Donquijotismul lui Komartin

Posted: 2013/12/24 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

boeriu-cobalt_2Istoria maculării câte unui scriitor nu e o chestiune recentă în viaţa literară românească. Se cunosc cazuri celebre de autori care au suferit înfrângeri (fie şi simbolice) ca urmare a nesaţului demolator al câte unui aflător-în-treabă, deseori mascat sub pulpana comodă şi ipocrită a pamfletului. Nu insist asupra procedeelor (extra-)literare care au contribuit de-a lungul timpului la astfel de procese infame de intenţie, însă recent mi-a atras atenţia o notă răzleaţă, pe un blog oarecare, unde se făcea referire la cel mai recent volum semnat Claudiu Komartin, intitulat „Cobalt”.

Autorul „recenziei” îşi baza verdictele ferme şi, evident, negative nu pe o eronată lectură a cărţii pe care o lua în discuţie, ci pe desele referinţe la nişte versuri care, de fapt, nu existau în carte. Autorul acelui textuleţ, preluând fără discernământ rânduri care doar i-au fost atribuite lui Komartin (de către un site specializat în bombardarea – nu fără talent – a unor scriitori consideraţi „indezirabili”), dar care nu se regăsesc în volumul supus judecăţii, făcea astfel, într-un mod involuntar şi cu atât mai ilar, dovada completei sale ignoranţe. Chestiunea ar fi rămas, pentru mine, izolată, dacă nu m-ar fi izbit, pe de o parte, mirarea că un ins oarecare se poate exprima atât de ritos despre o carte pe care a făcut dovada clară că n-a citit-o, iar pe de altă parte gustul amar că un volum bun de poezie poate rămâne, în mintea unora dintre cei care vor să-l parcurgă de la cap la coadă, îmbibat în zoaiele resentimentare ale unei critici de „blog”.

Am simţit nevoia să fac această introducere nu pentru a-mi justifica părerea majoritar pozitivă pe care o am despre cartea lui Komartin (ca şi cum aceasta ar fi trebuit neapărat să se nască într-un fel compensator, dintr-o nevoie de echilibru critic), ci pentru că mi se pare descalificant pentru oricine să emită judecăţi de valoare în lipsa, elementară, a lecturii cărţii pe care vrea s-o disece. Să vorbim, deci, cu cartea deschisă în faţă.

„Cobalt”-ul lui Komartin continuă o tradiţie personală a poetului. Am apreciat întotdeauna singularitatea acelor scriitori care au simţit că vocea lor îşi găseşte tonalitatea perfectă nu prin alinierea la trend, ci prin apăsarea energică a pedalelor proprii, prin conştiinţa lipsită de ego a locului personal într-o generaţie din care, paradoxal, însăşi nealinierea la regulile nescrise ale mizerabilismului pare o evadare de la valoare. Cu toate acestea, nu se poate nega tonul soft-apocaliptic al poemelor din „Cobalt”, încrucişate cu o aproape infantilă nevoie de protecţie domestică, în decoruri banale în fond şi spectaculoase în semnificaţii. Lumea lui Komartin din „Cobalt” e dezabuzată, e tandră dintr-o moleşeală existenţială, e abulică şi neînchegată, însă ea se circumscrie perfect unui imperativ al donquijotismului pueril şi înduioşător, al unei demisii de la forţa care „makes the world go round”: „Poate să vină dragostea sau iarna atomică, de-acum îmi e totuna” (p.9).

E drept că, spre deosebire de „Circul domestic” şi de „Un anotimp în Berceni”, în „Cobalt” senzaţiile nu mai parcurg un drum previzibil (aşa cum se desfăşura, de pildă, furia din poemele cu tătuca), ci se amestecă haotic în tablouri ininteligibile scenografic, dar omogene conceptual. Comparaţiile explicite dinamitează deseori finalurile poemelor, atribuindu-le o subtilă valenţă programatică: „Vreau să te cred când spui / că va veni cineva / cu un zâmbet perfect / şi cu gesturi definitive / o insectă cu suflet de doică / să mă-mpingă spre ziua de mâine / cum duci un cal dărâmat de tristeţe / seara către abator” (p.26). Se creează premisele unei despărţiri, se mâzgăleşte conturul unei rupturi resimţite ca recompensă, nu ca supliciu: „şi chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite / şi sângele lor se scurgea mereu în altă direcţie / decât sângele meu” (p.30). Remarc, în schimb, o anume concesie făcută speranţei (sau îngrijorării?) legate de naşterea unei lumi în care suspinul, disperarea şi suferinţa vor fi transferate în mod convenabil maşinăriei universale, hi-tech, rece şi eficientă în gestionarea slăbiciunilor: „când nu vor mai fi cheltuieli şi moartea va face restul / o să vorbim prin scânduri o să ne spargem de râs / şi vom lăsa maşinile să plângă-n locul nostru” (p.36-37). Emoţionante sunt poezia „Scrisoare din Bakirböy” şi poemul în proză „Rânduri către un mai tânăr poet”, adevărate ieremiade virile şi dovezi ale unei lucidităţi duse până la autoflagelare.

S-a spus despre „Cobalt” că ar fi cel mai aşteptat volum de poezie al anului. O fi fost, însă modul acesta de a evalua critic poezia din el mi se pare greşit, întrucât nu poţi suprapune liricii dintr-un volum expectanţa ta filtrată prin imaginea pe care o ai despre autorul versurilor. În ceea ce mă priveşte, rămân la ideea că, dincolo de mici derapaje romanţios-desuete („mâinile şi picioarele noaste / incredibile / inventând lumea”), „Cobalt” este volumul de maturitate al unui autor care, în ciuda contestărilor furibunde (care au, de cele mai multe ori, alte motivaţii decât reproşul adus liricii lui), şi-a consolidat fără drept de apel (alături de Vlad Moldovan şi Andrei Dósa) locul meritat al unuia dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei lui.

(Claudiu Komartin, „Cobalt”, Casa de editură Max Blecher, 2013)

/ cronică în Literatura de azi /

Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s