa se întâmplă cu Ministerul durerii, cartea Dubravkăi Ugresic.

Mi-a plăcut enorm. O scriitură faină, care acoperă prin simplitate şi prin foarte dese scântei de metaforă uluitoare (aducându-mi aminte, pe alocuri, chiar de Herta Müller) o adevărată tragedie a dezrădăcinaţilor (deşi nu-mi mai place termenul ăsta, s-a devalorizat prin repetare obsesivă). Tania e personajul principal, provenită din fosta Iugoslavie, stabilită la Amsterdam, unde va preda lecţii de literatură iugoslavă (divizată monstruos în categorii care n-au nimic de-a face cu spiritul locului) unor studenţi de pe aceleaşi meleaguri. Nu au importanţă numele personajelor. Autoarea creionează portretele lor fără să insiste prea mult asupra identităţii administrativ-oficiale, care păleşte atunci când subiecţii îşi dau seama că-i leagă nişte experienţe comune. Şi, pentru că teoria literaturii nu i se mai pare atrăgătoare, Tania decide să transforme cursul ei într-o rememorare duios-nostalgică a trecutului de dinainte de războiul din 1991. Studenţii par entuziasmţai, iar orele pe care le petrec împreună se transformă în mici oaze de aducere-aminte, unde cenuşiul cotidian comunist ia locul splendorii plictisitoare (ei au spus-o, nu eu!) a Amsterdamului. Numai unul dintre studenţi, Igor, nu pare prea încântat de mersul lucrurilor, aşa că decide să se răzbune, ameninţând-o pe Tania şi legând-o, în propria casă, cu nişte cătuşe, pentru ca el să poată fi ascultat. Gestul său, care la prima vedere pare inexplicabil, îşi dezvăluie legitimitatea: Igor a venit la Amsterdam tocmai ca să uite de trecutul care l-a împins într-o altă coordonată a istoriei; prin urmare, n-are nevoie de îndrumători către infern. Iar răzbunarea sa vine din faptul că-i este foarte greu să vadă că oameni ca el sunt brusc fericiţi şi conciliaţi cu istoria proprie. Igor nu poate trăi dislocat, iar când cei din jurul lor se distrează până şi gândindu-se la plasa de rafie cu dungi (o cunoaşteţi?), lui i se pare că se ajunge într-un punct al banalizării suferinţei. Dintr-o invidie a neputinţei, Igor nu suportă să vadă că unii oameni have moved on. Destul de şocant, dar oarecum explicabil.

Tania, în schimb, n-a susţinut niciodată că i-a fost uşor să se rupă de tot ce a însemnat fosta sa ţară. Vizita pe care i-o face mamei, rămasă dincolo, se constituie într-o tristă încercare de dialog, imposibil chiar şi între membrii aceleiaşi familii. Mama o obligă să se uite împreună cu ea la o telenovelă sud-americană, îi dă să guste din gemul preparat în casă, îi măsoară mereu tensiunea cu un aparat propriu, însă legăturile familiale s-au rupt. Tania se simte în propria casă ca într-un loc din care aşteaptă să plece cât mai curând. Reîntoarsă la Amsterdam, acolo unde credea că se simte cel mai bine, îşi dă seama că această ordine a civilizaţiei i se pare anostă, ternă, fără suflu. Tragedia celor obligaţi să-şi renege rădăcinile constă în aceea că nu sunt capabili nici să dezvolte altele noi.

Şi e mult mai mult decât atât. Însă vă las plăcerea de a vedea pe propria voastră piele, încă o dată, ce înseamnă combinaţia explozivă de stil şi trăire.

E o carte pe care o recomand tuturor.  Daţi-i bice!

(Dubravka Ugresic, Ministerul durerii, 324 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Octavia Nedelcu)

Poeziile mele

Posted: 2010/10/24 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

Am uitat să vă semnalez la timp apariţia în revista Familia a trei poeme de-ale mele. Şi nu vreau să treacă anul fără să vi le dau spre citire. 🙂 Acestea au apărut în numărul 5/2010 şi le puteţi găsi accesând adresa revistei (aici) şi dând click pe „2010”, iar apoi pe „nr. V” al publicaţiei. Pagina 47 e cu noroc!

Le găsiţi acolo: amsterdam, loco, silent night. Lectură uşoară! 🙂

Am stat 6 zile în Amsterdam, săptămâna trecută. Aşa se explică mica pauză pe care mi-am luat-o de la scrierea pe blog. Însă n-am stat degeaba. Cunoşteam mai demult povestea Annei Frank, însă abia anul acesta am şi fost să vizitez celebra anexă care constituie una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale fricii din timpul Holocaustului.

M-a şocat realmente să afu că jurnalul Annei Frank nu a fost, până acum, tradus în limba română, deşi cartea se bucură de un imens succes în 75 de limbi ale pământului. Nu s-a găsit la noi nimeni interesat să aducă la cunoştinţa românilor destinul tragic al unei familii de evrei din Amsterdam, care se decid să se ascundă într-o anexă a clădirii firmei capului de familie, de frica Gestapo-ului. Poate nu e condamnabil că n-avem o tălmăcire a acestei bucăţi diaristice tulburătoare, câtă vreme noi suntem încă în proiectul fără de sfârşit al recuperării literaturii memorialistice a celor oprimaţi de cealaltă nenorocire a secolului trecut, comunismul. Deci, ca să n-o lungesc, după ce am vizitat muzeul Anne Frank, mi-am cumpărat jurnalul acesteia, în limba engleză. Evident că m-am apucat imediat de citit, însă nu mi-a surâs (şi nici însoţitoarei mele, of course) ideea de a-mi petrece restul zilelor alocate Amsterdamului cocoţat în vârful patului în mansarda liniştită unde eram cazat. Aşa că abia ieri am reuşit să termin cartea.

Despre ce e vorba? Suntem în 1942. Otto Frank, un întreprinzător evreu de origine germană, stabilit în Amsterdam cu soţia lui şi cele două fete, Margot şi Anne, se hotărăşte în plin război mondial să îşi mute familia într-o anexă construită deasupra firmei lui. Intrarea în această anexă e ascunsă prin amplasarea unui dulap cu rafturi în dreptul uşii de acces. În iulie 1942, familia Frank, împreună cu familia Van Pels şi un dentist, Fritz Pfeffer, se mută în această nouă locuinţă, încredinţându-şi secretul doar angajaţilor firmei, care le vor aduce mâncare şi alte lucruri necesare unui trai decent în clandestinitate. Anne Frank are doar 13 ani şi ţine un jurnal. Timp de 2 ani, acesta va cuprinde gândurile unei adolescente care se răfuieşte, pe rând, cu toată lumea, dar care îşi justifică pedant fiecare gest. Ultima notiţă din jurnal e datată 1 august 1944, cu doar 2 zile înainte ca ascunzătoare să fie descoperită de nazişti, iar cei 8 locuitori ai anexei – arestaţi. Vor fi transportaţi în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Bergen-Belsen, unde, rând pe rând, vor deceda. Singurul supravieţuitor este Otto Frank, care se întoarce în Amsterdam după război, găseşte jurnalul fiicei lui şi, după ani de zile de ezitări, se decide să-l publice. Ajunge best-seller mondial, cu peste 30 de milioane de copii vândute, iar Anne Frank este considerată, până azi, poate cea mai celebră victimă a Holocaustului.

Jurnalul este o scriere haotică, aşa cum trebuie să fie şi mintea unei fetiţe de 13-15 ani. Se întrevede, totuşi, un sâmbure de talent literar. Anne Frank chiar îşi dorea să devină, după război, jurnalistă sau scriitoare. Nu lipsesc naivităţile, răutăţile la adresa mamei (despre care Anne Frank crede că nu şi-a iubit niciodată fiica), dragostea pentru tatăl ei (alintat „Pim”), micile certuri pe care le are cu membrii familiei van Pels (numiţi în carte „van Daan”), invidia faţă de sora ei, Margot, mult mai cuminte şi mai aşezată. Totuşi, dincolo de toate acestea, se întrevede creionarea unei personalităţi distincte, o domnişoară care cere explicaţii, care judecă, dar şi iubeşte; care se arată oripilată de ororile nazismului, dar cade pradă primilor fiori ai dragostei în prezenţa lui Peter, băiatul de 17 ani al familiei van Pels. E o gamă întreagă de sentimente aici, surprinse de-a lungul celor 2 ani în care cei 8 locuitori ai anexei n-au avut voie să părăsească defel locuinţa. În asta stă, de fapt, tragedia acestei cărţi: toate izbucnirile, căderile şi bucuriile sunt trăite hiperbolic, pentru că lipsa spaţiului, interdicţia de a privi strada, oamenii, păsările şi de a adulmeca aerul curat potenţează şi amplifică dureros orice sentiment. Claustrarea provoacă disconfort, întinde nervii la maximum, în timp ce frica pune stăpânire pe fiecare membru al acestui mic grup. Anne Frank descrie modul în care fuge culoarea de pe feţele celor aflaţi la masă în momentul în care aud zgomote neobişnuite la parter, dar şi bucuria imensă când află că pericolul i-a ocolit, încă o dată. Însă până când?

Până în data de 4 august, când vor fi descoperiţi, arestaţi şi, ulterior, trimişi la moarte. Anne Frank moare în 1945, în primăvară, în urma unei epidemii de tifos care a izbucnit în lagărul în care ea s-a aflat. Nu se cunoaşte unde i-a fost aruncat corpul, însă acesta a urmat soarta celorlalte cadavre: groapa comună. Jurnalul ei, în schimb, trăieşte şi azi. Iar dacă aveţi ocazia să vizitaţi ascunzătoarea Annei Frank, vă zic cu siguranţă că merită. E unul dintre cele mai tulburătoare locuri pe care le-am vizitat în viaţa mea. Nimic nu m-a emoţionat mai tare decât urmele de creion lăsate pe unul dintre pereţi de către Otto Frank, care arătau înălţimea până la care crescuseră fetele familiei Frank, Margot şi Anne, până la acea dată. Sau micuţa cameră a Annei, cu pereţii acoperiţi cu fotografii ale starurilor de la Hollywood, decupate din revistele vremii, pe care Miep şi Bep (cele două tinere care au ajutat familia Frank) le aduceau adolescentei. Chiar dacă eram în centrul Amsterdamului, liniştea din acele încăperi care aveau respiraţiile victimelor încastrate în pereţi mi s-a părut asurzitoare. Iar austeritatea solemnă a anexei – de o ucigătoare eleganţă şi demnitate. Aceşti oameni au trăit istoria în şoaptă, furişându-se din faţa barbariei cu faţă umană, parcurgând anii războiului în vârful picioarelor, deasupra unei lumi care o luase razna. O lecţie fantastică despre instinctul de conservare, depre iubire şi tinereţe, despre curaj şi moarte. O carte pe care am citit-o cu o constantă senzaţie de rău fizic, de greaţă, provocate de conştientizarea faptului că nu eram în mijlocul unei ficţiuni, ci în cea mai crudă şi zguduitoare realitate.

„Every day I feel myself maturing, I feel liberation drawing near, I feel the beauty of nature and the goodness of the people around me. Every day I think what a fascinating and amusing adventure this is! With all that, why should I despair?” (Anne Frank, 3 mai 1944).

(Anne Frank, The Diary of a Young Girl, 358 p., ed. Penguin Books, 2007)