Posts Tagged ‘amintiri’

Noapte-bună-copiiamintirideghizatetristetilegogol

 

 

 

 

 

Am mai spus că citesc haotic, dovadă e şi ceea ce vă scriu azi. Astea 4 cărţi le-am citit în ultimele zile, însă m-am hotărât ca de acum încolo să nu mai scriu pe larg despre fiecare volum care îmi trece prin mâini şi prin cap (asta şi pentru că uneori mi se pare obositor să-mi scriu cronicile prin reviste şi mă tot gândesc cât voi mai continua, că am obosit deja şi aş avea nevoie de o pauză, în care să citesc numa’ ce am io chef, fără eterna ameninţare a termenului limită de predare a textelor). Aşadar, s-ar putea ca from now on să scriu doar câteva rânduri răzleţe despre diferite volume, băgate de-a valma într-o singură postare, ca să nu obosească nici ochiul vigilent al cititorului.

*

Despre Noapte bună, copii! n-am auzit decât lucruri bune. Face parte din categoria aia de cărţi pe care toată lumea le laudă şi, din cauza asta, eu nu mă apropii prea devreme de volumele cu pricina. Las murmurul criticii să se liniştească şi o citesc când n-o mai citeşte nimeni. 🙂 Eh, nici chiar aşa. Sunt convins că Radu Pavel Gheo are destui cititori, mai ales pentru că e unul dintre cei mai citibili scriitori tineri de la noi. Bănăţean serios, nu se joacă cu munca lui. Romanul acesta propune o imagine amplă a obsesiilor unei generaţii de tineri care trăiesc, de fapt, în două lumi: cea a prezentului (şi a trecutului) românesc comunist sau neocomunist (ca să fiu maliţios) şi cea a viitorului sau a reprezentării idealizate a unui occident izbăvitor. Personajele cărţii lui Gheo sunt, aşadar, nişte tineri prinşi „supt vremi”. Marius e dovada unei evoluţii benefice, în timp ce Paul este prizonierul unei abulii naţionale erodante. Reîntors din SUA pentru a regla nişte „conturi” cu un grănicer de dinainte de 1989, Marius se reîntâlneşte cu Paul şi rememorează, duios şi trist, un trecut aproape neverosimil, însă brăzdat de fiorii unei copilării, până la urmă, fericite. Nu voi intra în detalii, deşi aş spune că unii ar putea vedea aici şi o critică surdă a capitalismului (drogurile, decăderea, moartea); de fapt, romanul nu livrează niciun fel de sugestie etică: e vorba, pur şi simplu, de moduri diferite de a-ţi trăi iluziile şi de şocul puternic pe care-l poţi resimţi când acestea devin realitate. P.S. Nu mi-a plăcut referinţa mitică a personajelor secundare, care trec prin cadru ca un memento al unei lumi de care protagoniştii încearcă să se rupă (cei doi ţărani bătrâni). Mi-au adus aminte de Ilă, personajul Ioanei Bradea din Scotch.

(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, 496 p. ed. Polirom, 2010)

*

Crohmălniceanu rules! Asta mi-a venit în minte după ce am citit cartea lui de Amintiri deghizate. M-a binedispus extraordinar. Pentru că Ovid S. Crohmălniceanu nu e , aici, doar memorialist, ci e un creator fascinant de portrete. Afli cât de histrionic era Călinescu, citeşti despre bonomia lui Sadoveanu, despre cochetăria Hortensiei Papadat-Bengescu, despre ipohondria lui Camil Petrescu, despre succesul la femei al lui Ion Barbu ş.a., toate astea sub bagheta unui fin maestru al caricaturizării subtile, însă fără nicio urmă de maliţiozitate. Şi cu un umor colosal. Râzi la fiecare două-trei pagini. Crohmălniceau, se vede limpede, şi-a iubit „personajele”, le-a cunoscut în cele mai intime ipostaze şi le-a redat cititorului cu dragoste şi empatie. O carte foarte, foarte frumoasă, pe care am citit-o dintr-o suflare.

(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, 304 p., ed. Humanitas, 2012)

*

Ei, acu’-i acu’. Vă fac o mărturisire de taină: am citit cartea asta doar pentru că am aflat că autoarea, Siri Hustvedt, este soţia lui Paul Auster, unul dintre autorii mei contemporani preferaţi. Şi am vrut să văd în ce mod se influenţează, într-un cuplu, doi autori. Am făcut acelaşi lucru şi cu Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss, însă, acolo, câştigătoare a fost doamna. 🙂 Aici, rămân la părerea că e mai tare cocoşul. Asta nu-nseamnă că Tristeţile unui american nu mi-a plăcut. Ţin s-o felicit pe Veronica D. Niculescu pentru traducere. Cartea e un halucinant amestec de afecte, un labirint al minţilor preocupate de reconcilierea cu propriile obsesii. Fiecare personaj al cărţii are câte-un secret. Erik Davidsen şi sora lui, Inga, încearcă să desluşească misterul din hârtiile pe care, după moartea tatălui lor, le găsesc în casa acestuia. Voe merge pe urmele unor indicii pentru a afla ce secret uriaş a trebuit să păstreze tatăl lor toată viaţa. Când vor afla (de la Lisa), lucrul acesta nu-i va face mai liberi, dar le va reda posibilitatea de a se reconecta la problemele proprii. Inga trebuie să pună ordine în viaţa ei alături de Sophia, fiica ei, după moartea lui Max, tatăl Sophiei şi soţul Ingăi (e o intrigă amoroasă aici, complicată şi metaforică); Erik, psihiatru, se găseşte în postura celui care caută să rezolve problemele chiriaşie lui, Miranda, care are o fetiţă, Eggy, şi care e hărţuită într-un mod care nu pare s-o deranjeze prea tare, de tatăl fiicei ei, Jeff, deşi metodele acestuia sunt înspăimântătoare (fotografiererea fără ştirea ei, tăierea ochilor din poze, aşezarea lor pe treptele de la intrare, intrarea prin efracţie, în timpul nopţii, în dormitoarele lor ş.a.). Un roman ciudat, cu dese intersectări de destine, scris într-un stil alert şi captivant.

(Siri Hustvedt, Tristeţile unui american, 296 p., ed. Polirom, 2013, trad. de Veronica D. Niculescu)

*

Gogol! Am zis undeva că, de câte ori îmi piere cheful de citit, mă reîntorc la el. Are ceva scriitorul ăsta care îmi place extraordinar. E un amestec de umor şi satiră sumbră în scrisul lui. Ca să nu mai zic că mie mi se pare că Gogol e precurosrul absolut al avangardei şi al suprarealismului, zică cine ce-o vrea. Mantaua, Nasul şi Însemnările unui nebun sunt povestioare capabile să mă scoată din orice micro-depresie. Na, cu ruşii nu-ţi merge. Când auzi că nasul umblă îmbrăcat elegant, într-o trăsură simandicoasă, în timp ce proprietarul de drept al organului îşi priveşte netezimea feţei într-o oglindă,  n-ai cum să nu zâmbeşti. Sau când citeşti ironii de genul „Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş rus care se respectă, era grozav de beţiv”. 🙂 Citiţi Gogol, copii. Pe bune.

(N.V. Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, trad. de Emil Iordache, 156 p., ed. Polirom, 2012)

[text apărut în revista , nr.5/2012]

Prezenţă tonică pe scena culturală românească, Neagu Djuvara a reuşit să capteze atenţia publicului larg practicând un discurs lipsit de morgă academică. Cărţile lui, fie că tratează episoade istorice concrete, fie că prezintă diacronic destinul etnologic al românităţii,  fie că se scaldă în frivolităţile inocente ale ficţiunii cu blânde puseuri de veridic, reuşesc să stârnească în cititori o adeziune fidelă şi nediferenţiată. Volumele lui moş Neagu (cum îi place să se alinte) au tiraje mari (adaptate la specificul locului şi la cvasi-indiferenţa generalizată a românilor pentru această blestemată activitate care e lectura) şi se vând, vorba `ceea, ca pâinea caldă.

De aceea, nu e de mirare că editura Humanitas a ajuns, cu Amintirile din pribegie, la a zecea ediţie. Este, probabil, cartea de căpătâi a istoricului care a împlinit anul acesta 96 de ani. Din punctul meu de vedere, Amintirile constituie cel mai important volum al lui Neagu Djuvara, din cel puţin două motive: primul ar fi acela că autorul nu face aici rabat de la meseria care l-a consacrat, pentru că aventura vieţii sale coincide cu una dintre cele mai tulburi perioade istorice prin care a trecut România şi, inevitabil, descriindu-şi viaţa, autorul nu face altceva decât să se alăture unui destin colectiv aflat într-o malignă derivă; în al doilea rând, cartea are şi o indiscutabilă valoare estetică: Neagu Djuvara este un scriitor iscusit, dincolo de talentul său, recunoscut, de povestitor al trecutului.

Farmecul acestei cărţi constă şi în faptul că ea nu propune o privire diacronică asupra evenimentelor: senzaţia de rememorare necontrolată şi vie e prezentă în fiecare pagină. Nu există acea atenţie pedantă în creionarea cât mai exactă a unor situaţii de viaţă pe care o întâlnim la alţi diarişti, scufundaţi în egocentrism. Neagu Djuvara se bucură realmente să poată împărtăşi câte ceva din multitudinea de experienţe pe care le-a încercat în decursul timpului. Şi are ce povesti, nu glumă: cei 23 de ani petrecuţi în Africa, în calitate de consilier diplomatic în Niger (la Niamey), relaţiile dintre el şi soţia sa (care se rup, la un moment dat, din pricina distanţei), bucuria de a-l putea aduce pe continentul negru şi pe fratele său, Răzvan, tânăr medicinist, imposibilitatea de închegare a unor relaţii durabile cu exponenţii unei societăţi cu foarte multe reticenţe faţă de „europeni” (cei din Niger îi numesc astfel pe toţi cei cu tenul mai deschis decât al lor), portrete uluitoare şi poveşti tragice (Mia Prodan, mama Mariei Björnson, viitoarea mare scenografă), tablourile vivante de viaţă cotidiană într-un teritoriu exotic (cu obiceiuri ciudate şi tradiţii suspecte), dezamăgirea reîntoarcerii în ţară după 1989, precum şi încăpăţânarea de a se reintegra într-o ţară abulică şi rătăcită ş.a.m.d.

Pe scurt: Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara sunt un regal al rememorării fruste; ceea ce pentru cititor e simplă istorie reprezintă, pentru autor, pură biografie.

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, ed. Humanitas, 2012)

Am o stimă deosebită pentru Neagu Djuvara (pe care îl consider una din minţile strălucite pe care le avem) şi pentru editura Humanitas, care, după 1990, a încercat să redea românilor istoria netrucată a ultimilor 50 de ani. Însă nu orice „invenţie” editorială a prestigioasei edituri merită băgată în seamă, chiar dacă autorul e o personalitate publică de primă mărime.

Aşa s-a întâmplat cu cartea de faţă. E greu să numeşti, de fapt, „carte” o apariţie editorială care abia depăşeşte 100 de pagini, cu ilustraţii cu tot! Humanitasul are o tradiţie mai veche în această meteahnă. Amintesc doar „Despre minciună” (Gabriel Liiceanu), „Discernământul modernizării” (Patapievici) ori „Despre bucurie în est şi în vest” (Andrei Pleşu). Toate cărţi în regulă din punctul de vedere al conţinutului ori al ideilor transmise, dar care nu erau suficiente pentru a justifica un volum. Nu poţi transforma conţinutul unei conferinţe într-un volum de sine stătător…

Poveştile lui Neagu Djuvara, 4 la număr, au apărut iniţial în „Plai cu boi”, revista lui Mircea Dinescu. Nu spun că nu au farmec, că nu sunt povestite într-o limbă română exemplară care, chiar dacă nu abundă în neologisme, îşi păstrează o savoare aparte. Toate acestea sunt adevărate, însă „subţirimea” povestirilor e dezolantă. Mă aşteptam la o carte mult mai substanţială, mai stufoasă şi mai… „epică”, în concordanţă cu memoria fantastică a lui Neagu Djuvara. Probabil că, de această dată, comercialul a fost mai important decât substanţa. Însă dacă un astfel de lucru e scuzabil la unii scriitori fără prea mare adâncime, la un autor de calibrul lui Djuvara acest fapt e, din punctul meu de vedere, de neacceptat. Poate sunt retrograd. Îmi asum acest defect cu seninătate.

Închei, spunând că mi se pare nefiresc să citesc într-o jumătate de oră o carte de proză scrisă de Djuvara. E, după vorba unui prieten, un fel de popcorn pentru intelectuali. Da’ tot popcorn e… 

(Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, ed. Humanitas, 2009)