Un strop de magie

[recenzie apărută în revista , nr.7/2013]

Întotdeauna am fost circumspect în ceea ce priveşte denumirea de „scriitor profesionist”. În parte, vinovată de această receptare eronată a mea ar fi naivitatea de a crede că scrisul nu se poate face „cu metodă” ori algoritmic şi că nu poate fi circumscris unei rigurozităţi lucrative. Cu Filip Florian, însă, conceptul însuşi de scriitor profesionist capătă sens. Şi nu neapărat datorită faptului că îşi drămuieşte cu mare atenţie fiecare apariţie editorială (nu face parte din specia grafomanului nevrotic care-şi negociază, oportunist, lansarea unui volum nou în fiecare an), ci mai ales datorită modului încântător prin care reuşeşte, de fiecare dată, să nu facă rabat de la crezul său artistic, de la valoare, de la – simplu spus – literatură.

Toate bufniţele, cel mai recent roman al său, este o pasionantă radiografie a pierderii inocenţei. Dan C. Mihăilescu l-a şi numit, într-una dintre cronicile sale tv, un „roman al formării”. Lucru adevărat, însă incomplet. Pentru că, dacă în ceea ce-l priveşte pe Luci, adolescentul tipic, cartea vorbeşte despre o evoluţie a sa, racordată la marile şi micile mistere dezvăluite de prietenul său sexagenar (Emil), în cazul acestuia din urmă vorbim despre un destin al recuperării memoriei şi al încercării de a o transmite celor suficient de inocenţi încât s-o poată primi. Emil îşi priveşte viaţa regresiv, într-un fascinant şi dureros memento (tinereţea, originea nesănătoasă a părinţilor şi a bunicilor, căsătoria cu Lia, naşterea Irinei, tragedia care nu-l ocoleşte, boala, operaţia de la Paris), în timp ce, concomitent, Luci absoarbe pe nesimţite lecţiile prietenului său, dublate de un interes duios pentru natură şi pentru atenta ascultare a ei. Rolul de „pedagog” al lui Emil nu este strict didactic: amiciţia cu Luci îi conferă omului matur siguranţa constituirii unui „depozit” afectiv, capabil, astfel, să înfrunte timpul.

Relaţia celor doi nu cade niciodată în ariditatea unei scheme previzibile. Pasiunea lor pentru bufniţe, de pildă, dincolo de limitele unui banal hobby, este o tentativă metaforică de a repera semne universale, care să-i confirme (cel puţin lui Emil) că există viaţă în jur chiar şi în momentele în care întunericul pune stăpânire peste lume; că adevărul trăieşte şi dincolo de simpla percepţie raţională a lui; că marile răspunsuri sunt accesibile doar printr-o încercare perpetuă de înţelegere a neînţelesului. Finalul romanului punctează discret victoria lui Emil asupra timpului. Luci, ajuns meteorolog (simbol al înălţimii şi al detaşării superioare)  primeşte caietele lui Emil şi, copiindu-le, începe astfel să rescrie viaţa prietenului său, acordându-i, peste vreme, o şansă unică: aceea de a retrăi, simbolic şi etern, un destin pe care a fost nevoit să-l dedice mereu altora.

Cu un ritm constant, o temă tulburătoare şi o frazare impecabilă, Toate bufniţele este un roman de primă mână.

(Filip Florian, Toate bufniţele, ed. Polirom, 2012)

Cronicile genocidului

[text publicat în revista , nr.6/2012]

Pe coperta a patra a volumului, Radu Aldulescu însuşi spune aşa: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit”. Două chestiuni ar fi de subliniat aici. Prima – că evaluarea subiectivă a scriitorului referitoare la comunism şi la ceea ce a venit după e de natură să confere cărţii o vagă şi nemeritată valenţă ideologică. A doua – la fel de uşor de demontat, dar nu mai puţin prezentă – este apetenţa scriitorului pentru caricaturizarea unor relaţii sociale, a unor tipologii reprezentative, având ca background o realitate politică şubredă şi debilă.

Din fericire pentru el şi pentru cititorii săi, Radu Aldulescu evită cu graţie oricare dintre aceste eventuale capcane. Scriitor de prim rang al literaturii noastre din ultimele două decenii, Aldulescu găseşte mereu dozajul perfect între ficţiunea antrenantă şi subtextul moralizator. Este, cred, cel mai puternic promotor al realismului de tip nou, unde intenţia „revoluţionară” e substituită cu izbânda estetică. Şi, peste toate acestea, este şi unul dintre puţinii autori de la noi care au format, într-un ritm constant şi tenace, un ciclu romanesc ce dezbate aceleaşi teme: marginalitatea, periferia, lumea viciului şi a luptei primitive pentru supravieţuire.

Personajul principal al romanului, Robert Stan, zis şi Satan, zis şi Diavolu’, căsătorit cu Andreea, considerabil mai tânără, decide să părăsească Bucureştiul în căutarea unui loc în care traiul să fie mai ieftin. Capitalismul rapace nu iartă nimic şi pe nimeni, aşa încât el singur pare răspunzător de exodul oamenilor simpli. Tentaculele lungi şi groase ale acestui monstru fac ca până şi în locurile iniţial inocente să existe o vioaie proliferare a metehnelor lumii noi. Andreea şi Robert se descurcă foarte greu din punct de vedere financiar, nu au bani să-şi instaleze o centrală de apartament, rabdă frig şi foamete împreună cu copilul lor. Eroul salvator al situaţiei nu este vreun samaritean milos, ci o femeie fără scrupule, Brânduşa, directoarea adjunctă a şcolii la care Robert este paznic, şi care va avea cu acesta o relaţie amoroasă cu năbădăi, terminată prost din pricina soţului, Laurian Susanu, ziarist, editor al Foii argeşene pentru minte şi cuget (!). Lucrurile devin complicate în momentul în care Andreea intervine pe lângă influentul ziarist pentru a-şi rezolva problemele legate de apartament. Nu lipsesc micile drame domestice, accesele de isterie muierească, gelozia acidă, păţaniile demne de filme cu gangsteri (Brânduşa va fi răpită şi sechestrată) cu final imprevizibil, personajele secundare memorabile (Miron, madam Friţ).

Fluent, radical, actual şi exprimând o admirabilă precizie caracterologică, Cronicile genocidului e, ca mai toate romanele lui Radu Aldulescu, un must read.

(Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, ed. Cartea românească, 2012)

Istoriile unui istoric

[text apărut în revista , nr.5/2012]

Prezenţă tonică pe scena culturală românească, Neagu Djuvara a reuşit să capteze atenţia publicului larg practicând un discurs lipsit de morgă academică. Cărţile lui, fie că tratează episoade istorice concrete, fie că prezintă diacronic destinul etnologic al românităţii,  fie că se scaldă în frivolităţile inocente ale ficţiunii cu blânde puseuri de veridic, reuşesc să stârnească în cititori o adeziune fidelă şi nediferenţiată. Volumele lui moş Neagu (cum îi place să se alinte) au tiraje mari (adaptate la specificul locului şi la cvasi-indiferenţa generalizată a românilor pentru această blestemată activitate care e lectura) şi se vând, vorba `ceea, ca pâinea caldă.

De aceea, nu e de mirare că editura Humanitas a ajuns, cu Amintirile din pribegie, la a zecea ediţie. Este, probabil, cartea de căpătâi a istoricului care a împlinit anul acesta 96 de ani. Din punctul meu de vedere, Amintirile constituie cel mai important volum al lui Neagu Djuvara, din cel puţin două motive: primul ar fi acela că autorul nu face aici rabat de la meseria care l-a consacrat, pentru că aventura vieţii sale coincide cu una dintre cele mai tulburi perioade istorice prin care a trecut România şi, inevitabil, descriindu-şi viaţa, autorul nu face altceva decât să se alăture unui destin colectiv aflat într-o malignă derivă; în al doilea rând, cartea are şi o indiscutabilă valoare estetică: Neagu Djuvara este un scriitor iscusit, dincolo de talentul său, recunoscut, de povestitor al trecutului.

Farmecul acestei cărţi constă şi în faptul că ea nu propune o privire diacronică asupra evenimentelor: senzaţia de rememorare necontrolată şi vie e prezentă în fiecare pagină. Nu există acea atenţie pedantă în creionarea cât mai exactă a unor situaţii de viaţă pe care o întâlnim la alţi diarişti, scufundaţi în egocentrism. Neagu Djuvara se bucură realmente să poată împărtăşi câte ceva din multitudinea de experienţe pe care le-a încercat în decursul timpului. Şi are ce povesti, nu glumă: cei 23 de ani petrecuţi în Africa, în calitate de consilier diplomatic în Niger (la Niamey), relaţiile dintre el şi soţia sa (care se rup, la un moment dat, din pricina distanţei), bucuria de a-l putea aduce pe continentul negru şi pe fratele său, Răzvan, tânăr medicinist, imposibilitatea de închegare a unor relaţii durabile cu exponenţii unei societăţi cu foarte multe reticenţe faţă de „europeni” (cei din Niger îi numesc astfel pe toţi cei cu tenul mai deschis decât al lor), portrete uluitoare şi poveşti tragice (Mia Prodan, mama Mariei Björnson, viitoarea mare scenografă), tablourile vivante de viaţă cotidiană într-un teritoriu exotic (cu obiceiuri ciudate şi tradiţii suspecte), dezamăgirea reîntoarcerii în ţară după 1989, precum şi încăpăţânarea de a se reintegra într-o ţară abulică şi rătăcită ş.a.m.d.

Pe scurt: Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara sunt un regal al rememorării fruste; ceea ce pentru cititor e simplă istorie reprezintă, pentru autor, pură biografie.

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, ed. Humanitas, 2012)