Posts Tagged ‘american’

Andrei-Dosa__American-Experience-130/ cronică publicată în logo zona literara, nr.9-10/2013 /

Două sunt prejudecăţile cu care e receptată poezia de după 2000: pe de o parte, există credinţa – născută ca urmare a excesului de epic al majorităţii volumelor recente – că valoarea are o strânsă legătură cu omogenitatea tematică a constructului. Dacă piesele unei cărţi de poezie nu ”suferă” de coeziune, critica de rit nou tinde să ignore ansamblul. Ca şi cum reuşita estetică ar ţine mai degrabă de o structură narativă bine închegată, decât de eventuale ”sclipiri” individuale ale poemelor care compun cartea. Pe de altă parte, există o aşteptare referitoare la cantitatea de lirism (în sensul cel mai banal al termenului), în sensul că o prea mare înstrăinare de dulcea ispităp a egofiliei, a nombrilismului, a aridităţii afective e de natură să-l îndepărteze pe lectorul ”vigilent”, branşat şi implicat 100% în ceea ce înseamnă poezia postdouămiistă.

Din aceste două puncte de vedere, cel mai recent volum al lui Andrei Dósa, American Experience, e un pariu câştigat: „suferă” de coerenţă şi nu permite vocii narative să alunece în mrejele unui sentimentalism desuet. Poetul, unul dintre cei mai înzestraţi din generaţia sa, propune lectorului o parcurgere în pas săltat a unor experienţe ale alienării, dar fără a-i smulge, prin stratageme ieftine, vreo urmă de empatie. Dósa e „tehnic”, radiografiază scrupulos cotidianul american şi-şi priveşte detaşat viaţa, ca şi cum, la rememorare, aceasta i s-ar prezenta chiar şi lui sub forma unui movie trailer eliptic-selectiv. Panorama ameţitoare a întâlnirii cu necunoscutul se construieşte din imaginea fracturată a simbolurilor locale, fie sub forma unor clişee vizuale, fie sub aceea a unor introspecţii pe marginea acţiunilor proprii: „am recompus meniul zilei / din resturile de pe farfurii / am văzut oceanul / în bazinele cu homari / m-am închis în spălătorie / să privesc pe geam fulgerele şi autostrada / motocicletele harley călărite / de pensionari burtoşi capetele împodobite / de smocuri de păr decolorate / dezgropate din mormintele unor hipioţi / fluturând în briza oceanului” (p.7).

Dificultatea receptării critice a volumului lui Dósa constă în aceea că tendinţa de suprainterpretare a bucăţilor cu substrat psihologic provoacă mistificări imprecise şi nedrepte ale intenţiei lirice. De pildă, în pasajele în care se întâlneşte procedeul stilistic (şi perfect ales) al repetiţiei obsesive pentru a sublinia un soi de exasperare (mai degrabă spleen decât anxietate), tonul nu e moralizator, nu ascunde un reproş adus societăţii de consum, ci încearcă mai degrabă să exprime neajunsurile unui übermecanism global care manipulează individul înspre o „supunere” pe care s-o simtă ca fiind benevolă: „separ tacâmurile nu mai deosebesc / linguriţele de supă de linguriţele pentru desert / cuţite înţepenite în dinţii furculiţelor / furculiţe îmbârligate cu alte furculiţe / mi-e frică de un nou val de clienţi / japonezi europeni americani / încleştarea dinţilor sub feţele relaxate / ochii scăldaţi în lumina sepia a lumânărilor / mestecă mestecă înghite / mestecă mestecă înghite / dinţi la fel burţi japonezi europeni americani” (p.23). Nu e nimic represiv în această lume a diversităţii absolute, numai că uniformizarea subsecventă a celor mai banale acţiuni e resimţită de autor ca o inconştientă demisie de la propria personalitate a „actanţilor”. Convivialitatea stradală, eterogenitatea şi împestriţarea agresivă au ceva din nebunia inocentă a unor dansuri tribale, efectuate de indivizi care nu simt nicio clipă că sunt prizonierii de lux ai unei lumi „închise”, perfect compacte: „preoţi şi maici de culoare ţin slujba în stradă printre chinezi / portoricanii dansează pe wall street pakistanezii fierb gogoşi / italienii au brânză cheddar sub unghii / japonezii lucrează la coafor / turiştii înghit căpiţele de fân ale lui manet cumpără tricou cu rothko. // sunt 45 de poduri care leagă new york-ul de restul lumii. şi nicio ieşire”. (p.49).

Poetul nu se mărgineşte, totuşi, să rămână un spectator neangajat, însă forma lui de implicare are ca fundament bagajul emoţional şi social cu care a păşit în „lumea nouă”. De aceea, deşi dovezile de permeabilitate maximă se întâlnesc la tot pasul, el rămâne la nivelul unui martor sceptic. Fidel unui principiu al recuperării restului, al reciclării perpetue a reziduurilor – ca formă a generozităţii „invitatului”, a metecului rătăcit –, personajul lui Dósa îşi găseşte împlinirea într-o formă de evazionism „util” şi metaforic: „sunt atâtea lacuri cu insule în mijloc / maşini cu portiera deschisă şi biciclete presărate pe alei / pentru că au libertatea să se lase cuprinşi de dorinţa / de a se arunca în apă din senin / eu voi fi aici jos managerul resturilor îmbelşugate” (p.28).

Nu merită intrat în discuţii despre clişeul absolut al „visului american”, himera consumeristă care ajunge, conform viziunilor stângiste şi corect politice, să-l înstrăineze pe om de valorile fundamentale, de morala înaltă şi de simţul compasiunii. Destul să amintim doar că Andrei Dósa reuşeşte în volumul de faţă să dea o formă nouă acestei „mode”. În „tatiana cântă-ne ceva”, reliefarea acestei dezamăgiri capătă proporţii mitice, pigmentate cu o foarte ironică metaforă. Omul ajunge să se obişnuiască atât de mult cu mediul social în care s-a inserat, încât cele mai intime convingeri se circumscriu spaţiului îngust pe care acelaşi om îl locuieşte. Carevasăzică, nu e loc pentru altceva decât pentru lecţiile care-ţi sunt servite pe post de manual de supravieţuire. Tot ce aduci în plus trebuie reinterpretat, reajustat şi, în ultimă instanţă, eliminat. Ingenios e felul în care poetul transmite coregrafia şleampătă a acestei neputinţe de adaptare: „a doua zi s-a trezit prima a umblat desculţă prin iarba / pe care nici picioarele ei nici roua nu reuşeau s-o facă / să pară adevărată învârtind o floricică între degete şi / a cântat ceva cu mama ceva trist floricica şi felul în care / se legăna erau din tezaur folcloric dar picioarele o purtau / obişnuite cu suprafaţa şi limitele unei camere de hotel” (p.30). E aici, cred, cel mai puternic mesaj al volumului, o comprimare – foarte izbutită estetic – a temei principale, pe care restul poemelor, aşa cum am arătat, doar o schiţează. Dacă există un punct culminant al cărţii, acesta e.

American Experience e o carte cuminţică, povestită din vârful buzelor de către un poet care nu simte nevoia unei compensări a aridităţii conceptuale a majorităţii poemelor care o compun. Cu toate acestea, ansamblul se leagă, formează o istorie a acuităţii celui care se loveşte de împlinirile şi neajunsurile lumii pe care şi-a ales-o ca way of life. Deşi frivolă pe alocuri şi disolutiv-melodramatică în unele sketch-uri („mă duc la baie să mă spăl pe dinţi / în oglindă / nimeni”), poezia lui Dósa scapă cu siguranţă de pericolul căderii în minorat. E, pe şleau spus, una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale lui 2013. So far. 

(Andrei Dósa, American Experience, ed. Cartea românească, 2013)

Noapte-bună-copiiamintirideghizatetristetilegogol

 

 

 

 

 

Am mai spus că citesc haotic, dovadă e şi ceea ce vă scriu azi. Astea 4 cărţi le-am citit în ultimele zile, însă m-am hotărât ca de acum încolo să nu mai scriu pe larg despre fiecare volum care îmi trece prin mâini şi prin cap (asta şi pentru că uneori mi se pare obositor să-mi scriu cronicile prin reviste şi mă tot gândesc cât voi mai continua, că am obosit deja şi aş avea nevoie de o pauză, în care să citesc numa’ ce am io chef, fără eterna ameninţare a termenului limită de predare a textelor). Aşadar, s-ar putea ca from now on să scriu doar câteva rânduri răzleţe despre diferite volume, băgate de-a valma într-o singură postare, ca să nu obosească nici ochiul vigilent al cititorului.

*

Despre Noapte bună, copii! n-am auzit decât lucruri bune. Face parte din categoria aia de cărţi pe care toată lumea le laudă şi, din cauza asta, eu nu mă apropii prea devreme de volumele cu pricina. Las murmurul criticii să se liniştească şi o citesc când n-o mai citeşte nimeni. 🙂 Eh, nici chiar aşa. Sunt convins că Radu Pavel Gheo are destui cititori, mai ales pentru că e unul dintre cei mai citibili scriitori tineri de la noi. Bănăţean serios, nu se joacă cu munca lui. Romanul acesta propune o imagine amplă a obsesiilor unei generaţii de tineri care trăiesc, de fapt, în două lumi: cea a prezentului (şi a trecutului) românesc comunist sau neocomunist (ca să fiu maliţios) şi cea a viitorului sau a reprezentării idealizate a unui occident izbăvitor. Personajele cărţii lui Gheo sunt, aşadar, nişte tineri prinşi „supt vremi”. Marius e dovada unei evoluţii benefice, în timp ce Paul este prizonierul unei abulii naţionale erodante. Reîntors din SUA pentru a regla nişte „conturi” cu un grănicer de dinainte de 1989, Marius se reîntâlneşte cu Paul şi rememorează, duios şi trist, un trecut aproape neverosimil, însă brăzdat de fiorii unei copilării, până la urmă, fericite. Nu voi intra în detalii, deşi aş spune că unii ar putea vedea aici şi o critică surdă a capitalismului (drogurile, decăderea, moartea); de fapt, romanul nu livrează niciun fel de sugestie etică: e vorba, pur şi simplu, de moduri diferite de a-ţi trăi iluziile şi de şocul puternic pe care-l poţi resimţi când acestea devin realitate. P.S. Nu mi-a plăcut referinţa mitică a personajelor secundare, care trec prin cadru ca un memento al unei lumi de care protagoniştii încearcă să se rupă (cei doi ţărani bătrâni). Mi-au adus aminte de Ilă, personajul Ioanei Bradea din Scotch.

(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, 496 p. ed. Polirom, 2010)

*

Crohmălniceanu rules! Asta mi-a venit în minte după ce am citit cartea lui de Amintiri deghizate. M-a binedispus extraordinar. Pentru că Ovid S. Crohmălniceanu nu e , aici, doar memorialist, ci e un creator fascinant de portrete. Afli cât de histrionic era Călinescu, citeşti despre bonomia lui Sadoveanu, despre cochetăria Hortensiei Papadat-Bengescu, despre ipohondria lui Camil Petrescu, despre succesul la femei al lui Ion Barbu ş.a., toate astea sub bagheta unui fin maestru al caricaturizării subtile, însă fără nicio urmă de maliţiozitate. Şi cu un umor colosal. Râzi la fiecare două-trei pagini. Crohmălniceau, se vede limpede, şi-a iubit „personajele”, le-a cunoscut în cele mai intime ipostaze şi le-a redat cititorului cu dragoste şi empatie. O carte foarte, foarte frumoasă, pe care am citit-o dintr-o suflare.

(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, 304 p., ed. Humanitas, 2012)

*

Ei, acu’-i acu’. Vă fac o mărturisire de taină: am citit cartea asta doar pentru că am aflat că autoarea, Siri Hustvedt, este soţia lui Paul Auster, unul dintre autorii mei contemporani preferaţi. Şi am vrut să văd în ce mod se influenţează, într-un cuplu, doi autori. Am făcut acelaşi lucru şi cu Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss, însă, acolo, câştigătoare a fost doamna. 🙂 Aici, rămân la părerea că e mai tare cocoşul. Asta nu-nseamnă că Tristeţile unui american nu mi-a plăcut. Ţin s-o felicit pe Veronica D. Niculescu pentru traducere. Cartea e un halucinant amestec de afecte, un labirint al minţilor preocupate de reconcilierea cu propriile obsesii. Fiecare personaj al cărţii are câte-un secret. Erik Davidsen şi sora lui, Inga, încearcă să desluşească misterul din hârtiile pe care, după moartea tatălui lor, le găsesc în casa acestuia. Voe merge pe urmele unor indicii pentru a afla ce secret uriaş a trebuit să păstreze tatăl lor toată viaţa. Când vor afla (de la Lisa), lucrul acesta nu-i va face mai liberi, dar le va reda posibilitatea de a se reconecta la problemele proprii. Inga trebuie să pună ordine în viaţa ei alături de Sophia, fiica ei, după moartea lui Max, tatăl Sophiei şi soţul Ingăi (e o intrigă amoroasă aici, complicată şi metaforică); Erik, psihiatru, se găseşte în postura celui care caută să rezolve problemele chiriaşie lui, Miranda, care are o fetiţă, Eggy, şi care e hărţuită într-un mod care nu pare s-o deranjeze prea tare, de tatăl fiicei ei, Jeff, deşi metodele acestuia sunt înspăimântătoare (fotografiererea fără ştirea ei, tăierea ochilor din poze, aşezarea lor pe treptele de la intrare, intrarea prin efracţie, în timpul nopţii, în dormitoarele lor ş.a.). Un roman ciudat, cu dese intersectări de destine, scris într-un stil alert şi captivant.

(Siri Hustvedt, Tristeţile unui american, 296 p., ed. Polirom, 2013, trad. de Veronica D. Niculescu)

*

Gogol! Am zis undeva că, de câte ori îmi piere cheful de citit, mă reîntorc la el. Are ceva scriitorul ăsta care îmi place extraordinar. E un amestec de umor şi satiră sumbră în scrisul lui. Ca să nu mai zic că mie mi se pare că Gogol e precurosrul absolut al avangardei şi al suprarealismului, zică cine ce-o vrea. Mantaua, Nasul şi Însemnările unui nebun sunt povestioare capabile să mă scoată din orice micro-depresie. Na, cu ruşii nu-ţi merge. Când auzi că nasul umblă îmbrăcat elegant, într-o trăsură simandicoasă, în timp ce proprietarul de drept al organului îşi priveşte netezimea feţei într-o oglindă,  n-ai cum să nu zâmbeşti. Sau când citeşti ironii de genul „Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş rus care se respectă, era grozav de beţiv”. 🙂 Citiţi Gogol, copii. Pe bune.

(N.V. Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, trad. de Emil Iordache, 156 p., ed. Polirom, 2012)