cartea-ca-destin-daniel-cristea-enache-in-dialog-cu-dan-c-mihailescu_1_fullsize

În ultima vreme, remarc abundenţa cărţilor de interviuri cu personalităţi mai mult sau mai puţin vizibile ale spaţiului literar românesc. Genul acesta de scriere, atunci când nu e folosit ca simplu instrument de a crea vizibilitate pentru intervievator, are rostul lui intrinsec: anume acela de a da, dacă reuşeşte, o imagine de ansamblu (chiar dacă neomogenă şi formată din mici vanităţi solitare) asupra climatului cultural al unei epoci mărunte, cum e aceea prin care trecem acum. Căci altfel cum mi-aş putea explica punerea între aceleaşi scoarţe generoase a cuminţeniei aşezate şi politic corecte a unui Lucian Dan Teodorovici cu verva ideologic-răzvrătită a unui Vasile Ernu, într-o carte de dialoguri a lui Daniel Cristea-Enache („Literatura de azi”, Polirom, 2013)? Sau eleganţa seniorială a lui Andrei Pleşu cu sălbăticia autoflagelatoare a Angelei Marinescu, într-un volum similar al lui Marius Chivu („Ce-a vrut să spună autorul?”, Polirom, 2013)? Ambele volume amintite au pedanteria utilă de a ex-pune, într-un cadru al convorbirii detaşate, portrete-simbol ale literaturii române actuale, acesta fiindu-le şi scopul iniţial, „mobilul” onest al demersului editorial.

Pe de altă parte, o carte de dialoguri cu o singură persoană (prozator, poet ori critic literar) vine să gâdile aplombul confesiv al intervievatului, care se vede pus astfel la adăpost de pericolul egofil al jurnalului, de farmecul retuşant al monologului cosmetizat. Într-un dialog, părţile se antrenează reciproc, într-un joc al inteligenţelor, al nervilor şi, de foarte multe ori, al răbdării. Iar dacă cei doi protagonişti se numesc Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu, spectacolul e garantat. Pe cât de bine îşi joacă primul inocenţa şi naivitatea, pe atât de caustic-prietenos îşi devoalează cel de-al doilea nemulţumirile.

Nu fac un secret din faptul că prima parte a volumului “Cartea ca destin” mi s-a părut împleticită, vag scrâşnită, scrisă cu un patos obositor de Scriitorinc, care aştepta, parcă, întrebarea finală, pentru a pune capăt într-un mod politicos unei corvoade la care s-a înhămat din imposibilitatea sa de a spune nu. După ce e încolţit cu talent de şaman de mai tânărul său preopinent, şuvoiul vorbelor curge necontenit, în unele dintre cele mai frumoase pagini de literatură confesivă pe care le-am citit în ultima vreme. A trebuit, aşadar, un răgaz de acomodare din partea paseistului înrăit, pentru ca instalarea în ceea ce părea la început o postură incomodă să fie realizată. Nu se încearcă evitarea vreunui subiect, însă retractilitatea nativă a lui Dan C. Mihăilescu îl aduce deseori în poziţia de a spune că nu din precauţie exagerată preferă să nu discute o temă ori alta, ci din cauza ororii pe care o resimte pentru orice formă, fie şi benignă, de exhibiţionism. Om al muntelui (în detrimentul mării) şi al teatrului (în defavoarea filmului), Scriitorincul pledează, indirect, pentru o recuperare a firescului, într-o lume obsedată de flama imediatului, de orgasmul instant al prezentului, de perisabilitatea îngrijorătoare a cuviinţei. Conservator prin structură, Dan C. Mihăilescu vorbeşte aici despre turnura estetico-mistică în destinul său pe care a simţit-o descoperindu-l pe Ioan Alexandru, despre primii ani ai căsniciei, când obsesia pentru lucrul bine scris reuşea să estompeze aproape iresponsabil neajunsurile unei perioade istorice tulburi, despre pasiunea pentru călcat, despre copilăria desprinsă parcă dintr-un roman de Dickens, despre pudibonderie, Athos şi cuvânt. Totul dezvăluit în cea mai frumoasă limbă română, în cel mai zemos, rotund şi plastic grai al meleagurilor ăstora, pline de preţiozităţi ridicole şi agramatisme neaoşe. Cred cu tărie că, alături de Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu este cel mai înzestrat îmblânzitor de vorbe, un adevărat atlet al inovaţiei lexicale, care irumpe din cele mai neaşteptate asocieri, fără ca acestea să-i ştirbească limbii vorbite de el vreo fărâmă din frumuseţea ei uşor arhaică.

Autoritatea stentorală a cuvintelor Scritorincului nu intimidează, aşadar, cititorul, ci îl face pe acesta să înţeleagă forţa de convingere a lucrului bine rostit şi rostuit, fascinanta lui prospeţime şi utila lui prefacere într-un “altceva” apropiat şi familiar. Cu atât mai mult cu cât însuşi Dan C. Mihăilescu, în mediul sufocat de clişee dezonorante şi răsuflate, găseşte cea mai puternică emoţie şi cea mai compact-înţeleaptă pildă în vorbele simple ale bunicii soţiei lui care, la nunta lor, le-a urat: “muică, să vă-ngăduiţi”. E aici o comprimare surprinzătare a tuturor lecţiilor psihologice de compatibilizare, de aducere-împreună, de toleranţă pe care le-ar putea cineva învăţa.

Daniel Cristea-Enache, mai “cuminte” decât de obicei şi evident intimidat de verva şi volubilitatea explozive ale invitatului său, joacă rolul unui discipol aflat într-o relaţie privilegiată cu maestrul. E politicos şi empatic, însă, în egală măsură, nu pierde ocazia de a-şi chestiona intervievatul în legătură cu subiecte riscante ori, la limită, tabu. O face, totuşi, cu deferenţă, cu un bine dozat simţ al măsurii şi cu vizibila preocupare de a-l pune în prim plan pe eroul acestui maraton discur

Dacă volumul “Cartea ca destin” nu e, deci, o lecţie despre literatură, despre scris şi despre viaţa Scriitorincului, e cu siguranţă o mărturie despre bucuria încă netrecută la cele veşnice a convivialităţii, a şuetei inteligente, a investirii în celălalt.

(Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Cartea ca destin, 308 p., ed. Humanitas, 2013)

/ cronică publicată în Literatura de azi /

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s