Tismăneanu şi prietenii

Nu mă număr printre cei care-l înjură vârtos pe Tismăneanu. Mie omul îmi place. Ştiu că o să-mi ridic în cap toţi vigilenţii de serviciu, dar o spun răspicat: ca politolog şi mai ales ca om care s-a preocupat şi a scris despre comunismul românesc (şi nu numai), profesorul din Maryland mi se pare frecventabil. „Stalinism pentru eternitate” e un volum pe care n-ar trebui să-l rateze niciunul dintre cei care, azi, încep să devină concilianţi cu trecutul. Şi nu mă interesează părerile celor care se simt datori să-mi reamintească cine e tatăl lui Tismăneanu. Aşa cum eu nu am aceleaşi opinii politice cu taică-meu, nu văd de ce n-aş accepta această „rupere” de înaintaşi şi în cazul altora. Plus că argumentul „taică-său a fost comunist, deci fi-su e la fel” mi se pare, pardon, imbecil.

Acestea fiind zise, o să vă surprind, poate, dacă o să spun că volumele ăstea două pe care le-am citit recent nu mi s-au părut întru totul cinstite. O să-ncep cu „Marele şoc”, cartea de convorbiri (făcută pe vremea când subiectul era încă preşedintele României, adică prin 2003, la Neptun) cu Ion Iliescu. Mărturisesc că am rămas uimit, în primul rând, de inteligenţa şmecherească a lui Iliescu, un om care ştie atât de bine să întoarcă fraza şi să o reformuleze convenabil (deh, reminiscenţe puternice ale limbii de lemn în care s-a specializat), încât răspunsul la întrebările intervievatorului rămân fără un răspuns clar. În alte cazuri, am fost indignat de uşurinţa cu care acelaşi om reuşea să minimalizeze nişte orori şi să le expedieze la „nesemnificative”. Dau un exemplu: la un moment dat, Tismăneanu îl întreabă despre un fost coleg de-al lui Iliescu, un tânăr care avea nişte funcţii importante într-un minster. Iliescu îi spune că, din cauza unor poziţii „incorecte” faţă de regim, colegul acesta al său fusese retrogradat şi trimis, ca pedeapsă, într-un CAP, la ţară, într-un sat uitat de lume, unde s-a şi sinucis în scurtă vreme. Tismăneanu îi atrage atenţia că zvonurile sunt că n-a fost vorba despre o moarte naturală şi că omul a fost, de fapt, asasinat. Răspunsul lui Iliescu e halucinant: „posibil”. Adică tu, un om cu un anume grad de inteligenţă, ai putut, din cauza oportunismului tău greţos, să slujeşti un sistem politic în care era „posibil” să fii ucis doar pentru vina de a gândi altfel. Oribil. Dar trecem peste. Că mai sunt şi alte chestiuni ciudate în cartea asta: Ion Iliescu dă senzaţia unui om care se „adaptează” din mers. El a crezut în comunism însă, când şi-a dat seama că sistemul nu poate funcţiona, s-a gândit că singurul parcurs corect este cel al democraţiei, aşa încât, la revoluţia din 1989, s-a deghizat în apărătorul şi promotorul pluralismului, al dialogului, al dezbaterii, al alegerilor libere. Ah, să nu uit, în limbajul lui Iliescu apare de zeci de ori cuvântul „activ”: personaj activ, implicare activă, confruntare activă, contestare activă, conlucrare activă ş.a. Şocante sunt şi anexele cărţii, stenograme ale discuţiilor cu Corneliu Coposu, de exemplu, unde bătrânul ţărănist îi cere fostului bolşevic să nu-şi transforme CFSN-ul în partid politic sau, dacă vrea acest lucru, să lase, până la alegeri, conducerea ţării pe mâna unui organsim neimplicat în lupta politică. N-a vrut. Explicaţiile sunt penbilie, arogante şi odioase, în fond.

Dar ce ziceam despre Tismăneanu: pe tot parcursul dialogului, e de o politeţe excesivă. Ştiu că asta e practica academică în occident, să laşi invitatul să vorbească, iar cei care ascultă să tragă singuri concluziile. Nu e o problemă, concluziile se ţes singure, fără grijă, însă aş fi avut pretenţia de la un intelectual critic cum e Tismăneanu să fie mai apăsat în chestiunile care reclamau nişte răspunsuri clare. Cum e problema mineriadelor. Nu insist asupra răspunsurilor lui Iliescu, pentru că mă enervez şi n-are niciun rost. Cu ce rămânem după citirea volumului? Cu imaginea clară a unui tip de o inteligenţă diabolică (Iliescu), dar care n-a ezitat să-şi folosească resursele intelectuale pentru a-şi construi un edificiu demn de dispreţ. Pentru că oricâte eschivări elegante ar folosi fostul nostru preşedinte, îţi rămâne gustul amar al ghicirii unui destin de o complexitate machiavelică, de un cinism grotesc şi cu efecte devastatoare asupra unor conştiinţe fragede, cum erau acelea ale alegătorilor din primii ani de după revoluţie.

A doua carte e „Cartea preşedinţilor”, convorbiri între C. Pătrăşconiu şi acelaşi Tismăneanu, despre cei trei preşedinţi de după 90 (şi nu doar despre ei: sunt amintiţi şi Gheorghiu-Dej, şi Ceauşescu, ba chiar şi Geoană, preşedintele de 12 ore). Aici recunosc ă mi-a fost mai drag Tismăneanu, însă doar parţial. Pentru că verdictele sale sunt previzibile: Iliescu are o moştenire negativă, Constantinescu a fost „copilul mare” devenit preşedinte, cu un orgoliu imens şi cu o naivitate periculoasă, din cauza căruia nu de puţine ori cei apropiaţi lui au fost puşi în situaţii penibile (asta ca să nu mai vorbesc despre cât de jenanţi sunt cei care, astăzi, vorbesc despre calităţile extraordinare ale lui Constantinescu şi despre spiritul său democratic, uitând, ca prin minune, manevrele neconstituţionale pe care le-a folosit pentru a-l revoca din funcţie pe Radu Vasile, atunci când le-a cerut tuturor miniştrilor cabinetului să-şi depună demisiile la Cotroceni, de parcă el, preşedintele, ar fi fost şeful guvernului! Bine că suntem „şocaţi” de încălcarea Constituţiei de către Băsescu şi vorbim laudativ despre Constantinescu.). Iar Băsescu iese, cum altfel, triumfător. Da, şi eu cred că, dintre preşedinţii pe care i-a avut România, Băsescu a fost cel mai bun (nu-mi săriţi în cap, îmi asum vorbele). Însă nu cred, ca Tismăneanu, că toate belele care i se impută sunt doar din cauza urii pe care ceilalţi o au împotriva lui, din raţiuni copilăreşti. Eu nu cred, de exemplu, că partidele ostile lui Băsescu s-au „supărat” pe preşedinte pentru că a condamnat comunismul. Puţin le păsa de treaba asta! Miza era zero. Alte daraveri aveau ei de lămurit: de ce Ministrul Justiţiei nu e membru de partid, de ce nu ne-ntreabă DNA-ul dacă vrem să fim anchetaţi, de ce, dacă tot am câştigat alegerile împreună, nu-l ajutăm pe Patriciu să scape de datoriile către Stat etc.

În fine, mă lungesc şi n-are rost. Merită să citiţi cărţile ăstea, fie şi pentru că poate vă limpezeşte puţin, o fărâmă, acolo, din ceea ce credeaţi, până mai ieri, bătut în cuie. Şi, pe onoarea mea, Tismăneanu nu e cel mai mare rău care ni se putea întâmpla. Zău aşa!

(Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, 514 p., ed. Enciclopedică, 2004)

(Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Cartea preşedinţilor, 242 p., ed. Humanitas, 2013)

Scriitorul – enigme şi suferinţe

[text publicat în revista Steaua, nr.7-8/2013; răspuns la ancheta „Scriitorul – un supravieţuitor?”]

Când am văzut titlul anchetei pe care ne-o propune revista „Steaua” mi-am şi frecat degrabă mâinile a satisfacţie, mai ales că, din ceea ce pricepeam eu, eram chemat să răspund la vechea problemă legată de remuneraţia slabă (cvasi-inexistentă) a scriitorului român, drept care acesta e considerat, de multe ori şi pe drept cuvânt, un aproape muritor de foame. Nu dintr-un sadism energic mi-ar fi izvorât plăcerea de a chibiţa pe marginea acestui subiect, ci dintr-o experienţă proprie care a venit ca turnată preconcepţiei mele referitoare la statutul de azi al autorului autohton. Aş fi brodat lungi şi întortocheate fraze despre sâmburii ideologici care fac distincţia între stângismul apărătorilor orbi ai drepturilor scriitorului, indiferent de valoarea ori performanţa acestuia, şi cinismul acid al dreptei consumeriste şi avid-concurenţiale, care l-ar fi trimis pe distinsul autor la spălat borcane dacă ultimul său roman s-a vândut la fel de bine precum ceapa degerată într-un mall cu ştaif. Asta pentru că nu cu multă vreme în urmă am avut un mic conflict cu un autor, altminteri talentat, care încerca să mă convingă că activitatea scrisului e o porcărie, un supliciu colosal, un mod de a-ţi tăia, metaforic, venele în fiecare zi. Şi că, în condiţiile unei astfel de cazne, faptul că nu e plătit cum trebuie e o neruşinare, o sfidare iresponsabilă a geniului său. Românii nu-l meritau, se născuse într-o ţară greşită, era azvârlit de providenţă într-un loc al unor ipochimeni nerecunoscători şi ignari. Mi-l şi imaginam pe bietul om smulgându-şi părul din cap în faţa paginii goale, gemând neputincios şi, în ultimă instanţă, plesnindu-se zdravăn în oglindă, pradă necazului de-a se fi născut scriitor.

Numai că, recitind invitaţia de a participa la anchetă, mi-am dat seama că, urmându-mi impulsul de mai sus, aş fi bătut neaoş câmpii, nu fără o oarecare graţie, thank you very much. Deci: condiţia scriitorului de azi din perspectiva care mi se pare mai relevantă. Hm. Relevanţa, într-o astfel de chestiune, e cât se poate de ambiguă, după umila mea părere. Ce înseamnă, carevasăzică, „relevant”? Şi, mergând mai departe, inclusiv unele arii de manifestare a vietăţii numită „scriitor” au devenit goale de conţinut, din păcate. Mai are scriitorul prestigiu măcar în domeniul cultural? Eu zic că da, numai că, spune un clişeu din bătrâni, cultura a ajuns să desemneze o activitate ultra-selectă, şi asta nu neapărat datorită faptului că stă cu capu’-n stele, ci din cauza unei foarte mici prize a publicului larg la ea. Şi e şi deranjant, din punctul ăsta de vedere, să vezi scriitori plângându-se că lumea nu mai citeşte nimic şi că volumele lor se reîntorc la editură după ce librarii le şterg de praf înainte de a le sigila şi a scrie pe cutie „retur”. Curios în toată aceasta sarabandă a ieremiadelor este faptul că demnitatea autorului nu poate fi doborâtă de nimic. Ea este mereu direct proporţională cu eşecul editorial. Cu cât este mai prost receptat (da, critica e de vină, e plină de inşi inculţi, necitiţi, bombastic-ironici, de sentenţioşi, alunecoşi, netalentaţi, resentimentari, de proşti, curve, boşorogi expiraţi, tineri necopţi fill in the blanks), cu atât stima de sine a eroului nostru este mai erectă. Anul trecut, făcând eu parte dintr-un juriu, am asistat neputincios la ieşirea necontrolată a unui scriitor care ne reproşa faptul că nu i-am dat nicio şansă de a câştiga marele premiu, din moment ce în concurs au intrat Lucian Dan Teodorovici şi Octavian Soviany. Dumnealui dorea, mă-nţelegi, să retragem din concurs cărţile bune, ca să existe loc sub soare şi pentru scribi de mâna a paişpea, şi să instituim, pe cale de consecinţă, un soi de premiu de binefacere, pentru autorii mai puţin talentaţi, dar inimoşi şi gata oricând să coopereze pentru salvarea imaginii literaturii de la noi şi de aiurea. Când i s-a explicat că volumul lui nu suscita niciun fel de interes şi că nu avea strop de valoare literară, ne-am trezit împroşcaţi cu zoaie (eu am scăpat uşor: mi s-a spus doar că-mi lipsesc lecturile „de bază” şi că sufăr de orgolioză în fază cronică). Deci cam atât despre onoarea nereperată a scriitorului român.

Sigur că am exagerat. Cele de mai sus reprezintă, sunt convins, cazuri izolate, la limita patologicului. Cunosc o droaie de autori buni, în a căror alchimie se îmbină perfect talentul şi modestia, eficacitatea şi bunul simţ, umorul de bună calitate şi seriozitatea lucrativă. Şi sper ca ăştia să fie cei la care ne raportăm când avem în vedere (deşi nu cred că trebuie, nici măcar aici, să ne facem etichete doar pentru a ne confirma aşteptările) imaginea arhetipală a scriitorului. Ar fi bine. Pentru că un „supravieţuitor”, cum zice revista, se poate prezenta, la finalul luptei, în pantaloni rupţi şi haine ponosite, însă nu cu atitudine gen „v-am spart, boilor!”. Pentru că nu e frumos, maică.

În celelalte chestiuni pe care le sugerează întrebarea voastră, mă tem că lucrurile stau prost. Şi politic, şi social, şi etic. Intelectualul care face politică e o specie pe care o accept, dar pe care cu greu o înţeleg. Şi face obiectul unei teme pe marginea căreia au curs râuri de cerneală şi de pixeli, fără ca cineva s-o fi putut tranşa. În ceea ce mă priveşte, şi gândindu-mă strict la ce s-a întâmplat pe scena noastră în ultimii 20 de ani, am apreciat luările ferme de poziţie ale unor Pleşu, Liiceanu, Djuvara, Manolescu ori Blandiana şi am fost complet nesolidar cu ţâfna revanşardă gen Breban sau Goma. Dar asta, fireşte, nu-i face pe ultimii doi mai puţin scriitori decât sunt. Încât cred că, dincolo de pasiunile politice mistuitoare şi pe care orice scriitor are dreptul să şi le exhibe (cu mai mult sau mai puţin aplomb), rămâne în urma lor întrebarea dacă ceea ce au întreprins este în folosul unor oameni pe care pretind că-i reprezintă sau e doar rezultatul unor interogaţii individuale şi care se cer expuse în numele unor principii înalte, la care Gogu n-are acces, că termină munca la 5 şi e obosit.

Etic? A se slăbi. Eu nu cred în rolul de instanţă morală a scriitorului. E o latură a personalităţii lui care pe mine, cititor, nu mă interesează absolut deloc. Şi nu cred nici în puterea scrisului său de a întemeia moravuri, să-mi fie cu iertare. Cred, în schimb, în puterea lui de a reflecta o stare de fapt capabilă să nască în mintea lectorului interogaţii subiective şi, eventual, căi către o posibilă rezolvare. Cred, adică, aşa cum zicea şi Cioran, în sensul terapeutic al mărturisirii. Şi, dacă mărturia asta se poate aşeza pe scheletul afectiv al celui care o citeşte, completându-l şi întărindu-l, cu atât mai bine. Nu-mi pasă, deci, dacă scriitorul e supravieţuitor; dar îl respect dacă reuşeşte, prin scrisul lui, să-i facă pe alţii să se creadă învingători. În asta constă, de fapt, toată puterea lui.

Premiul literar „Augustin Frăţilă”

Da, am acceptat să fac parte din juriul care alege cel mai bun roman românesc al anului 2011. Motivele nu sunt greu de ghicit: scriu cronică literară de 3 ani şi mi s-a părut onorant ca părerea mea să conteze într-un proiect de o asemenea anvergură (vorbim, totuşi, de un premiu de 10.000 de euro).

Juriul „principal”, ca să-i zic aşa, format din Alex. Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu, va alege o listă scurtă, de 5 romane, care vor fi supuse votului de către juriul „secundar”, din care fac şi eu parte. Romanul care va întruni cel mai mare număr de puncte va fi declarat câştigător, iar autorul său va fi răsplătit cu 10.000 de euro.

Această primă ediţie a Premiului literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011 este lansată de Asociaţia Casa de Cultură. Premiul literar „Augustin Frăţilă” va fi acordat în fiecare an pentru cel mai bun roman apărut în anul anterior, conform unei selecţii făcute de critici literari şi de cititorii activi în mediul online.

Ceremonia în cadrul căreia se va acorda Premiul va avea loc în 7 noiembrie 2012 la Hotel InterContinental Bucureşti.

Panta rhei (I)

Acum câtăva vreme auzeam pe cineva povestind despre faptul că altcineva (da, ştiu, e ca în „Lanţul slăbiciunilor” al lui Caragiale) îşi scrie o teză de doctorat despre literatura japoneză de secol XX. Se pare că, la majoritatea autorilor niponi, temele predilecte sunt lupta dintre tradiţionalismul puternic şi modernismul agresiv, laolaltă cu încercarea de a stabili o coabitare paşnică între practicile ritualice străvechi şi tehnologia de vârf. Nu ştiu cât adevăr zace în aceste clişee. Cert este că la autorii japonezi pe care i-am citit (Ryu Murakami, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Taichi Yamada ş.a.) am detectat fie tendinţa de conciliere cu un trecut dubios şi moravuri incerte, fie dorinţa de a da spaţiului nipon aura unui centru al fantasticului, al poveştilor incredibile, presărate cu violenţă ieşită din comun şi cu o extraordinară sete pentru elementul şocant (dorinţă cauzată, probabil, de monotonia igienică a cotidianului nipon, unde până şi accesul la veceul public e computerizat şi ordonat ostăşeşte).

continuarea, pe , cu un clic aici.

(Haruki Murakami ― 1Q84 (vol. I), editura Polirom, Iaşi, 2011, trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

Poesis Internaţional nr.5

A apărut numărul al cincilea al revistei Poesis Internaţional, în cuprinsul căreia apare şi cronica mea la cartea lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau. Ca s-o citiţi, clic aici şi pe urmă daţi-i bice la scroll. 🙂

Reamintesc că revista se găseşte în librăriile Cărtureşti, Humanitas şi la punctele de difuzare Inmedio.

Enjoy!

Alte întrebări despre cărţi

M-am hotărât să preiau leapşa lui isuciu, pentru că în ultima vreme nu prea mai am chef de citit. Se şi poate observa destul de uşor: ultima postare datează din 1 martie. Adevărul e că citesc în paralel 3 cărţi şi nu mă rabdă inima s-o duc pe niciuna la capăt (deşi se apropie dead-line-ul, ştiu, Mircea 🙂 ). Ok, here we go.

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.

Hmm, să zicem aşa: 1. Război şi pace (Tolstoi); 2. Don Quijote (Cervantes); 3. Muntele vrăjit (Thomas Mann); Decameronul (Bocccaccio); Fraţii Karamazov (Dostoievski); Maestrul şi Margareta (Bulgakov).

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.

Autor român. Iubesc literatura română, aşa minoră cum e ea. Sunt un pedofil, adicătelea.

3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?

Păi… e o întrebare ciudată. Povestea există ca să te emoţioneze. În lipsa poveştii (înţeleasă în sens larg, nu neapărat epic)  nu există emoţie.

4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?

Întrebarea asta va trebui adresată cuiva care va trăi peste vreo câteva secole bune.

5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?

Valoarea nu, dar îi poate influenţa forţa receptivă.

6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?

Pe Agopian nici nu l-am citit. Nu mă atrage deloc. Cărtărescu mi se pare un autor foarte bun. Dar nu genial.

7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi

pierdut ceva ?

Nu fac niciodată eforturi pentru citirea vreunei cărţi. Dacă nu-mi place, îmi cer scuze (în capul meu) de la autorul său şi o închid. Viaţa e prea scurtă, cărţile bune – prea multe.

8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?

Da, cu siguranţă.

9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?

Ambele. De cele mai multe ori, însă, mă ghidez după instinct. Deja pot să miros cărţile bune.

10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?

Da. Eugen Barbu, Ernesto Sabato, Augustin Buzura. Voiam să zic şi Nicolae Breban, însă brusc mi-am dat seama că, în cazul lui, nu mi-au plăcut nici măcar cărţile, darămite prezenţa publică narcisiacă şi megalomană a autorului.

11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea?

Da. Din curiozitate, de cele mai multe ori.

12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?

Credeţi că un autor cu platfus poate scrie poezii bune?

13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă,  japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?

Nu-mi place genul ăsta de clasament. Nu-l înţeleg.

P.S. trimit leapşa către Mircea, Şerban Tomşa, Mayamaria.

3 întrebări despre cărţi

Am primit şi eu o leapşă, de data aceasta de la Tomata cu scufiţă. De obicei nu răspund la astfel de mesaje însă astăzi am zis să fiu mai bun (da, cam cum ar fi trebuit să fim cu toţii de Crăciun, cică) şi să-i dau curs. Nu pot, totuşi, să fac rabat de la răutatea mea funciară şi, deci, leapşa se va opri aici, pentru că eu n-o voi da mai departe. 😛

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Nu pot să nu mă amuz şi să nu văd substratul kinky al întrebării. 🙂 Ok, trecem peste. Da, am folosit-o şi la altceva; de exemplu, la înteţirea focului (nu, n-am rupt-o şi n-am aruncat-o în flăcări, ci am agitat-o deasupra, ca să fac un pic de vânt); sau la alungarea unei muşte; sau la susţinerea unui pat mai şubred sau care nu mai rezista asaltului (aici mergeau cel mai bine cărţile de medicină ale lui taică-meu: groase, grele, cu coperte tari, neprietenoase sau, când eram în facultate, cărţile mele de drept); sau la a da în cap unei persoane care mă enerva (it happened!). Uite câte motive care să vă susţină ideea că o carte e, într-adevăr, un obiect util!

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Nu, asta nu. Am un fel de aroganţă a selectării autorilor pe care-i citesc. Nu ascult de nimeni şi de nimic. Totuşi, sunt foarte bucuros când primesc cărţi. Şi le şi citesc. De aceea, atunci când Ioana mi-a cumpărat „Luna şi doi bani jumate” a lui Somerset Maugham, am citit-o imediat.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Da. Şi majoritatea nici nu mi-au trecut. Dintre cele care mi-au trecut se numără aceea privind-o pe Ana Blandiana, pe care nu voiam s-o citesc din cauza ignorantei receptări publice a ei (ştiţi voi, ideea că a scris numai poezii pentru copii, cu motani, cu furnici, cu ursuleţi). Odată ce am citit „Sertarul cu aplauze”, lucrurile s-au schimbat radical. Alte prejudecăţi? Mda, nu cred că romanele SF sunt, într-adevăr, literatură (Mircea o să mă omoare pentru c-am zis asta); n-aş putea citi nici ceea ce se cheamă „literatură motivaţională” (bleah!) sau chick-lit (deşi mă uit la „Sex & the City”). Ah, da, să nu uit cărţile alea gen „Mărturiile unui spion KGB” sau „Amintiri din CIA” and stuff, care mi se par făcute pentru maturi care încă mai cred în basme cu James Bond… Ajunge, nu mai zic, că pe urmă o să spuneţi că mie nu-mi place nimic. 🙂

Un fel de bilanţ

Eu sunt mereu cu un pas în urmă. Că-s ardelean, nu de alta. Aşa că atunci când am văzut că mai toată lumea deţinătoare de blog şi-a făcut un fel de dare de seamă cu privire la 2010, an care a plecat dintre noi, m-am scărpinat în creştet şi m-am gândit că aş putea comite ceva similar. Şi uite că încerc acuma. Deşi tre’ să spun că bilanţul meu se referă şi la cele 2-3 luni de dinainte de 2010, de când am deschis blogul. Deci un bilanţ octombrie 2009 – 2010.

Ce vreau eu să zic: bilanţul ăsta se referă la postările mele cu cei mai mulţi, respectiv cei mai puţini cititori. Ştiu că asta nu înseamnă mare lucru, dar mi-am spus că ar fi interesant de văzut ce anume caută persoanele care-şi petrec o parte din timp scotocind prin blogurile de cărţi. Adică ce cărţi i-au mânat în luptă şi i-au determinat să apuce mausul cu o brâncă, tastatura cu ailaltă şi să dea sărci. Şi uite ce mi-a ieşit.

Top 5 al celor mai accesate pagini/cărţi din blogul meu, până la 31 decembrie 2010.

1) Miruna Vlada – Pauza dintre vene (surprinzător sau nu, cea mai citită recenzie de pe blogul meu a fost asta, la maaaare distanţă ca număr de accesări de ocupanta locului al doilea).

2) Constanţa Buzea – Creştetul gheţarului (nu e greu de ghicit de ce, plus că am recenzat-o şi pentru al doilea nr. din Poesis Internaţional).

3) Stoian G. Bogdan – Chipurile (cea mai nervoasă carte românească de poezie a anului trecut, care a reuşit să îmbine entuziasmul cititorilor cu acela al criticii)

4) Claudiu Komartin – Circul domestic (repet: după capul meu, cel mai talentat poet tânăr pe care-l avem. Punct.)

5) Octavian Paler – Deşertul pentru totdeauna (probabil pentru că e o carte foarte frumoasă şi atât).

 

Şi acum, ladies and gentlemen, zmeura de aur! Adică top 5 al celor mai nefrecventate pagini/cărţi din blogul ăsta, până la 31 decembrie 2010.

1) Ismail Kadare – Umbra (habar n-am de ce a fost atât de ignorată, jur!).

2) Nina Berberova – Acompaniatoarea (aici pot înţelege – e o carte groaznică).

3) Nicolae Prelipceanu – Un teatru de altă natură (mirare idem 1).

4) Ioana Bogdan – Anumite femei (mda…)

5) Iris Murdoch – Discipolul (pe-asta chiar că n-o înţeleg, la câtă reclamă i-am făcut femeii. Poate se săturase lumea să tot afle c-o iubesc pe Iris şi, din bun-simţ, şi-a zis să mă lase doar cu ea o perioadă… 🙂 )

Concluzii? Trageţi-le singuri. Io n-am chef.

P.S. needless to say, cred, dar tot o fac: numele autorului, acolo unde este cazul, conţine un link către blogul său. Linkurile pe care le conţin titlurile cărţilor vă direcţionează către postările mele referitoare la ele. Clear as the blue spring sky.

Atelierul meu

Am spus că nu am stare, deocamdată, să scriu despre cărţi. Nu pentru că n-aş citi nimic chiar acum, ci pentru că mood-u’ nu e la locul lui. De fapt, citesc în paralel vreo 4 cărţi, foarte diferite, despre care voi lăsa impresii cât de curând. Asta, evident, dacă între timp nu-mi vor face cu ochiul alte volume. Există mereu tentaţia asta de a abandona o lectură pentru o alta, după care să revin la prima dintre ele, cu remuşcarea cu care te întorci la nevasta înşelată. Deci.

Iată poze cu spaţiile în care „muncesc” pentru blogul ăsta.

Pentru început, o poză cu locul în care citesc:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi, o ilustrare fotografică (ha, v-am spart!) cu micul meu loc de unde livrez textele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu vă lăsaţi păcăliţi nici de gps-ul de pe măsuţă (salvarea mea când ies din apartament), nici de unghiera roz (care habar n-am ce caută acolo)! 🙂

Poesis Internaţional nr.3

Înainte de toate, vă doresc tuturor (era să scriu „tutulor”) un 2011 aşa cum vi l-aţi visat.

În al doilea rând, semnalez aici ieşirea în lume a celui de-al treilea număr al revistei la care scriu, Poesis Internaţional, unde apare o recenzie de-a mea („Ciobul de sticlă colorată”) la cartea Hertei Müller – Călătorie într-un picior. Daţi clic pe linkul de mai sus şi „scrolaţi” (există verbul ăsta?) până la pagina 93, dacă sunteţi interesaţi.

În al treilea rând, revista se găseşte la (sau urmează să ajungă în) toate punctele de difuzare inmedio. Adică în  hipermarketuri. Băgaţi mare!

În al patrulea rând, nu vă aşteptaţi să găsiţi prea repede un text nou pe blog. Mi-e lene de mor… O să-mi revin, dar va mai dura câteva zile. 🙂