Posts Tagged ‘adevăr’

O primă precizare: scriu „Isus”, nu „Iisus”, dintr-un motiv cât se poate de simplu, pe care-l puteţi găsi cu un clic aici, urmărind indicele de subiecte, dând clic pe „Isus” şi citind nota de la subsolul articolaşului.

O a doua precizare: astăzi se decernează premiul revistei România literară pentru cartea anului. Sunt aproape convins (deşi, pe măsură ce se apropie ora decernării,  certitudinea mea mai pierde din putere) că Andrei Pleşu e în pole-position. Eu ţin cu Vântureasa de plastic, dar na, pe mine nu mă-ntreabă nimeni. Şi nici nu cred că o carte de poezie are şanse reale la premiul ăsta. Nici acum, nici altădată.

Acestea fiind zise/scrise, să trecem mai departe. Nu e un secret pentru nimeni că eu îl consider pe Andrei Pleşu unul dintre cei mai iscusiţi stilişti ai limbii române de azi. Nu spun vorbe mari. Mi se pare unul dintre cei mai talentaţi scriitori pe care-i avem. Şi gata. Orice textuleţ scris de Andrei Pleşu are o anume greutate a sentinţei, chiar dacă autorul nu şi-o propune, şi o admirabilă eleganţă discursivă. Aşa încât, o carte care să se ocupe de prezentarea şi explicarea parabolelor lui Isus , scrisă de acelaşi Andrei Pleşu, nu putea fi decât un nou motiv de extaz livresc.

Volumul e construit sub forma unei apetenţe către desluşirea misterului, către decriptarea „la rece” a mesajelor cristice. Autorul nu abuzează în trimiteri  bibliografice „exotice”, dar nici nu-şi tratează tema de pe poziţiile prezumţioase ale celui înzestrat în mod natural cu o capacitate absolută în manevrarea unui subiect atât de delicat. Însuşi autorul tinde să sancţioneze derapajele strict algoritmic-logice ale celor care, înaintea lui, s-au ocupat de acelaşi fenomen.

Cartea încearcă, pe de o parte, să răspundă la întrebarea de ce a ales Isus Cristos să le vorbească ascultătorilor săi în parabole, şi pe de altă parte să „desfacă” întru o mai bună receptare poveţele care izvorăsc din aceste parabole. Fireşte, nu se ocupă de toate, pentru că nici n-ar fi posibil, însă ne îndrumă către un anumit mod cuminte şi – aş spune – aproape afectiv de absorbţie a „lecţiei” divine. Prima întrebare are un răspuns frust: Isus vorbeşte în parabole pentru că, în ceea ce priveşte întrebările cardinale, ai nevoie de un ocoliş lămuritor, întrucât nu se pot livra răspunsuri matematice unor chestiuni care exced rigorile logicii limitate. E un fel de învăluire prin comparaţie, prin trimiterea la o schemă relativ identică, prin recurgerea la un scenariu congruent.

Recunosc că nu de puţine ori pe parcursul lecturii am fost uimit atât de brutalitatea primei interpretări a oricărei parabole, cât şi de nuanţarea eficientă de după, care punea totul într-o altă lumină, făcând inteligibile povestea şi tâlcul acesteia. Parabola prietenului de la miezul nopţii, a talanţilor, a copiilor din pieţe, a lucrătorilor nevrednici ai viei sunt, fiecare, motive de reflecţie mută, urmată întotdeauna de o revelaţie spectaculoasă, cu ajutorul autorului şi al exegezei e care o adoptă şi o propune.

Nu sunt specialist în texte sacre. Cred că-mi lipseşte deocamdată apetitul pentru deschiderea unor punţi către lumile aparent inaccesibile. Şi nici nu sunt ferm convins că fac parte din rândul oamenilor cărora asemenea planuri le ies atunci când doresc. Sunt mai degrabă mundan decât metafizic. Însă pot să afirm cu mâna pe inimă că „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, volumul lui Andrei Pleşu, este o carte care face bine. Dacă nu mă credeţi, încercaţi-o pe propria piele.

(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul a poveste, 321 p, ed. Humanitas, 2012)

Uite şi o carte de Agatha Christie care m-a şocat. Realmente. Vă spun şi cum. Mă cuprinde câteodată aşa un chef nebun de câte-o carte poliţistă, încât las baltă tot ce fac în momentul ăla (de obicei e vorba de cititul altor cărţi mai serioase şi despre care trebuie să bag cronici) şi mă reped avid spre locul ăla din bibliotecă unde găsesc cărţi de-astea. La drept vorbind, sunt redactate şi traduse într-un mod execrabil, dar asta e. În anii 90, pe la începuturi, diletantismu’ era în toi. Bine, unele lucruri nu s-au schimbat nici acum, dar o editură cum e această Excelsior Multi Press sper să nu mai facă mulţi purici în zilele noastre. Că ar fi păcat de cărţile bune pe care le masacrează prin traduceri retardate şi aspect de hârtie de budă refolosită. Mergem mai departe.

Şi iau eu cartea asta din raft. Portocalie. Hmm, oricum sunt acuzat că-s băsist (în ideea că cine nu-l înjură pe preşedinte din sculare şi până-n înnoptare e curlimbist), aşa că nu mă deranjează. Mă aşez tacticos în fotoliu, îmi aduc şi otrava aproape (adică paharul cu cola) şi dă-i bătaie, frăţioare. Mă uit la numărul de pagini, să văd dacă o pot da gata repede. Zic da. Are 190 de pagini. Merge repede, că are şi dialoguri (nu râdeţi, la cărţile astea mă uit şi la astfel de detalii). Şi mă apuc. Şi trec de 30, 40 de pagini. Nimic. O femeie din Anglia care trebuie să ia trenul spre casă, dinspre Bagdad. Ajunge undeva în deşert, se cazează aproape de gară, în aşteptarea trenului care are câteva zile întârziere (din cauza nisipului care acoperea mereu căile ferate). Şi stă ea aşa, frumos, şi se gândeşte la viaţa ei de acasă, la soţul Rodney, la fiica Averil, la fiica rămasă în Bagdad, la fiul ei, la suspiciunile ei legate de fidelitatea soţului, la cuplurile din vecini. Trec de 70 de pagini. Nu moare nimeni, băi. Păi ce naiba e asta?

Mă duc, mă tot duc. Singurătatea femeii în deşert. Minunat. La un moment dat se pierde, intră în panică, crede că va muri acolo. Bullshituri puerile legate de faptul că atunci când eşti doar cu tine însuţi tinzi să observi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Adică, vezi tu, dacă mă duc pe câmp la Paleu şi stau acolo vreo 3 zile mi-oi putea pune viaţa pe un făgaş normal. Mda. Noah, trec de pagina o sută şi încă nu e nimeni mort. Şi io vreau sânge, că mă simt tras pe sfoară. Şi încep să suflu între pagini, să văd de nu s-or fi lipit cumva şi am sărit tocmai peste pasajul în care o mână invizibilă apasă un trăgaci. Nimic.

Şi ce aflu? Că femeia se întoarce bine-mersi acasă, la soţior, dar că ăsta într-adevăr avea nişte secrete. Dar nu cu cadavre. Le aflăm numai noi, doamna Scudamore (aşa o cheamă) rămâne la concluzia că are o familie fericită. Şi cade cortina. Ei, drăcia dracului.

Şi, ca să nu murim proşti, o explicaţie găsim la finalul cărţii: cică Agatha Christie a scris câteva romane sub un alt pseudonim, şi nu toate erau poliţiste. Deci am avut „norocul” să dau peste aşa ceva. Vai mie. A fost, oarecum, o pierdere de vreme. Măcar de era tradusă mişto, dar ăştia (nici nu i-oi numi) au făcut o treabă pentru care ar merita să fie biciuiţi la puţa goală în piaţă. Deci horror. Aşa-mi trebuie dacă mă eschivez de la ce am de făcut şi încerc s-o scald cu romane uşurele. Mi-a fi învăţătură de minte. Până data viitoare. 🙂

*poza e luată de pe okazii.ro. Ăştia de la ACTA, săltaţi-mă!

(Agatha Christie, Frica de adevăr, 200 p., ed. Excelsior – Multi Press, trad. de nici-nu-merită-menţionaţi)