Posts Tagged ‘9/11’

Este o simplă întâmplare că scriu despre cartea lui Jonathan Safran Foer chiar de 1 iunie. Da, e Ziua internaţională a copilului, iar cartea asta m-a făcut să mă gândesc la toate jocurile mai mult sau mai puţin prosteşti din copilărie. Sigur că nimic din ce (mă) jucam eu nu seamănă cu ceea ce a vrut să facă Oskar în romanul ăsta, dar, dacă-i credem pe cei mai deştepţi dintre făuritorii de manuale şcolare, care ne îmbuibau capul cu tembelisme tautologice de genul „Creangă a ilustrat copilăria copilului universal”, mă gândesc că am voie să fac paralele. Am voie, însă asta nu-nseamnă c-o s-o şi fac. Vă spuneam doar ce-mi trecea prin minte după ce am închis cartea.

Oskar e un băiat new-yorkez care-şi pierde tatăl, Thomas Schell, în cumplitele atentate de la 9/11. Relaţia dintrei cei doi e foarte apropiată, tatăl încercând să-i inducă fiului sâmburele unor curiozităţi inteligente, care să-l facă pe micul om mai atent la lumea din jurul său. Colecţionează tot felul de obiecte misterioase, încearcă să reclădească istorii personale pornind de la lucruri găsite prin parcuri, îşi dau unul altuia teme care le solicită imaginaţia, isteţimea şi spiritul de aventură. Îi leagă, aşadar, pasiuni comune, în sensul cel mai larg al termenului. Ei, odată cu tragedia teroristă din 2001, Oskar rămâne orfan de tată. Găseşte o cheie într-o vază albastră în biroul tatălui său, împreună cu un bilet pe care scrie „Black”. Din momentul acela, începe o căutare fulminantă, Oskar încercând să găsească în tot New-York-ul broasca potrivită. E ca un joc imens de hide-and-seek, pentru că Oskar nu ştie absolut nimic despre ce urmează să descopere şi, în plus, nici nu ştie exact ce caută. E o luptă surdă, o frenezie disperată a aflării adevărului care îl ţine aproape de tatăl său. Îşi dă seama, pe la început, că dacă pe hârtiuţă apare scris „Black”, adică cu majusculă, asta înseamnă că e vorba despre un nume propriu şi, prin urmare, se apucă să-i caute pe toţi cei cu acest nume. „Norocul” face ca exact în scara sa de bloc să existe o persoană cu numele acesta, un bătrân simpatic şi cam surd, pe care Oskar şi-l va face partener de investigaţii. Un duo pitoresc, în căutarea nimicului.

Aflăm, ce-i drept, mai înspre final, că nepăsările ciudate ale mamei în ceea ce priveşte desele plecări de acasă ale puştiului au, totuşi, o justificare. Că acest scenariu imens şi fără sorţi de izbândă are un rol precis, cunoscut doar de cei care l-au creat: lui Oskar nu i se smulge prezenţa simbolică a tatălui, de aceea i s-a sugerat intrarea în această ghicitoare frumoasă. Totul e mâna unor oameni care, văzând posibilitatea apariţiei durerii de neconceput a pierderii celui drag, încearcă să prelungească momentul realizării lucide a acesteia. Oskar se joacă, chiar fără s-o ştie. Dar, ca să aflaţi ce şi cum, trebuie să citiţi cartea. Pe lângă acţiunea crescândă a romanului, găsim aici şi portrete tari ale unor tipologii new-york-eze numa’ bune de antologat. Pentru că, în periplurile sale prin marele oraş, Oskar bate la tot felul de uşi, intră în contact cu tot ceea ce înseamnă angoasa urbană, disperarea bătrâneţii, frenezia micilor întreprinzători ş.a.m.d.

Recunosc că am citit cartea pentru că voiam neapărat să văd filmul. Numai că la noi încă n-a apărut. Acum, după ce am citit romanul, sunt şi mai curios în legătură cu transpunerea lui pe peliculă. Chiar dacă ştiu ce se întâmplă, probabil voi merge să văd şi ecranizarea.

În rest, nu mare lucru. Romanul e un fel de colaj dezordonat. Avem şi poze, şi schimbări de ritm, şi de perspectivă narativă etc. Un ghiveci, propriu-zis. Mai puţin obositor, totuşi, decât m-aş fi aşteptat.

(Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, ed. Humanitas Fiction, 2012)

Windows on the World era numele restaurantului aflat la etajul al 107-lea din turnul de nord al complexului care a fost World Trade Center, din New York, înainte ca atentatele de la 11 septembrie 2001 să ducă la prăbuşirea ambelor clădiri.

Frédéric Beigbeder este un tânăr scriitor francez, specialist în publicitate, care foloseşte atacurile sângeroase din 2001 ca pretext şi suport scenografic pentru a crea o ficţiune-în-realitate. Cam cum a făcut James Cameron cu povestea Titanicului, if you know what I mean.

Booon. Deci avem aşa: un tată, Carthew Yorston, cu cei doi copii ai săi, minori amândoi, David şi Jerry, care-şi iau micul dejun în acest Windows on the World, în fatidica dimineaţă a lui nine-eleven, cu câteva minute înainte ca avioanele deturnate să lovească turnurile gemene. Acţiunea e surprinsă din minut în minut, minuţios, într-o încercare a autorului de a reliefa cât mai veridic o stare de fapt despre care nu avem nicio mărturie reală, pentru că niciunul dintre captivii în cuptorul acela încins n-a supravieţuit ca să depună mărturie. De aceea, nici nu-mi dau seama cam cât de reuşit e proiectul acesta al autorului. Ca simplă tentativă de ficţiune, e în regulă. Însă dacă treci dincolo de seducţia potenţialului şi-ţi dai seama că lucrurile acestea s-au întâmplat în realitate, chiar sub ochii noştri, care priveam înmărmuriţi ecranele televizoarelor, lucrurile nu mai par atât de aproape de un adevăr pe care ne place să-l ghicim. Sigur că e emoţionant să descrii drama unor oameni care, treptat, pe măsură ce secundele se sting, îşi dau seama că o vor sfârşi. Însă nu-mi place foarte mult îmbrăcarea unei tragedii uriaşe, care nu mai are nevoie de muzică de fundal ca să fie înţeleasă în enorma-i monstruozitate, în hainele (prea palide în comparaţie cu stridenţa catastrofei) ficţiunii. Păstrând proporţiile, cam acelaşi gen de reproş avea a-i face Cristian Tudor Popescu realizatoarei „Memorialului durerii”, Lucia Hossu-Longin, care adăuga imaginilor macabre ale închisorilor comuniste un fundal sonor înfricoşător, de parcă simpla înfăţişare a acelor carcere nu era suficientă pentru a înţelege oroarea.

Autorul face şi notaţii personale în carte, pendulând şi schimbând deseori perspectiva narativă (e când el însuşi, când Carthew, când unul dintre cei doi băieţi), lucru care se dovedeşte uşor obositor şi care încarcă inutil romanul. Există, bineînţeles, şi pasaje reuşite, de o frumuseţe aproape mută, poetică: „femei frumoase care plâng / bucăţi de avion pe scările rulante / femei frumoase care tuşesc / … / de căldură, picturile figurative se preling şi devin picturi abstracte // ploaie de corpuri omeneşti peste WTC Plaza.” (p.152) Ieftin, în schimb, mi s-a părut tertipul la care recurge tatăl celor doi copii, pentru a-i linişti: la fel ca în filmul lui Benigni (La Vita e Bella), le spune că totul e o joacă, de care nu trebuie să se sperie, şi pe care o vor trece cu bine. Ieftin, spun, nu pentru că n-ar fi înduioşător, ci pentru că deja pare un clişeu la îndemâna oricui.

Romanul e interesant, pentru că ne pune în faţă oglinda unei tragedii şi încearcă s-o redea într-un mod care să nu fie mai supărător decât a fost în realitate (nici n-avea cum), dar nici nu-i minimalizează proporţiile. Singurul cusur pe care i-l găsesc e acesta: că a dat o aură ficţională unui eveniment real (atât de real încât simpla lui amintire e înfiorătoare), transformându-l, aşadar, într-un scenariu hollywood-ian. Deşi ştim cu toţii, cel puţin după 11 septembrie, că niciun trucaj din lumea filmului nu e mai spectaculos decât imaginea oamenilor care sar în gol din cele două turnuri, într-un gest disperat al salvării.

Un mare minus pentru traducere. Vă dau un singur exemplu. Grăitor, de altfel: „Chelneriţa nu-i încântată că trebuie să facă poliţie. Mi-i aduce pe Jerry şi David, care tocmai mangliseră un donut, de la un cuplu de traderi, ca să joace frisbee” (p.27). „Să facă poliţie”? „Donut”?! Să mai adaug ceva? Aşa mă gândeam şi eu.

P.S. Imagini din restaurantul Windows on the World:

(Frédéric Beigbeder, Windows on the World, 296 p., ed. Pandora, 2008, trad. de Marie-Jeanne Vasiloiu)