Archive for the ‘cu cartea pe carte călcând’ Category

păpădia electrică[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.7-8/2013]

Nici cel mai exigent cititor nu va găsi vreo fisură în linearitatea elegantă a „Păpădiei electrice”, cel mai recent volum de poezie al lui Şerban Axinte. „Decoct”, „Bulb” şi „Acele electrice” sunt capitole distincte ale cărţii, însă le uneşte o foarte subtilă disponibilitate de reinterpretare a unei realităţi pe cât de subiectivă, pe atât de banală în grafica ei. Lumea lui Axinte n-are nimic spectaculos, nu impresionează prin originalitate, însă modul de raportare a poetului la ceea ce-l înconjoară naşte în mintea lectorului un soi de empatie spontană. Au loc dese transferuri de simboluri în interiorul unei minţi pregătite mereu să răstoarne semnificaţii şi ierarhii: „scriu despre dumnezeu, / rup pagina, / o mestec încet, încet / la masa de seară; // mâine voi vizita / muzeul de ştiinţe naturale. // să te văd cum îţi porţi cu mândrie / trupul bine păstrat / în saliva mea” (p.36).

„Naturaleţea” despre care vorbeşte Andrei Terian pe coperta a patra a cărţii nu are ca punct de plecare o dorinţă a poetului de reducere brutală a intensităţii unor sentimente, ci credinţa (tot mai evidentă pe măsură ce înaintăm în poezie) că simplitatea şi perenitatea imaginilor de aici şi de oriunde sunt mai degrabă garantul unei universalităţi afective decât promotoarele unui schematism cu mize pur estetice. Cu alte cuvinte, omogenitatea stilistică pe care o propune Axinte în „Păpădia electrică” are menirea de a transmite un mesaj unitar, uşor de descifrat şi de asimilat. Inclusiv în pasajele unde ironia e evidentă, se simte un subton nivelator, de „recuperare” în destinul autorului a oricui îi citeşte versurile: „tu eşti prostul proştilor, / nu mai eşti bun nici de plimbat prin spitale, / s-a terminat raţia, / s-a zis cu prefăcătoria, ai înghiţit momeala, / acasă, / fugi acasă cât te ţin picioarele” (p.26). Această complicitate a „iniţiaţilor” continuă şi sub forma unei scrisori cu destinatar incert, dar pe care îl pasc aceleaşi primejdii şi căruia îi dau târcoale aceleaşi obsesii: „ai sacrificat totul, ai pus în scenă viaţa ta şi viaţa mea, / eu te-am lăsat, nu am zis nimic, / te-am lăsat şi acum când ştiu că se apropie clipa în care / toate devin repede altceva / nu pot decât să-ţi cer iertare / pentru că nu am putut face mai mult pentru tine; // cândva ai să-ţi aminteşti şi de mine, / ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu vin / şi să-ţi spun marele adevăr; / cred totuşi că vei înţelege singur, / nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică” (p.29).

Şerban Axinte nu se sfieşte să livreze cititorului câteva sfaturi prin care acesta s-ar putea salva de la ciclicitatea perpetuă a zilelor. Dincolo de metaforă şi vers, autorul cunoaşte îndeajuns de bine resorturile care-i fac pe oameni să-şi dorească la nesfârşit o rutină liniştitoare. Rostul poetului, într-o astfel de situaţie, este acela de a potenţa livresc o soluţie salvatoare, ivită dintr-o tentativă de organizare a hazardului. Zilele devin obiecte mărunte, căzute de-o parte şi de alta a axei diriguitoare: „să intre acul în aer şi / să rotească lumea! // să se adauge, să se resoarbă dublul zilelor // la douăsprezece o iau de la zero. // dar ceea ce se adaugă / e tot ce nu poate trece / în niciun chip dincolo. // zilele cad alături de contur / şi revin; / se întâmplă, nu se întâmplă” (p.46). Ideea restului care „nu poate trece în niciun chip dincolo” sugerează o concepţie existenţială a grijii pentru urma pe care ieşirea din timp o lasă asupra lumii. Traseul individual nu rămâne niciodată fără efect, fără o minimă reflectare în mersul ulterior al lucrurilor. Paradoxul constă în inutilitatea cotidiană a unor gesturi mici; rostul lor e, deocamdată, nedetectabil. Iar scânteia care produce combustia revelatorie nu e neapărat rezultatul unor evadări bahice (prilej de adânci meditaţii şi fantasme abisale), ci urmarea firească a unei imposibilităţi obiective, care se converteşte într-un posibil de „dincolo”: „revelaţia deplină / va scăpăra / numai din vârful / chibritului meu ud” (p.53).

Remarcabil în „Păpădia electrică” este stilul lipsit de emfază cu care Axinte îşi îmbracă poveştile. Poetul recurge la minimalism estetic pentru a extrage din miezul lucrurilor sâmburele de adevăr pe care îl propune celorlalţi. În plus, nu găsim nicăieri în volum vreun artificiu inutil, chiar dacă, dintr-o naivitate vecină cu un idealism pur, până şi erosul ni se dezvăluie în episoade conturate precis şi în secvenţe bine alese, complet eviscerate de vreo conotaţie mistică. Dragostea, la Axinte, e cât se poate de in-your-face, legată structural de personalitatea şi sensibilitatea personajului principal. Iar tablourile care îi folosesc ca decor nu sunt create neapărat ca să prezinte, îngroşat, validitatea unor senzaţii, ci ca să întărească o convingere mai veche – nu scenografia creează sentimentul, ci acesta din urmă este cel care se pliază pe datele concrete ale unui background preexistent: „de fiecare dată când mă aruncam în gol de la căpătâiul patului / speram să primesc / minutele tale zilnice de nemurire, // îmi amintesc şi acum la fel de clar / nopţile de la spitalul şapte. // atunci am început să înţeleg cu adevărat / compoziţia chimică a secundelor, / goliciunea mea completă, morţile mele repetate” (p.72). Timpul subiectiv al îndrăgostitului se poate găsi, uneori, într-un decalaj faţă de poziţia temporală a obiectului adoraţiei. Spaţiul comun nu presupune, neapărat, şi contemporaneitate. Iar detaşarea care intervine aici poate fi şi autoindusă, mai ales atunci când, pentru o retrăire egoistă a plăcerilor, e necesară o distanţă discretă: „va veni o zi când îţi vei aşeza bărbia pe umărul meu / ca să citim împreună / despre cum mă pot ridica eu pe vârfuri / ca să închid cerurile. // […] tu ai înţeles deja cum stau lucrurile // întunericul din mine te orbeşte // rămân, / nu rămân, / rămân puţin în urmă / ca să mi te imaginez / cu încă cinci paşi mai în faţă” (p.50). Totul se coagulează, se resoarbe şi se retransmite într-o formă compactă. Relaţionările se consumă într-o intimitate absolută şi cu înţelesuri tainice, de unde şi puterea surprinzătoare a câte unui vers izolat: „rămâi atât de liber cât să-ţi explodeze inima de la frumuseţea blurată a ochiului ce te recompune din toate clipele în care de fapt nu ai trăit” (p.76).

Receptarea critică a „Păpădiei electrice” este, cel puţin până la data apariţiei acestui text, destul de palidă. Comentatorii volumului au vorbit mai degrabă despre o confirmare a locului important pe care Şerban Axinte îl ocupă în rândurile poeţilor generaţiei sale decât despre valoarea intrinsecă a poeziei pe care o scrie aici. Iar adevărul este că „Păpădia electrică” e o foarte reuşită combinaţie de admiraţii retroactive, gânduri prezente (răzleţe şi temerare,) precum şi prefigurări timide ale unui viitor incert. Pe cât de „simplă” în prezentarea ei, pe atât de plină de semnificaţii ni se prezintă aici poezia lui Axinte. Absenţa unui stil epatant şi răsunător se compensează tocmai prin asumarea poziţiei unui copil mare, care filtrează lumea din jur prin intermediul unei priviri naive, dar veşnic însetată de dezlegarea unor enigme. Gândul e curat, pasul e nesigur, iar ceea ce urmează va răscumpăra, la judecata timpului, toate micile nedreptăţi care stau în cale. Păpădia electrică e, ea însăşi, o aducere-în-acelaşi-trup a vegetalului (expresie a naturalului în formă brută) şi a mecanicismului uscat al unei lumi în derivă. Rezultatul e o  resemnare matură, o instalare în farmecul suspect al fatalismului: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez / este greşită, / nu-i nimic, sunt încă tânăr, / peste ani şi ani îmi voi dori nespus / să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite” (p.17).

(Şerban Axinte, Păpădia electrică, Casa de pariuri literare, 2012)

la-inceput-a-fost-dialogul-grupul-de-actiune-banat-si-prietenii-poezii-proza-polemici_1_fullsize[text publicat în revista logo ACCENTE, nr.10/2013]

În general, când se vorbeşte despre o generaţie ori grupare literară, se au în vedere, în primul rând, similitudinile în ceea ce priveşte forma scrisului diverşilor autori care o compun. Şaizecismul a reprezentat, de pildă, o „revoltă” soft la adresa stilului mecanicizat al poeziei proletcultiste; optzecismul – o rescriere ludic-parodică şi inspirată din teribilismul beatnicilor a unor scene cotidiene anoste. De fiecare dată, deci, o grupare literară se bazează mai degrabă pe o coeziune stilistică decât pe una „doctrinară”.

Cu toate acestea, a existat un grup de tineri poeţi de expresie germană din Timişoara care, în anii ’70-’80, pe lângă coerenţa de stil incontestabilă, au avut grijă să insereze în poemele şi prozele lor sâmburii unor mici revoluţii ideologice. Este vorba despre Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), format în jurul lui Richard Wagner. Această adevărată şcoală a poeziei face obiectul antologiei editate de Corina Bernic şi Ernest Wichner, intitulată „La început a fost dialogul”. O carte bine documentată, deşi (recunosc deschis) mi-ar fi plăcut să fie încă şi mai confesivă, mai „personală”. Demersul Corinei Bernic e însă lăudabil, fără discuţie.

Faptul că şi-au dorit ca poezia lor să fie programatică, să trezească în cititori un sentiment al inadaptării şi al negării, este evident din chiar prefaţa semnată de Ernest Wichner: „textele noastre trebuiau să provoace la dans, să trezească şi să zguduie din ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic”. Deşi cu toţii se revendicau de la marxism (lucru nu tocmai stimabil, însă trebuie avute în vedere atât contextul politic, cât şi „inconştienţa” lor tinerească şi apetenţa pentru utopii a oricărui artist), au reuşit ca prin acţiunile lor să zgândărească autorităţile locale, aşa încât întâlnirile cu Securitatea şi anchetele nu le-au fost străine. Scrisul lor, aşadar, dăduse lovitura, îşi produsese efectele scontate.

În poezia oricăruia dintre ei găsim reprezentarea schematică a unei realităţi modificate după calapodul propriu. Anxietatea ia uneori forma convenabilă a unui optimism odihnitor şi calm: „Plumbul e leneş, / Glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.” (Rolf Bossert); alteori, curiozitatea cuiva e semnul unei eventuale delaţiuni: „Fiica administratorului de bloc / şade în spatele perdelei. / Urmăreşte cine intră. / Ţine minte cine pleacă.” (William Totok); libertatea, înţepenită într-o statuie, e dovada că unii se tem că, mobilă fiind, ar putea face cu ochiul altora (Richard Wagner) ş.a.m.d.

Volumul mai cuprinde şi texte ale celor care n-au făcut parte, propriu-zis, din grupare, dar care i-au sprijinit (Klaus Hensel, Herta Müller), fragmente de intervuri, precum şi câteva note biobibliografice.

Antologia poate constitui oricând un instrument de lucru foarte util pentru cei care vor să studieze efectele concrete ale raporturilor dintre dictatura ceauşistă şi literatură. Un document necesar, un volum de neratat.

 

(La început a fost dialogul. Grupul de acţiune Banat şi prietenii – poezii, proză, polemici, Corina Bernic, Ernest Wichner – editori; ed. Polirom, 2013)

epistola-catre-filipeni-anatol-grosu

[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.5-6/2013]

Nu cunosc, în mica şi nervoasa noastră lume literară, să existe vreun premiu ai cărui nominalizaţi ori câştigători să nu provoace, aproape mereu, obiectul unor suspicioase strâmbări din nas şi al unor bănuitoare ridicări din sprânceană. Nici Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” – Opera prima pentru 2012 nu a scăpat de acest flagel sănătos al contestărilor. Evident că orice selecţie făcută de un juriu e discutabilă, întrucât ea vine să consfinţească un numitor comun al subiectivităţilor celor care compun juriul cu pricina. Nimeni, în schimb, n-a prea crâcnit când Anatol Grosu a câştigat premiul cu volumul său, Epistola din Filipeni. Reproşurile aduse premiului s-au coagulat mai degrabă în observarea lipsei de pe lista nominalizărilor a volumului (remarcabil, de altfel) Vântureasa de plastic al lui Marius Chivu. Explicaţiile bâlbâite ale juriului de nominalizări ne-au băgat şi mai mult în ceaţă (justificarea fiind că volumul lui Chivu n-ar fi un debut „absolut” – chestiune de-a binelea comică, atâta vreme cât nu poţi debuta „mai puţin” ori „mai mult”, iar Vântureasa de plastic fiind chiar prima carte de autor a lui Marius Chivu). Aşa încât, „scandalul” odată stins, nimeni n-a mai părut a fi interesat în comentarea justeţii de a premia un volum cum e Epistola din Filipeni.

Motivul pentru care receptarea critică în cazul acestui volum a fost mult mai slabă decât mă aşteptam constă, cred, în faptul că Anatol Grosu nu oferă aici nimic spectaculos. Volumul său de poeme e „corect”, „cuminte”, bine construit, fluid, fără stridenţe ori schimbări bruşte de registru liric, însă tema cărţii e deja un loc comun. Nostalgia unui rural atemporal, mitic şi generos nu mai poate provoca în lector o adeziune estetică absolută. Cartea se constituie într-un şir de rememorări proaspete, uşor – dar vizibil – estetizante, în centrul cărora îl găsim pe „nenica”, o formă arhetipală a omului „supt vremi”, pentru care viaţa este o datorie din faţa căreia nu ai voie să te sustragi. În Filipeniul lui Anatol Grosu, moartea nu este doar un element secundar, neglijabil şi acceptat cu seninătate, ci un adjuvant esenţial în devoalarea unei contopiri totale între diversele forme ale viului: „în filipeni nu se moare cu una cu două / acolo trebuie să ai nervii tari / ca să mori de tot / nenica era / cât o vişină / niciodată prea mare niciodată prea dulce” (p.11). Apropierea sfârşitului se trăieşte cu precauţie şi cu o teamă care nu se referă la dispariţia finală, ci la „dezordinea” mitică pe care ar provoca-o în peisajul aranjat după reguli arhaice şi în trupul măcinat de vreme: „tăticu şi-a văzut moartea / ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie / ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat / bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi / rugăciunile lui nenica / i-au format cataracta / şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc / şi să o sperie / tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape / nenica era la imperfect / el murea” (p.18).

Poetul ne propune un contrast între individualismul urban-nombrilic, teribilist şi infantil-arogant şi conştientizarea unui statut de metec într-un rural străin şi exasperant, îmbibat de tradiţii de neînţeles, mistic şi de nepătruns. Dacă centrul lumii se resimte, în cartierul copilăriei, ca o izbândă a curajului de a înfrunta monştrii (in)vizibili şi permanenţi („eram cândva bruce lee // nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea / nici o umbră nu îndrăznea să se revolte / eram dictatorul bun eram lenin / cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja / pe la cinci ani / dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie / eram singur ca brando din apocalypse now” – p.14), singurătatea în faţa misterului ruralităţii e o formă a neparticipării, a dezimplicării neputincioase; nu din laşitate, ci dintr-o asumare prematură a lipsei de priză la celălalt real: „o procesiune întreagă pentru mine ca să învăţ şi eu ceva / nu puteam plânge chiar mă forţam / să nu par suspect / am aflat atunci că şi oamenii ăştia au undeva o casă / vegheată de o altă casă / mai mare / de care atârna un clopot gălăgios / clopotul suna tare şi maimuţa cânta şi ea / acolo şi plângea odată cu noi / era şi un cor şi lumânări peste tot / numai eu n-aveam nici una” (p.19).

Tonul poemelor din Epistola din Filipeni este aproape confesiv; poetul nu face, totuşi, apologia subiectivă a unui paradis la scară redusă, ci, dimpotrivă, încearcă să „dribleze” instalarea unui idealism acaparator şi neconcesiv prin jonglarea şi cu teme dintr-un registru sarcastic-frivol. Oamenii din Filipeni nu sunt arhangheli imaculaţi, nu sunt înrămaţi într-un tablou reducţionist şi perfect, ci sunt dominaţi de pulsiuni, de obsesii, de afecte, de vicii mărunte. Această umanizare necesară se face printr-o plonjare într-o lume a ironiei mărunte, specifică săteanului gata să justifice orice derapaj banal de la „rânduială” sau să-şi camufleze sensibilitatea: „nenica a plâns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci / că i-a intrat o musculiţă / confundându-i ochiul cu un butoi de vin” (p.29) sau „pe badea gheorghe cernobâlul l-a magnetizat de când s-a întors de acolo / atrage sticle cu tot felul de alcooluri nu mai mănâncă struguri” (p.53).

Omogenitatea stilistică pe care ne-o propune Anatol Grosu este uneori fisurată de metafore ieftine care produc imagini gratuite, în vecinătatea periculoasă a non-poeziei. Dintr-o prea mare dorinţă de abstractizare a mesajului liric, poetul recurge la simplificări abrupte, putând da naştere unor scene de umor involuntar care spulberă tensiunea şi sobrietatea elegantă exersate în tot cuprinsul volumului: „la nenica în faţa casei creştea un prăsad aşteptam să se coacă / perele […] / m-am suit în copac şi începusem a le mânca verzi cum erau / după ce-au ieşit din casă nenica şi tăticu / şi mă strigau / să mergem / am devenit o creangă” (p.42). Ideea poetică din versurile de mai sus, un fel de laitmotiv al întregii cărţi, este aceea a integrării perfecte, a contopirii şi a confuziei dintre individual şi matricea bine aşezată a ruralului, a naturalului în stare pură. Individul îşi transferă parte din sensibilitate unei lumi pe care o resimte atavic ca fiind a lui, însă pe care trebuie s-o părăsească fizic, lăsându-şi nostalgiile şi regretele să se desfăşoare nestingherite. O mai reuşită ilustrare a acestui motiv găsim în următoarele versuri: „lunec pe omăt cu sania / capătul văii e departe / să ieşi din filipeni şi să nu te mai întorci / aşa ca scrisorile pe care le trimiţi / pentru că inima ta e ceea ce rămâne / şi trupul tău nu vrea să iasă / nicicând din filipeni” (p.35).

Dacă n-ar fi existat derapajele stilistice despre care am scris mai sus, Epistola din Filipeni ar fi fost un volum reuşit. Micile erori nu sunt, totuşi, suficiente pentru a decreta că Anatol Grosu a scris un volum prost. Pentru că nu e cazul. Poezia lui e rotundă, scrisă într-o limbă română admirabilă, vag arhaică, livrând cititorului un foarte viu panoptic al esenţelor ruralităţii încremenite în propriul orgoliu existenţial. Din Filipeni nimeni nu iese la fel, ne asigură autorul, pentru că lumea pe care o conţine are darul de a-ţi modifica substanţial concepţia despre viaţă, moarte, despre rostul lor şi despre lupta continuă pentru – fie şi o simbolică – supravieţuire: „în filipeni nimeni nu se împiedică nimeni nu cade / acolo ulciorul nu se sparge iar vinul nu se varsă / acolo morţii beau cu viii laolaltă / fiecare pahar parcă ţi-l bea altul” (p.58).

(Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de editură Max Blecher, 2012)

2410Dora_Pavel-Do-not-cross-195x300Dora Pavel e o scriitoare tenace.  A publicat câteva volume de poezie, însă a rămas în conştiinţa publicului ca autoare de thrillere originale şi incitante. După Agata murind,Captivul şi Pudră, autoarea revine cu un volum surprinzător, la limita dintre romanul de suspans şi ficţiunea psihologică.

[continuarea, în numărul 10/2013 al revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

(Dora Pavel, Do Not Cross, 184 p., ed. Polirom, 2013)

tinuturile joaseinsuportabilaDoru-Pop---O-telenovela-socialistevadarea-imposibila_1_fullsizeEvadare_din_Lagarul_14

M-am gândit că, dacă tot nu mai am chef să scriu în detaliu despre fiecare carte pe care o citesc şi dacă oricum grupez, într-o singură postare, mai multe volume, ce-ar fi să le aleg pe teme? Proastă idee, mi-am zis imediat, dar uite că, odată pornit la drum, nu mă mai opresc. Aşa că azi, dragi copii, vorbim despre cărţi care ne spun poveşti mai mult sau mai puţin terifiante despre regimuri totalitare, chiar dacă într-unele dintre cărţile următoare subiectul dictaturii e tangenţial.

*

Ţinuturile joase e, cred, cea mai bună carte a Hertei Müller. Trist, ar zice unii, din moment ce e volumul ei de debut. Ar însemna că nimic din ce-a scris după nu s-ar mai ridica la acelaşi nivel estetic. Nu ştiu dacă e chiar aşa (Leagănul respiraţiei e, iarăşi, un volum remarcabil). Însă în cartea de faţă, masacrată de cenzura comunistă, găsim temele-cheie ale prozei scriitoarei de mai târziu. E un punct de plecare foarte consistent, cu o scriitură acidă, seacă, aproape gotică pe alocuri (a se citi Discurs la înmormântare), însă străbătută de o lirică dark foarte percutantă. Bine, mie-mi place Herta Müller, aşa că poate sunt subiectiv. Iar în cartea asta am găsit, concentrată, toată opera ei. Şi umor negru (Baia şvăbească, la care am râs cu poftă), şi obsesiile identitare, şi absurdul cotidian ceauşist (Zi de lucru e o mică bijuterie suprarealistă), şi frica, şi imposibilitatea coagulării, şi tot ce mai vreţi voi. Cine vrea s-o cunoască pe autoarea nobelizată cu cartea asta ar trebui să înceapă.

(Herta Müller, Ţinuturile joase, 224 p., ed. Humanitas, 2012, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

*

Despre Insuportabila uşurătate a fiinţei (da, n-am citit cartea până acum, mersi de întrebare şi de mirare) ştiam doar că este cea mai citită (şi citată) a lui Kundera. Şi înţeleg de ce. E un roman al pierderii şi al regăsirii. Foarte bine scris (Kundera e un maestru al captării atenţiei), vorbeşte despre povestea de amor dintre Tomas şi Tereza, cu desele ei urcuşuri şi coborâşuri, pe fundalul unei Cehoslovacii bântuite de spectrul comunismului. Eşecul emigrării e resimţit ca un blestem, iar întoarcerea la rădăcini se face cu nişte preţuri enorme. Dacă n-aş fi ştiut, de pildă, că episodul refuzului lui Tomas (medic de profesie) de a colabora cu organele şi de a alege, în schimb, să spele vitrine la Praga este real, aş fi zis că e o metaforă îndrăzneaţă a rezistenţei. Dar nu e. Se pare că mulţi intelectuali cehi au refuzat să se vândă diavolului şi au ajuns să presteze munci cu mult sub calificarea lor. La noi n-a fost cazul, din păcate. Dar nu intrăm în detalii. Citiţi Kundera. E bun pentru vacanţe. Şi nu numai.

(Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, 348 p., ed. Humanitas, 2007, trad. de Jean Grosu)

*

Ah, ajungem la chestiile faine. Doru Pop, O telenovelă socialistă. Mă bucur de fiecare dată când descopăr că raportarea livrescă la comunismul românesc se poate face şi în felul ăsta: cu detaşare matură, cu umor sănătos, cu duioşia rememorării unei copilării vitregite, dar fericite. Romanul lui Doru Pop e o autoficţiune antrenantă, scrisă cu vervă, cu înţelegere pentru hiaturile unei societăţi înstrăinate de propriul rost, cu dese episoade cotidiene care surprind obiceiuri stranii şi obişnuinţe ruşinoase. Puştiul din roman are o copilărie ca a oricărui alt ţânc din vremurile acelea, iar regresul temporal care serveşte drept pretext pentru carte îi prieşte de minune autorului în încercarea acestuia de a conferi o aură luminoasă epocii ante-89. Scris fără intenţii propagandistice, romanul lui Doru Pop se citeşte cu o plăcere nebună. Iar pentru bihoreni e cu atât mai interesant cu cât acţiunea se petrece la Oradea Mare. Aşa că voi, ăştia care ştiţi ce-s ăia copii cu cheie la gât, fuguţa la librării. O să vă placă, garantez.

(Doru Pop, O telenovelă socialistă, 240 p., ed. Polirom, 2013)

*

Despre Lena Constante şi despre mărturia ei tulburătoare am mai scris şi cu altă ocazie (în revista Suspans.ro, despre Evadarea tăcută). M-am bucurat să constat că editura Humanitas se ţine de cuvânt şi aduce în atenţia cititorilor şi acest al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă, pe care mărturisesc că l-am citit cu acelaşi interes cu care am dat gata şi prima carte. Lena Constante reuşeşte să dea viaţă unor episoade halucinante ale închisorilor comuniste româneşti. Dacă în primul volum ne loveam de greutăţile femeii închise singură timp de mai mulţi ani, în cel de-al doilea ni se înfăţişează încercarea de coabitare cu celelalte deţinute. O operaţiune dificilă, plină de neprevăzut, de privaţiuni crunte, de umilinţe deliberate (a se vedea pasajele care descriu neplăcerile întreţinerii unei toalete adecvate), de reducere a indivizilor la condiţia lor primară. Un volum impresionant, dătător de fiori, însă prea puţin cunoscut la noi. O mare nedreptate. Sper să se remedieze cât de curând. Pentru că Lena Constante  e unul dintre cei mai buni memorialişti ai ororii comuniste pe care i-a dat literatura română. Nu vorbesc prostii.

(Lena Constante, Evadarea imposibilă, 280 p., ed. Humanitas, 2013)

*

O altă evadare, de data asta posibilă, ne prezintă jurnalistul britanic Blaine Harden în cartea sa despre viaţa lui Shin, un tânăr care a reuşit să fugă din lagărul 14 al Coreei de Nord şi să se stabilească în China, pe urmă în Coreea de Sud şi în SUA (s-a reîntors de curând în Coreea de Sud). Aici deja mi-a fost foarte greu să înţeleg că nu mă aflu în faţa unei opere de ficţiune, ci că îmi sunt relatate fapte care se întâmplă într-o realitate oarecum paralelă cu a noastră. Despre dinastia Kim s-a tot scris, am văzut n documentare despre everyday life in north korea, însă niciodată nu mi-am imaginat că într-un astfel de stat condus de demenţi poţi fi închis pentru că unchiul tău, pe care nu l-ai cunoscut, a încercat să fugă din ţară. Se pare că, în Coreea de Nord, dacă un individ săvârşeşte acest păcat faţă de patria-mumă, 3 generaţii după el vor fi închise. De aceea, Shin se naşte în lagăr şi acolo va trăi până în adolescenţă, când se hotărăşte să evadeze. Este unul dintre puţinii care au reuşit (nu toate evenimentele care se petrec în lagăr sunt uşor de descris. Shin şi-a „turnat” mama şi fratele pentru că au vrut să evadeze. Rezultatul a fost că mama lui a fost spânzurată, iar fratele împuşcat. Torturile la care a fost supus fac parte dintr-un scenariu diavolesc, încât te şi miri până unde poate merge cruzimea totalitară). O carte care te pune pe gânduri. Mai ales că greutăţile nu se termină odată cu evadarea. Shin nu se poate adapta prea uşor vieţii de afară (vede pentru prima dată în viaţa lui tramvaie, televizoare ş.a.) şi va suferi enorm din pricina remuşcărilor. Nu vă povestesc mai departe. dar, dacă vreţi să aflaţi măcar un crâmpei din ceea ce se petrece în Coreea de Nord, citiţi cartea asta.

(Blaine Harden, Evadare din lagărul 14, 240 p., ed. Corint, 2013, trad. de Adriana Ciorbaru)

coperta_piata[cronică în logo_poesisint, nr.12/2013]

Reeditarea volumului Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie al Norei Iuga (apărut prima oară la Cartea românească, în 1986) reprezintă un dublu eveniment editorial: în primul rand, ne prilejuieşte întâlnirea cu o carte care, la apariţia ei, a stârnit câteva controverse legate mai ales de imposibilitatea aparentă a criticii literare de a o încadra “corect” (Valeriu Cristea a fost unul dintre puţinii comentatori care au evaluat volumul în afara oricăror exigenţe critice, vorbind doar despre valoarea lui morală şi de “răscolitoarele” lui sensuri); în al doilea rand, Casa de editură Max Blecher a publicat această carte folosind exemplarul pe care însăşi autoarea îl dăruise, în urmă cu 27 de ani, prietenei ei, poeta Mariana Marin, aşa încât el conţine o “retrocenzură”, adică o rescriere a pasajelor şi cuvintelor care fuseseră decupate nemilos din stofa iniţială a textului. Termenii găsiţi de cenzura comunistă ca substituţi pentru îndrăznelile morbide ale autoarei sunt, aici, tăiaţi şi înlocuiţi cu elementele originale. Avem, aşadar, un document – pe alocuri hazliu – al elanului castrator cu care se rescria literatura română înainte de 1989.

Nora Iuga încearcă în acest volum o reevaluare tandră a spaţiului privat. Nu e greu de ghicit ce stă în spatele acestei intenţii livreşti: creionarea convingătoare a unei poveşti în jurul propriei intimităţi. Pentru că exteriorul e fad şi pentru că răspunde la cu totul alte legi decât cele ţinând de libertatea interioară a fiecăruia, scriitoarea găseşte un subterfugiu convenabil (şi totodată îndrăzneţ) pentru a-şi ocroti, de una singură, pulsiunile. Bucătăria nu e doar locul prozaic în care se întâmplă lucruri odioase (“se spintecă, se toacă, se răzuieşte”) şi “socializări” salvatoare, ci şi o metaforă a regăsirii sinelui. Acest lucru derivă foarte clar şi din modul original de construcţie a cărţii: o istorisire despre libertatea furată şi redobândită nu poate lua altă formă decât aceea a unei mixturi curajoase între epic şi liric, între poemul ermetic şi concentrarea pe detaliu, între anvergura dorinţelor şi limitele obiective ale realizării lor. La o privire mai atentă, se poate uşor observa că Piaţa cerului comprimă toate temele regăsibile în opera de mai târziu a scriitoarei. Este un fel de colecţie de obsesii, care vor fi reluate în volumele ulterioare ca “istorii” de sine stătătoare. Găsim aici erotismul difuz, prozaismul cinic, onirismul descătuşat, memorialistica, metaforele concretului şi lirica descheiată din cărţile de poezie şi proză care au urmat.

Evadarea din perimetrul frivol al bucătăriei se face prin plonjarea într-un imaginar bogat, colorat şi suprarealist, unde frica de ridicol se dizolvă instantaneu şi unde literatura se scrie fecund şi liber: “puteam să călătoresc într-un dirijabil / după vrerea unor drumuri cu neputinţă de contrazis / nefiind aşteptat nicăieri să ajung întotdeauna la timp / pe un stadion printre şepcuţe galbene şi fanioane / într-o cursă aproape aplatizată de atâta viteză / îmi amintesc toate aceste posibilităţi / cel căzut la datorie scrisoarea / un text dactilografiat pe o foiţă / – dacă filele unei cărţi ar fi la fel de transparente / s-ar putea citi totul deodată” (p.59). Nora Iuga resimte acut imposibilitatea de a mai recunoaşte în jur frumuseţea banală, sub greutatea inhibitorie a cotidianului cenuşiu, însă această neputinţă nu estompează pornirile naturale, ci, dimpotrivă, le potenţează, aducându-le într-o zonă a insuportabilului, a durerii de a nu putea fi părtaş la miracol. Compensaţia e riscantă şi vag blasfemiatoare: “despre lucrurile frumoase nu se poate vorbi / colinele verzi domul din köln / picioarele josephinei baker / privim cum intră planeta-n eclipsă / ne agăţăm de gâtul poeţilor tineri / – tentaţia sinuciderilor dimineaţa – // există o lege a compensaţiei / (cum râvneşti să faci amor în biserică) / o revanşă aproape magică / şacalul cu limba lui roşie / aţâţă sacralitatea” (p.65).

În Piaţa cerului, întregul contur existenţial se rescrie. Din singurătatea unei camere, privită pe fereastră sau cunoscută prin poveştile altora, lumea capătă proporţii mitice. Dezechilibrele pe care le simte omul „supt vremi” sunt demontabile de către acelaşi personaj, care caută febril să-şi reconecteze sensibilitatea şi raţiunea la confortul previzibilului. Dacă reuşeşte lucrul acesta, liniştea se reinstalează. Dacă nu, imaginarul intră într-o nouă fază de experiment: „poate traiectoria stelei / e firul de păr al unui copil / mă gândesc la moarte / şi-n apartamentul vecin / cineva îşi înseamnă creşterea / pe canatul uşii / ce trişti sunt oamenii care stau acasă / vine un cal de undeva / dintr-un parc englez / îţi striveşte ţigara în scrumieră / comode zile ca trei canapele în huse albe / ce n-ai da să fii tu diamantul / care taie fereastra” (p.86). Într-o lume asfixiată, pe care sensibilitatea o tolerează cu destul de multă greutate, semnele exterioare devin mijloace sigure de diagnosticare a acestei imobilităţi forţate şi reducţioniste. Nici măcar poezia, cu aerul ei vetust şi timidele ei tentative creatoare, nu reuşeşte să străpungă atmosfera sufocantă şi delirul static al terorii: „uneori din lipsă de întâmplări / cerul e alb // după ce strângi faţa de masă / după ce fereastra de vizavi / te lasă în pace / îţi reciteşti ultimele versuri / aştepţi cu degetul pe o virgulă / închizi ochii / parcă îţi tragi pe minte o scufă de lână” (p.103).

Lipsa de coeziune a cărţii e provocată şi de frecventele inserţii intertextualiste. Nora Iuga vorbeşte, între paranteze, despre întâlniri esenţiale pe care le-a avut în decursul timpului (cu M.R.P., de exemplu), ca o completare factuală a tentei fantastice a volumului. E o contrapondere, din nou, în încercarea scriitoarei de a cuprinde între paginile aceleiaşi cărţi decupaje (cât mai diferite ca structură) ale vieţii înseşi. Excesul de corporalitate pe care îl aduc episoadele izolate ale volumului subliniază o direcţie nouă în proza şi poezia Norei Iuga. Spre deosebire de alţi autori, care interpretează aplecarea asupra trupului ca pe o investigaţie crudă şi masochistă, cu mize pur grafice şi cromatică şocantă, la Nora Iuga aceste feluri de raportare la corp se completează cu dorinţa de a-i conferi acestuia statutul de ultimă redută a siguranţei şi a dimensiunii intime a personalităţii. Spaţiul privat al bucătăriei se comprimă încă şi mai mult, reducând fiinţa la esenţa ei ultimă. Iar renegarea acestei poziţii în ecuaţia complicată a lumii duce la o anihilare totală a impulsurilor vitale. Personajul ajunge să regrete întruparea, pentru că o resimte ca pe o nedreaptă închidere între nişte limite pe care nu le-a ales şi pe care nu mai vrea să le accepte: „un copac e o lume mai ascunsă ca lumea, o lume închisă şi de aceea mai cinstită. dintre toate făpturile, copacul seamănă cel mai mult cu dumnezeu şi eu stau aici în această grămadă, cu aceste gânduri atât de nepotrivite şi sunt din ce în ce mai tristă că m-am născut din carnea unei femei” (p.68). Anonimitatea absolută rezultată din acest demers imaginar-autodistructiv elimină, rând pe rând, toate atributele individualităţii, anulându-le ireversibil şi evacuându-le din prezentul contabilicesc al existenţelor noastre: „şi deodată constaţi / că numele tău e de fapt un cuvânt // de-acum înainte nimeni / nu te va putea convinge / să răspunzi: prezent!” (p.123). Autoarea pare, însă, gata să-şi asume acest risc, câtă vreme perspectiva morţii n-o înspăimântă mai mult decât ideea unui neprevăzut al aşteptărilor, a suspendării oricărui traseu prescris, ambele dătătoare de satisfacţii deopotrivă spirituale şi carnale: „nici durerile, nici bucuriile trupului nu pot fi retrăite în amintire. frică este scoaterea acestei cămăşi în care voiam să mă vezi […] insuportabil gând, că s-ar putea să fie pentru ultima oară, că voi rămâne ca acei negri izolaţi într-un deşert african care au văzut cândva un avion şi de atunci stau ani de zile şi privesc cerul tăcuţi într-o linişte mai grea decât nesomnul şi foamea aşteptând să-l mai vadă o dată” (p.133).

Emblematic pentru opera Norei Iuga, volumul acesta e pariul câştigat al autoarei că frivolitatea asumată franc şi introspecţia dureroasă la care te constrâng vremurile tulburi pot coabita într-o lume în care recursul la o intimitate flamboiantă pare un păcat congenital. Uşor neomogenă stilistic şi inclasabilă conceptual (semn al libertăţii auctoriale agresive, de care Nora Iuga nu e deloc străină), Piaţa cerului rămâne o carte şocantă, compactă şi puternică.

(Nora Iuga, Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie, Casa de editură Max Blecher, 2012)

iubiri_caraghioase_kundera

farame-de-viata_26115_1_1350485209

anna gavaldaincautarea.3d_4

M-am hotărât să-mi comprim atât de mult scrisul pe marginea câte unei cărţi despre care nu trebuie să bag o cronică în vreo revistă, încât cred că voi ajunge aici, pe blog, să scriu texte de vreo 3-4 cuvinte despre volumele pe care le citesc. Sau chiar să ajung, într-un stil deja patentat de alţii, să emit doar câte-o onomatopee sugestivă, gen „puah!”, „aiaiai!”, „pfuu”, „ole!” etc. Vedem.

*

Kundera este, cred, cel mai bun promotor al unei foarte light psihologii erotice masculine. Toate povestirile din „Iubiri caraghioase” – scrise fluent şi captivant – gravitează în jurul unei mici obsesii ori pulsiuni care trebuie „vărsată” în cadrul unei poveşti cu foarte complicate implicaţii erotico-senzuale. Nu intru în detalii. Dar dacă don’şoarele vor să afle cum gândesc porcii de bărbaţi după ce le fut şi pleacă, Milan Kundera poate oferi câteva explicaţii mulţumitoare.

(Milan Kundera, Iubiri caraghioase, 268 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Jean Grosu)

*

Despre Zeruya Shalev am mai scris. Am spus atunci că-mi place mult scriitura acestei autoare, care încearcă să formeze adevărate epopei „sentimentale” prin intermediul unei arte literare de invidiat. Însă, obişnuit deja cu stilul inconfundabil al scriitoarei, romanul ăsta nu mi s-a mai părut cine-ştie-ce. Pe copertă scrie că e vorba despre „relaţiile dintre părinţi şi copii”. Fals. Este un roman care reflectă viaţa unor oameni rătăciţi. Şi sigur că explicaţia psihologic-facilă este că toate baiurile care ne macină nervii la maturitate au legătură cu modul în care ne-am raportat în copilărie la părinţi. Aiurea. Fiica bătrânei Hemda, deşi căsătorită şi cu o fiică adolescentă, vrea să mai adopte un copil, ca să simtă că are în cine să-şi investească sentimentele; fiul bătrânei Hemda, prins într-o căsătorie cu o femeie dominantă şi hotărâtă, se amorezează de o femeie care-i arată că lucrurile simple sunt cele mai importante etc. Deci, un roman scris bine, dar cu nişte teme nu foarte originale.

(Zeruya Shalev, Fărâme de viaţă, 480 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Ioana Petridean)

*

Romanul Annei Gavalda are o structură asemănătoare (de fapt simetrică) celui de mai sus. Dacă în povestea Zeruyei Shalev personajele vor să se desprindă de un trecut personificat de o mamă bătrână şi bolnavă, Gavalda ţese destinele unor personaje diferite ca preocupări şi cultură (un boem, un motociclist/chelner şi o pictoriţă naivă) în jurul vieţii bunicii celui de-al doilea. Cei patru vor ajunge să locuiască împreună într-o ambianţă în care fiecare trebuie să-şi adapteze pornirile la mofturile şi tabieturile celorlalţi. Un roman uşurel, dinamic, dar fără prea mari pretenţii. Nu l-aş reciti.

(Anna Gavalda, Împreună, 496 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Iustina Croitoru)

*

Murakami… Da, mă reîntorc la Murakami ori de câte ori vreau să citesc ceva rapid şi care să-mi gâdile imaginaţia. Pentru că el este realmente genul de autor care poate să „creeze” în faţa (sau în spatele?) ochilor o lume proaspătă şi incitantă. Din ce am citit eu până acum, „1Q84” mi s-a părut cartea lui cea mai bună. Însă nici „În căutarea oii fantastice” nu e de ici, de colea. Un roman fantastic, în care se îmbină rigurozitatea unei căutări detectivistice cu emoţia aflării unor secrete vag esoterice. E vorba despre suflete călătoare, regrete ale peirderii, trauma lipsei de identitate ş.a.m.d. Un roman foarte bun de citit în zile ploioase.

(Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, 324 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Andreea Sion)

coperta_miscari-de-insecta[cronică publicată în revista logo ACCENTE, nr.9/2013]

Poezia lui Ionel Ciupureanu e neîncadrabilă şi nesistematizabilă. Autorul nu face parte din nicio grupare, şcoală ori generaţie literară. Din această pricină, receptarea critică a liricii sale suportă două riscuri: unul ar fi acela al imposibilităţii obiective de a stabili corespondenţe tematic-conceptuale între versurile sale şi cele ale unor eventuali congeneri; altul ar fi impulsul de a decreta că poezia lui Ionel Ciupureanu e „originală”. În acest din urmă caz vorbesc, totuşi, despre un risc (şi nu o calitate), pentru că ineditul stilistic al unui anumit tip de scriere nu este, automat, un garant al valorii literare.

„Mişcări de insectă”, cel mai recent volum de poeme al autorului, propune, pe de o parte, o imagine ludic-amară a existenţei ca fatalitate, iar pe de altă parte – un sumbru şi arid tablou al degradării. Folosind o retorică fragmentară, lipsită complet de orice fel de coeziune, poetul pendulează între două stări complementare: fie o detaşare ironică şi neconvingătoare, fie o asumare eroică şi stentorală. Avem aici şi drama instalării în perimetrul fragil al imprevizibilului, trăit la cote intense („în câteva nopţi / pericolul de-a înnebuni a trecut şi el încetişor / simulând poate ceva din răzvrătirea mea” – p.7), dar şi brodarea gratuită şi şubredă estetic a unor angoase livresc-infantile („Auzisem că arde femeia mea şi chiar femeia mea ardea / m-am şi gândit să ard cu femeia mea / dar mi-am incendiat numai femeia” – p.8). Exact ca un entomolog, poetul extrage, din observaţiile făcute pe marginea zilelor, elementul definitoriu pentru comportamentul unei specii. Acest exerciţiu de notaţie acribioasă este rezultatul unor neînţelegeri fundamentale, care îl mână pe cel curios să găsească răspunsuri într-o ciclicitate universală, într-o permanentă reîntâlnire cu sinele reformulat şi reîncarnat: „Nu mai vreau să-mi revin / că nici nu mai pot să te nasc tăticule şi / lumina se şi cimentase-n creierul meu” (p.16). Extincţia e, în aceeaşi măsură, un reducţionism metaforic înspre tăcerea întemeietoare („eram în ziua morţilor şi / fiecare sufoca gura celuilalt” – p.34) şi prilej pentru exersarea unei convenabile amnezii ontologice: „mi-aduc aminte sfârşitul / tresar şi nu mi se-ntâmplă nimic” (p.47).

Ionel Ciupureanu scrie o poezie rece, castrată şi sincopată. Întâlnim deseori în versurile sale o întrerupere brutală a ideii, laolaltă cu o neostoită tendinţă de pulverizare a tonului şi de impunere a unui ermetism descumpănitor. Deşi se găsesc câteva poeme reuşite („Poem de dragoste” – p.11 – mi se pare, de departe, cel mai izbutit), volumul păcătuieşte prin inutila lui ritmicitate şi prin derapajele stilistice („în râuleţul din zidul ăsta haotic / în lumina din scrumul ce l-am visat” – p.43). O mai puternică infuzie de coerenţă stilistică şi o mai apăsată sondare a adâncimilor nu cred că i-ar fi stricat.

(Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă, Casa de editură Max Blecher, 2012)

[text publicat în revista Steaua, nr.3,4/2013]

Mare invenţie şi facebook-ul ăsta. Pare că abia într-un mediu de acest tip, atins inevitabil de orgolii mărunte şi interese mai mult sau mai puţin meschine, putem găsi răspunsuri la întrebările care ne macină. Dacă suntem gata să admitem, ruşinaţi, că dispunem de o apetenţă exhibitorie referitoare la propriile calităţi, n-o să recunoaştem totuşi, niciunii dintre noi, că avem în egală măsură o latură voyeuristică, gata să atace orice colţişor lăsat dezvelit (involuntar, va încerca el să te convingă) de către titularul de cont. Facebook-ul devine, astfel, o metodă sigură şi reciproc avantajoasă de exercitare a viciilor. Şi n-au scăpat din plasa aceasta nici scriitorii români; vorba aia: şi ei sunt oameni. “Publicul” cere, scriitorul dă. Că nu-l costă nimic. Iar cosmetizarea e la îndemâna oricui. Păcat, zic şi eu hâtru, că nu s-a inventat posibilitatea de photoshop-are a cărţilor unora dintre ei. I-ar fi ajutat enorm.

Acestea fiind zise, vom încerca să constituim un mic inventar al tipologiilor scriitoriceşti de la noi, aşa cum se manifestă ele în mediul electronic al facebook-ului. Nu e o listă exhaustivă, dar am convingerea că surprinde câteva trăsături pregnante ale celor care, din faţa ecranelor luminoase, îşi clădesc, atent şi temeinic, edificiul. Senzaţia că eşti doar la un clic distanţă e seducătoare.

Scriitorul diplomat. E mereu atent cu oaspeţii săi virtuali, e civilizat şi chibzuit. Ţi-l şi imaginezi aşezându-se la masa de scris în frac, cu monoclu şi cu o pană de gâscă muiată-n cerneală. E, de regulă, bine primit de critica de specialitate, astfel încât contul său de facebook nu face altceva decât să confirme imaginea unui profesionist. Scrie ce crede despre diverse chestiuni arzătoare, însă o face într-un mod care-l fereşte de contestări virulente, indiferent din ce parte ar veni ele. Postează imagini de la evenimente literare, lansări de carte, poze cu pisici din apartamentul propriu şi cu copiii săi, corect pieptănaţi şi aşezaţi în cadru. Puncte slabe: nu îndrăzni să laşi vreun comentariu cu o infimă tentă politic incorectă. Vei fi degrabă admonestat şi ţi se va spune că astfel de atitudini nu sunt de dorit în spaţiul său steril.

Scriitorul mercantil. Are întotdeauna un proiect de prezentat, o carte de lansat, o poezie de recitat. Şi, pentru că n-are cum să vină să-ţi bată la uşă şi să-ţi demonstreze pe viu cât e de genial, o face postându-ţi pe wall-ul de facebook nenumărate linkuri către alte pagini care cuprind, detaliat, ce vrea să facă. Afli că, dacă nu-i cumperi volumul, ideea însăşi de literatură va intra în colaps, nu se va mai putea scrie nicio carte bună, lumea se va prăbuşi, iar veleitarii vor înflori. Scrie despre răfuieli personale (din care iese, cum altfel, învingător) şi se plânge recurent că nu-i e recunoscută valoarea din cauza boierilor minţii (care se schimbă, la rândul lor, destul de des). Puncte slabe: dacă-i spui că nu-ţi place ce scrie, îţi asumi riscul de a afla că eşti şi tu dator vândut unor forţe străine. Sau că eşti prost.

Scriitorul wannabe. Are în lista de prieteni rude şi foşti colegi de generală cărora le-a citit câte ceva din compunerile proprii şi care îl laudă fără rezerve. Când găseşti pe pagina lui câte-un panseu din categoria “Durerea sufletului te erodează pe dinăuntru şi nu mai poţi respira în lumea asta mică şi rea”, ai şansa să afli, dedesubt, că “tanti Mărioara likes this”. Are poze de la mare, cu prietenii pe terasă, cu ochelari de soare supradimensionaţi şi costum de baie subdimensionat şi grăitor. Puncte slabe: e posesorul unui orgoliu mare şi uşor de rănit. Dacă nu primeşte mai mult de 20 de “like”-uri la fiecare mesaj, consideră că ziua aceea a trecut degeaba şi se va supăra, lăsându-şi fanii în beznă pentru câteva ore bune.

Scriitorul victorios. A reuşit să emigreze în Occident ori State, de unde nu scapă nicio ocazie să le amintească foştilor conaţionali că se zbat într-o mocirlă, în timp ce el s-a ridicat pe un soclu intangibil. Îşi ceartă colegii scriitori din ţară pentru că nu iau atitudine în privinţa derapajelor politice şi sociale, îi acuză de colaboraţionism şi îi mustră pedagogic. E, în egală măsură, împăciuitor şi reacţionar, sobru şi ridicol, lord şi ţaţă. Cărţile lui au succes critic în România, însă asta nu-l mulţumeşte. Deplânge provincialismul nostru şi îşi cultivă atent complexul de superioritate. Puncte slabe: dacă îl chestionezi cu privire la receptarea critică a cărţilor sale dincolo de graniţe, te scoate din lista de prieteni.

Scriitorul oportunist. Are circa 5.000 de prieteni. Când depăşeşte acest număr, îşi creează o pagină separată. Când scoate o nouă carte, va beneficia şi ea de o pagină distinctă, unde se cer “like”-uri. E polivalent: nu e doar scriitor; lucrează şi la o firmă, semnează articole în reviste extra-literare, face muncă de voluntariat în fiecare primăvară, regizează spectacole la clubul de cinefili din cartier etc. E omniprezent şi irelevant din punct de vedere literar. E ahtiat după atenţie. Când o primeşte, se simte agasat de insistenţa cu care îi ceri o părere. Când n-o primeşte, acuză în stânga şi-n dreapta că este sabotat. La o adică, pentru a beneficia de o promovare sănătoasă, poate foarte bine să se împace cu cei pe care-i spurcase acum două sezoane. Şi invers. E iubitor de animale. Puncte slabe: dacă insisşti în a-i arăta că nu are întotdeauna dreptate, îţi va scoate defuncţii mamei din morminte şi le va face diverse chestiuni demne de filmele XXX.

Scriitorul mistic. Nu are fotografii înfăţişându-l pe el. Postează, haotic, câte-un cuvânt ori rând care par a avea un sens doar pentru o mână de iniţiaţi (de genul: “coroziune”, “frigider down”, “nutrie”). Nu afli niciodată ce crede, ce gândeşte, ce vrea să spună. Ascultă trupe de muzică de care 99% dintre oamenii simpli n-au auzit în viaţa lor. Se camuflează în spatele unei identităţi obscure şi exersează, nu fără oarecare talent, aptitudini vag masonice. Are un fan club constant şi consistent format, în cele mai multe cazuri, din demoazele aspirante la înţelepciunea guru-ului sau, măcar, la o invitaţie în aşternuturile lui. Că, deh, misterul e un puternic afrodiziac. Puncte slabe: nu discută cu nimeni. Acceptă doar “like”-uri, însă nu răspunde niciunei tentative de închegare a unui dialog. Fanii săi sunt doar martorii privilegiaţi ai unor monologuri subtile ori neinteligibile.

Scriitorul vesel. E prieten cu toată lumea. Se amuză de când deschide calculatorul şi până îl închide. Are o doză semnificativă de autoironie şi umor. Nu se supără niciodată. În cazurile în care îl atacă vreun cititor nemulţumit, îi răspunde de îndată, arătându-i că e băiat bun şi că merită să-l crediteze pe mai departe. E flamboaiant şi exuberant, încât te întrebi dacă nu are cumva pe balcon un ghiveci cu weed. Îi iubeşte pe Sergiu Nicolaescu şi Lars von Trier, pe Rolling Stones şi pe Fuego, pe Nicolae Manolescu şi pe Cristina Nemerovschi. Postează tot ce-i trece prin cap, nu se cenzurează, nu se teme de eventualele reproşuri. E “băiat de comitet”, gata oricând să-ţi sară în ajutor dacă enteresele literare o cer. Are fotografii cu el la grădiniţă, în fundul gol pe pătură, cu cravata de pionier, cu prima dragoste, cu găinile din curtea bunicii. Puncte slabe: n-are.

Scriitorul agresiv. Nu-i place nimeni. Se ceartă cu toată lumea, e rebel şi brutal. Criticii literari i se par nişte fripurişti ori carierişti feroce şi le trage un perdaf de câte ori are ocazia. Susţine sus şi tare că nu-l interesează publicitatea şi nici ce se scrie despre cărţile lui. Când participă la vreo lansare de carte, se preface că nu-şi cunoaşte prietenii de facebook. Nu suportă să fie atins. Se spală cu săpun de zeci de ori după fiecare strângere de mână. Nu postează decât poze “artistice”, făcute de amici care sunt, întâmplător, fotografi profesionişti. Te ejectează din lista de amici dacă simte că eşti anti-Băsescu. Consideră, în adâncul sufletului, că lumea în care s-a născut e prea mică pentru talentul său uriaş. E, aşadar, un nedreptăţit perpetuu. Dă “like” la piese din anii ’60, la poze reprezentând ţinuturi exotice şi la Angela Merkel. Puncte slabe: e incoerent în umori şi devastator în iubiri. Şi scrie al dracului de bine.

Notă: când spun “scriitor”, în tot cuprinsul textului de mai sus, mă refer – acolo unde e cazul – şi la persoana de sex feminin care are această blestemată îndeletnicire.

Log out.

Gabriela ADAMESTEANU Provizorat_05281336„Eu fac parte dintre ăia din cuşcă. Nici ce am făcut eu nu am priceput. În fiecare seară, când trăiam în România, dacă aş fi stat să mă gândesc la ce s-a întâmplat peste zi, nu puteam să-mi dau seama! Nici n-am putut să-mi permit să mă gândesc într-un arc mai mare de timp; îmi ajungeau lucrurile exacte, micuţe, care se tot adunau şi cărora trebuia să le fac faţă. Şi lucrul ăsta deja îmi absorbea tot ceea ce am putut să realizez în cap. Mai multe nu am putut să realizez în cap.” Cuvintele acestea îi aparţin Hertei Müller, la întâlnirea de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu din 2010, şi întăresc ideea conform căreia cotidianul, într-un regim totalitar, nu-şi poate găsi configurarea exactă decât în fragmentare, în disoluţia lui salvatoare. Astfel se explică şi titlul romanului de faţă: viaţa, într-o lume de acest tip, se trăieşte sincopat, între limitele stricte ale unui traseu fix, repetat zilnic, până la completa diluare a speranţei de alternanţă. Romanul Gabrielei Adameşteanu, prin personajul său central (Letiţia Branea), este încă o dovadă tulburătoare a acestei viziuni castratoare asupra rostului omului „sub vremi”.

După Drumul egal al fiecărei zile, roman în care substratul biografic potenţează şi justifică o serie de evoluţii ale societăţii româneşti, Provizorat face saltul firesc către o etică a individualităţii surprinse în fatalismul constrângerilor. Pentru că nu e vorba, aici, despre o simplă frescă a micimii morale a unei lumi în descompunere, ci despre lupta solitară pentru salvarea ultimelor resorturi de umanitate. Letiţia e căsătorită cu Petru Arcan, e tratată cu o suverană indiferenţă de acesta şi, drept urmare, are o relaţie adulterină cu un coleg de serviciu. Inclusiv modul acesta banal şi – la limită – imoral de a rezolva micile conflicte casnice (sau de a le lăsa, dimpotrivă, într-o suspensie călduţă) reprezintă răspunsul compensator la nedreptatea funciară, infiltrată în fiecare cotlon al existenţei. Metafora e străvezie: cruzimea totalitară interferează cu toate sferele, pervertind iremediabil convingeri sănătoase, oameni cuminţi, obiceiuri bine înrădăcinate şi relaţii umane fireşti. Metastazele provocate de cancerul comunist sunt devastatoare.

Diferenţa stilistică între Drumul egal al fiecărei zile şi Provizorat este doar una ce ţine de felul de construire a discursului din subtext. Dacă primul roman care o avea în centru pe Letiţia Branea impresiona prin cursivitate, prin tablourile ample şi panorama caracterologică, Provizorat oferă o perspectivă a măruntului, a imediat-livrabilului. Romanul e conceput sub forma unor fragmente disparate care dezvăluie, ca-ntr-un joc de puzzle, o perspectivă „tăiată”, întreruptă a imaginii de ansamblu. Viaţa personajelor principale se reconstituie treptat, în mici bucăţi de text revelatorii. Acest stil minimalist este specific aproape tuturor formelor literare care redau ororile unui regim totalitar, având ca motivaţie ideea autorilor potrivit căreia divizarea tragismului îl face, poate, mai suportabil.

Destinul Letiţiei Branea este, la rându-i, mai lesne traversabil dacă posesoarea lui îşi construieşte orele în jurul unor evenimente aflate într-o calmă repetiţie. Viaţa la serviciu are comedia ei sumbră, uşor observabilă până şi în năduful ironic al mai-marilor zilei: “S-au înmulţit Daciile, Skodele, Trabanturile de când se dau tot mai uşor, ajunge o recomandare, o pilă şi gata! Capitalism curat!” (p.192). De cealaltă parte, intimitatea promiscuă a relaţiei cu Sorin, consumată într-un mic apartament de împrumut, aduce un plus de căldură, în ciuda febrilităţii şi spaimei perpetue care o însoţeşte. Relaţia dintre cei doi se consumă exclusiv pe tărâmul plăcerii fizice, în imagini de o tandră senzualitate, şi este o împlinire carnală a unor deziluzii de dincolo de cearşaf. Sorin e tipul omului ambiţios, frustrat de incapacitatea obiectivă de a accede la funcţia pe care crede că o merită, în timp ce Letiţia îşi găseşte confortul emoţional în această mică escapadă vinovată. Nici măcar faptul că fiecare parte a cuplului are o motivaţie proprie, diferită de a celuilalt, pentru scufundarea în acest parteneriat nu pare să mai conteze: importantă e senzaţia împlinirii, pe de o parte, ori a decompresiei, pe de alta. Şi acest lucru se întâmplă pentru că promiscuitatea devine o manieră involuntară de compensare a tragismului monotoniei bazate pe frică.

Cu toate acestea, citind romanul nu poţi scăpa de senzaţia că adevăratul personaj principal e istoria, văzută în hâda ei nuditate, în erodanta ei nedreptate. Oamenii care au nenorocul să-i fie contemporani îi adoptă toate defectele, devenind, pe nesimţite, rotiţe perfecte în acest mecanism uriaş al terorii. Prezentul nu oferă nicio perspectivă îmbucurătoare. Iar trecutul, care se rescrie perpetuu (“Letiţia a înţeles că nu viitorul ne adduce cele mai multe surprize, ci trecutul, pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa” – p.230), reprezintă, pentru cei care îl poartă tatuat în piele, o coadă de tinichea: personajele  nu scapă de erorile înaintaşilor lor, fiind silite să coexiste cu vini impersonale, care  funcţionează şi prin ricoşeu – Petru, spre exemplu, îi reproşează Letiţiei că, din cauza trecutului familei ei, lui îi este lui blocat accesul la poziţii mai înalte în ierarhia universitară. Inversiunea neaşteptată a valorilor e de natură să-i ameţească pe cei care au trăit mereu cu convingerea că lumea se găseşte într-un echilibru perfect. Răsturnarea istorică a ordinii de dinainte bulversează percepţia publică a oamenilor în ceea ce priveşte necesitatea respectului datorat celor din jur. Numai Letiţia pare să păstreze intactă dorinţa de a conferi fiecăruia ceea ce i se cuvine, în virtutea unor deprinderi care vin dintr-o altă lume, apusă odată cu instaurarea celei noi: „Clasele sociale sunt altele decât cele învăţate la şcoală, cei de jos au ajuns sus şi invers, dar frontierele vechi stau la locul lor în mintea oamenilor” (p.297). Ba mai mult, Letiţia se constituie într-un martor naiv şi inocent al împuţinării tragice a numărului oamenilor dragi rămaşi în cercul de prieteni, care preferă să evadeze, într-o încercare disperată de auto-salvare, şi observă ştergerea nemiloasă a oricărei urme pe care aceştia ar fi putut s-o lase: „Înregistra şi ea apariţiile pasagere şi mai ales dispariţiile din cercul lor micşorat. Unii erau deja Dincolo, în Occident, rămaşi după o excursie, după o deplasare de serviciu […] Cărţile celor plecaţi dispăreau din biblioteci, articolele erau scoase din bibliografia studenţilor, din ei nu se mai păstra aici decât o replică, o întâmplare haioasă de pe munte, de la mare, de la o petrecere, pe care şi-o tot rememorau, cu nostalgia celor ce simt sfârşitul tinereţii” (p.226-227).

În condiţiile acestea se naşte, în fiecare dintre cei chemaţi să dea piept cu o istorie nefastă, dorinţa de a găsi metode de evadare care, fără a face parte dintre cele curajoase şi categorice (fuga dincolo), să fie măcar răspunsul suportabil la claustrarea provocată de teroare. Feminitatea gracilă  a Letiţiei, sensibilitatea ei fermă, nu-i dau decât două posibilităţi de împlinire dincolo de sfera cotidianului mizer: retragerea promiscuă în braţele mai-junelui Sorin şi refugiul în cuvânt. Legătura amoroasă adulterină nu satisface doar nevoia ca Letiţia să-şi dăruiască ultimele resturi ale feminităţii trădate, ci compensează voluptuos neajunsuri sociale. Dorinţa nu este atât lubric-sexuală, cât mai degrabă, paradoxal, social-estetică. Înfrumuseţarea vieţii personale, chiar şi circumscrisă unei legături reprobabile, e suficientă, provizoriu, pentru a face zilele mai uşor de acceptat. Cât despre puterea vorbei ca modalitate de salvare, tentativa Letiţiei de a scrie o carte este o formă individuală de a reda consistenţă cuvântului, care în limba de lemn a regimului comunist devine diluat, fără vigoare, inconsistent. Nu interesează aici finalizarea acestui plan, ci conştientizarea de către Letiţia a importanţei găsirii unui proiect valid etic, care să umple timpul golit de sens cu greutatea reconfirmată a cuvântului.

Gabriela Adameşteanu scrie, în Provizorat, romanul unei conştiinţe. Lăsând la o parte feminismul discret al eroinei principale, zbaterea ei delicată pentru a salva o căsnicie şi refugiul compensator într-o lume a plăcerilor discutabile, rămâne, deasupra tuturor, povestea cumplită a mutilării individualităţii, într-o lume a declinului şi a strivirii nediferenţiate. Letiţia Branea nu e doar imaginea credibilă a omului căruia i se refuză coabitarea paşnică cu istoria, ci şi mărturia vie a dorinţei de a salva ceea ce se mai poate salva dintr-un trecut pe care prezentul nimicitor îl estompează şi îl reconstruieşte obsesiv.

(Gabriela Adameşteanu, Provizorat, 448 p., ed. Polirom, 2011)