Arhivă pentru noiembrie, 2013

dragul-meu-turnator1Nu mică mi-a fost mirarea să aud zilele trecute că intelectualii de calibrul unor Pleşu, Liiceanu ori Patapievici au pierdut contactul cu tânăra generaţie, că au rămas prizonierii unor teme (a se citi obsesii) “fumate”, “expirate”, într-un ne-acord făţiş cu “ceea ce se scrie azi”, cu – adică – direcţiile unei culturi înţelese în sensul său cel mai vestic-popular. Las la o parte subtilitatea reproşurilor, care coagulează în jurul unui adevărat “program” ideologic tot mai virulent, şi mă întreb cum de unora le pot părea vetuste nişte preocupări care nu pun în centrul lor decât dorinţa firească a oricărui om de a înţelege ce s-a întâmplat cu el, cu societatea din care face parte, cu trecutul dement care-i este, vai, atât de apropiat. Nu am decât o singură explicaţie pentru stupoarea mea: fie nu mai sunt tânăr şi mă complac în malversaţiuni “elitiste”, fie sunt – într-un sens larg – păşunist, paseist, vetust în admiraţii şi depăşit de evenimente. Îmi asum senin oricare dintre aceste două ipostaze şi o spun răspicat: eu, unul, nu m-am plictisit de cărţile înfierate ale celor de mai sus.

Pe Gabriel Liiceanu îl apreciez din cel puţin două motive: primul ar fi acela că a reuşit, printr-un efort pe care nu i-l pot contesta nici cei mai aprigi defăimători, să ofere publicului, într-un moment istoric de redeşteptare, scrierile autorilor pe care comunismul românesc i-a tăiat brutal de pe lista dezirabililor. Editura Humanitas şi-a clădit prestigiul şi datorită acestui ţel onorabil de a reclădi edificul cultural al unei altfel de epoci, a unui timp de dinaintea celui care avea să reducă la tăcere orice murmur necorespunzător. În al doilea rând, Gabriel Liiceanu este, după părerea mea, un excepţional scriitor, unul dintre puţinii autori de la noi care utilizează un seducător “tehnicism” lingvistic, ştiind să aleagă vocabula perfectă şi să îmbrace mesajul în cele mai simple şi adecvate instrumente lexicale; stilul lui e al unui scriitor căruia, deseori, i se pare mai important să-l convingă decât să-l ameţească, estetizant şi metaforic, pe cititor. De aici derivă, probabil, impresia de didacticism a cărţilor lui şi aura (nedreaptă şi infamantă, aplicată de detractori) de “guru”, de individ instalat într-o beţie a răspunsurilor lămuritoare. Îl salvează, mai înainte de toate, talentul şi priceperea de a transforma orice preocupare personală în prilej de meditaţie colectivă.

“Dragul meu turnător”, cel mai recent volum, este destul de greu de încadrat în arida schemă a genurilor literare. De fapt, aproape toate cărţile din ultimii ani ale lui G. Liiceanu au această trăsătură: în faţa lor, spiritul taxonomic intră în colaps. Cartea reprezintă o suită de optsprezece scrisori adresate de autor turnătorului său, ca pretext ultim de a pune în scenă elementele unei coregrafii ameţitoare a mecanismului represiv din România comunistă. „Scrisorile” lui Liiceanu nu au nici un ton pătimaş, nici unul inchizitorial. Sunt mai degrabă prilejuri de a face lumină într-un tărâm al tenebrelor, de a dezvălui dimensiunea caraghioasă (şi, din această pricină, înfricoşătoare pe alocuri) a notelor informative pe care securistul era obligat să le livreze superiorilor săi, chiar în momentele în care “obiectivul Lungeanu” nu făcea altceva decât să cumpere pâine, lapte şi ridichi. Această combinaţie de prostie lucrativă kafkiană şi absurd ionescian e evidentă în aproape toate notele de securitate care fac obiectul cărţii de faţă. Interpretarea lor nici măcar nu mai e necesară, câtă vreme aflăm, prin intermediul lor, că Pleşu şi Liiceanu, aflându-se la Păltiniş, discută despre femei atingând şi unele “aspecte pornografice” sau că Noica vorbeşte dezaprobator despre nişte cetăţeni, numindu-i “poglodiţi”. Tabloul compact al societăţii româneşti, aşa cum reiese el din relatările harnice ale turnătorului, e al unei ilarităţi groteşti, al unei stupidităţi orgiastice şi sinistre. Doar distanţa temporală faţă de momentul în care activitatea cotidiană a oricui putea fi pusă sub o astfel de lupă gigantică şi indiscretă ne face să zâmbim, azi, la umorul involuntar al delaţiunilor. Iar Gabriel Liiceanu, cu o discreţie asumată, are grijă să livreze, prin acest volum, un spectacol al halucinaţiei instituţionalizate, folosind – nici mai mult, nici mai puţin – decât tocmai notele Securităţii, prin care aceasta şi-a intimidat, decenii de-a rândul, victimele.

O carte tristă, construită pe dorinţa autorului de a da o formă inteligibilă neînţelesului, elucubrantului, nimicului ridicat la rang de eveniment epocal. În ciuda intenţiei exorcizante a ei, “Dragul meu turnător” rămâne doar mărturia solitară a unui om care a înţeles că teroarea are în alchimia ei distrugătoare şi un strop necesar de ridicol.

(Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Editura Humanitas, 2013, 424 p)

/ text apărut în Literatura de azi /

Andrei-Dosa__American-Experience-130/ cronică publicată în logo zona literara, nr.9-10/2013 /

Două sunt prejudecăţile cu care e receptată poezia de după 2000: pe de o parte, există credinţa – născută ca urmare a excesului de epic al majorităţii volumelor recente – că valoarea are o strânsă legătură cu omogenitatea tematică a constructului. Dacă piesele unei cărţi de poezie nu ”suferă” de coeziune, critica de rit nou tinde să ignore ansamblul. Ca şi cum reuşita estetică ar ţine mai degrabă de o structură narativă bine închegată, decât de eventuale ”sclipiri” individuale ale poemelor care compun cartea. Pe de altă parte, există o aşteptare referitoare la cantitatea de lirism (în sensul cel mai banal al termenului), în sensul că o prea mare înstrăinare de dulcea ispităp a egofiliei, a nombrilismului, a aridităţii afective e de natură să-l îndepărteze pe lectorul ”vigilent”, branşat şi implicat 100% în ceea ce înseamnă poezia postdouămiistă.

Din aceste două puncte de vedere, cel mai recent volum al lui Andrei Dósa, American Experience, e un pariu câştigat: „suferă” de coerenţă şi nu permite vocii narative să alunece în mrejele unui sentimentalism desuet. Poetul, unul dintre cei mai înzestraţi din generaţia sa, propune lectorului o parcurgere în pas săltat a unor experienţe ale alienării, dar fără a-i smulge, prin stratageme ieftine, vreo urmă de empatie. Dósa e „tehnic”, radiografiază scrupulos cotidianul american şi-şi priveşte detaşat viaţa, ca şi cum, la rememorare, aceasta i s-ar prezenta chiar şi lui sub forma unui movie trailer eliptic-selectiv. Panorama ameţitoare a întâlnirii cu necunoscutul se construieşte din imaginea fracturată a simbolurilor locale, fie sub forma unor clişee vizuale, fie sub aceea a unor introspecţii pe marginea acţiunilor proprii: „am recompus meniul zilei / din resturile de pe farfurii / am văzut oceanul / în bazinele cu homari / m-am închis în spălătorie / să privesc pe geam fulgerele şi autostrada / motocicletele harley călărite / de pensionari burtoşi capetele împodobite / de smocuri de păr decolorate / dezgropate din mormintele unor hipioţi / fluturând în briza oceanului” (p.7).

Dificultatea receptării critice a volumului lui Dósa constă în aceea că tendinţa de suprainterpretare a bucăţilor cu substrat psihologic provoacă mistificări imprecise şi nedrepte ale intenţiei lirice. De pildă, în pasajele în care se întâlneşte procedeul stilistic (şi perfect ales) al repetiţiei obsesive pentru a sublinia un soi de exasperare (mai degrabă spleen decât anxietate), tonul nu e moralizator, nu ascunde un reproş adus societăţii de consum, ci încearcă mai degrabă să exprime neajunsurile unui übermecanism global care manipulează individul înspre o „supunere” pe care s-o simtă ca fiind benevolă: „separ tacâmurile nu mai deosebesc / linguriţele de supă de linguriţele pentru desert / cuţite înţepenite în dinţii furculiţelor / furculiţe îmbârligate cu alte furculiţe / mi-e frică de un nou val de clienţi / japonezi europeni americani / încleştarea dinţilor sub feţele relaxate / ochii scăldaţi în lumina sepia a lumânărilor / mestecă mestecă înghite / mestecă mestecă înghite / dinţi la fel burţi japonezi europeni americani” (p.23). Nu e nimic represiv în această lume a diversităţii absolute, numai că uniformizarea subsecventă a celor mai banale acţiuni e resimţită de autor ca o inconştientă demisie de la propria personalitate a „actanţilor”. Convivialitatea stradală, eterogenitatea şi împestriţarea agresivă au ceva din nebunia inocentă a unor dansuri tribale, efectuate de indivizi care nu simt nicio clipă că sunt prizonierii de lux ai unei lumi „închise”, perfect compacte: „preoţi şi maici de culoare ţin slujba în stradă printre chinezi / portoricanii dansează pe wall street pakistanezii fierb gogoşi / italienii au brânză cheddar sub unghii / japonezii lucrează la coafor / turiştii înghit căpiţele de fân ale lui manet cumpără tricou cu rothko. // sunt 45 de poduri care leagă new york-ul de restul lumii. şi nicio ieşire”. (p.49).

Poetul nu se mărgineşte, totuşi, să rămână un spectator neangajat, însă forma lui de implicare are ca fundament bagajul emoţional şi social cu care a păşit în „lumea nouă”. De aceea, deşi dovezile de permeabilitate maximă se întâlnesc la tot pasul, el rămâne la nivelul unui martor sceptic. Fidel unui principiu al recuperării restului, al reciclării perpetue a reziduurilor – ca formă a generozităţii „invitatului”, a metecului rătăcit –, personajul lui Dósa îşi găseşte împlinirea într-o formă de evazionism „util” şi metaforic: „sunt atâtea lacuri cu insule în mijloc / maşini cu portiera deschisă şi biciclete presărate pe alei / pentru că au libertatea să se lase cuprinşi de dorinţa / de a se arunca în apă din senin / eu voi fi aici jos managerul resturilor îmbelşugate” (p.28).

Nu merită intrat în discuţii despre clişeul absolut al „visului american”, himera consumeristă care ajunge, conform viziunilor stângiste şi corect politice, să-l înstrăineze pe om de valorile fundamentale, de morala înaltă şi de simţul compasiunii. Destul să amintim doar că Andrei Dósa reuşeşte în volumul de faţă să dea o formă nouă acestei „mode”. În „tatiana cântă-ne ceva”, reliefarea acestei dezamăgiri capătă proporţii mitice, pigmentate cu o foarte ironică metaforă. Omul ajunge să se obişnuiască atât de mult cu mediul social în care s-a inserat, încât cele mai intime convingeri se circumscriu spaţiului îngust pe care acelaşi om îl locuieşte. Carevasăzică, nu e loc pentru altceva decât pentru lecţiile care-ţi sunt servite pe post de manual de supravieţuire. Tot ce aduci în plus trebuie reinterpretat, reajustat şi, în ultimă instanţă, eliminat. Ingenios e felul în care poetul transmite coregrafia şleampătă a acestei neputinţe de adaptare: „a doua zi s-a trezit prima a umblat desculţă prin iarba / pe care nici picioarele ei nici roua nu reuşeau s-o facă / să pară adevărată învârtind o floricică între degete şi / a cântat ceva cu mama ceva trist floricica şi felul în care / se legăna erau din tezaur folcloric dar picioarele o purtau / obişnuite cu suprafaţa şi limitele unei camere de hotel” (p.30). E aici, cred, cel mai puternic mesaj al volumului, o comprimare – foarte izbutită estetic – a temei principale, pe care restul poemelor, aşa cum am arătat, doar o schiţează. Dacă există un punct culminant al cărţii, acesta e.

American Experience e o carte cuminţică, povestită din vârful buzelor de către un poet care nu simte nevoia unei compensări a aridităţii conceptuale a majorităţii poemelor care o compun. Cu toate acestea, ansamblul se leagă, formează o istorie a acuităţii celui care se loveşte de împlinirile şi neajunsurile lumii pe care şi-a ales-o ca way of life. Deşi frivolă pe alocuri şi disolutiv-melodramatică în unele sketch-uri („mă duc la baie să mă spăl pe dinţi / în oglindă / nimeni”), poezia lui Dósa scapă cu siguranţă de pericolul căderii în minorat. E, pe şleau spus, una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale lui 2013. So far. 

(Andrei Dósa, American Experience, ed. Cartea românească, 2013)

soldatii-poveste-din-ferentari_1_fullsizeExistă anumite cărţi a căror receptare critică poate fi considerată pe drept cuvînt eronată, indiferent de locul din care „apuci” evaluarea. Se întîmplă lucrul acesta mai ales cu volumele care fac aliajul perfect între acţiunea propriu-zisă şi substratul ei social ori filosofic, între identitatea personajului şi acurateţea confesivă a acestuia etc. Cu alte cuvinte, polimorfismul unei anume cărţi de proză o face dificilă nu atît la lectură, cît la disecarea critică a ei

În cazul celui mai recent roman semnat Adrian Schiop („Soldaţii. Poveste din Ferentari”), această ambiguitate e, totuşi, strict teoretică. În fapt, nici una dintre opiniile la rece şi imediate despre carte nu surprinde în totalitate semnificaţiile ei. S-a spus, la un moment dat, că este o carte a mahalalei bucureştene, o saga a marginalităţii. Nimeni nu poate contrazice lucrul acesta, însă nu la asta se reduce esenţa primă a romanului. Tot aşa cum greşit s-a considerat că ne aflăm în faţa „primului roman gay” din literatura română – o abordare publicitară foarte stîngace şi, la rigoare, profund nedreaptă. Potenţialul inflamator al cititorului „mainstream” era astfel asigurat, însă lectura romanului în cheie gay e săracă, minimalistă şi minimalizantă. Pînă şi Costi Rogozanu, autorul descrierii de pe coperta a patra, cade într-o capcană a superficialului afirmînd că – pentru că „Soldaţii” e o carte care îl expune frust pe „aşa e, şi nu altfel” – romanul „poate scoate din moţăiala estetizantă cititorul român contemporan”. Nu ştiu la care cititor arhetipal se gîndeşte Costi Rogozanu, însă imaginea unui lector de la noi care să fie prosternat într-un extaz liricoid-estetizant mi se pare foarte departe de realitate, cîtă vreme listele de bestseller-uri nu sunt pline de manierişti, paseişti, calofili ejusdem farinae.
Pe deasupra, tendinţa unor cititori, chiar avizaţi, de a evacua un anumit gen de literatură într-un registru al „nişei” doar pentru că ea tratează chestiuni sociale care ţin de o anume periferie mi se pare, la fel, o judecată simplistă. Valoarea literară a unei cărţi există sau nu există, independent de temă, de orientarea sexuală a personajelor, de mizerabilismul înfloritor al acţiunii.

De aceea veţi fi de acord, presupun, că o discuţie onestă pe marginea acestui roman suportă nişte riscuri deloc neglijabile. Mai ales pentru că suprainterpretarea extaziată a unor scene ar duce întregul proiect literar în derizoriu. Din punctul meu de vedere, „Soldaţii” e o poveste de dragoste, un amor căznit, deseori rudimentar şi sulfuros, dar nu mai puţin o istorie amoroasă. Adi e intelectualul exilat în lumea în care regulile de relaţionare socială sunt nescrise, însă bine ştiute de toată lumea, în timp ce Alberto e „bruta” exorcizată, un produs perfect al tinereţii carcerale şi al backgroundului unei familii interlope. Relaţia lor se construieşte într-un echilibru precar, pendulînd mereu între patimă sexuală debordantă, deziluzia unei trădări „pe interes” şi o luptă surdă pentru supravieţuire, fără a avea dramatismul ieftin al subtonului moralizator. Nici unul dintre ei nu poate renunţa în totalitate la tarele personalităţii proprii, aşa încît toate tentativele de intrare într-o simbioză suportabilă nu sunt decît nişte eşecuri pe care amîndoi le resimt, însă cu intensităţi diferite. Adi încearcă o detaşare discretă, în timp ce Alberto, deţinătorul unei virilităţi agresive, recurge la şantaje sentimentale ori ameninţări mafiote.

Scenografia e, de asemenea, impresionantă. Adrian Schiop are voluptatea detaliului, laolaltă cu o vocaţie a explicitului care conferă ansamblului o coeziune veridică. Nimic în plus, nimic în minus în acest roman cu acţiune trepidantă, cu episoade pornografice de un homoerotism visceral şi netrucat, cu un limbaj perfect integrat, constituind o amprentă stilistică inconfundabilă. Mediul social, exemplar creionat şi sugerat, completează un tablou al Ferentariului din care nu lipsesc şmecheria facilă, taclaua de birt şi răfuielile micilor stăpîni ai străzii. Totul amestecat cu un difuz simţ al empatiei cu tot universul ăsta descompus, haotic şi subcultural care e Ferentariul, un simbol concret al decăderii şi-al eşecului.

În concuzie, eu nu cred în valoarea romanului ăstuia ca Biblie a pegrei şi nici ca factor de promovare a unui nonconformism iconoclast şi demitizant, pentru că, dincolo de reuşita estetică, n-am găsit nicăieri intenţia autorului de a mă sensibiliza în legătură cu astfel de subiecte. Şi bine a făcut. Cred, în schimb, în valoarea literară a cărţii, atîta cîtă e. Şi, din punctul meu de vedere, lucrul ăsta constituie, de departe, cel mai important cîştig al romanului.

(Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 256 p.)

/ text preluat de pe site-ul Literatura de azi /