Tismăneanu şi prietenii

Posted: 2013/09/05 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

marele-soc-din-finalul-unui-secol-scurt_1_fullsize

cartea-presedintilor-194x300

Nu mă număr printre cei care-l înjură vârtos pe Tismăneanu. Mie omul îmi place. Ştiu că o să-mi ridic în cap toţi vigilenţii de serviciu, dar o spun răspicat: ca politolog şi mai ales ca om care s-a preocupat şi a scris despre comunismul românesc (şi nu numai), profesorul din Maryland mi se pare frecventabil. „Stalinism pentru eternitate” e un volum pe care n-ar trebui să-l rateze niciunul dintre cei care, azi, încep să devină concilianţi cu trecutul. Şi nu mă interesează părerile celor care se simt datori să-mi reamintească cine e tatăl lui Tismăneanu. Aşa cum eu nu am aceleaşi opinii politice cu taică-meu, nu văd de ce n-aş accepta această „rupere” de înaintaşi şi în cazul altora. Plus că argumentul „taică-său a fost comunist, deci fi-su e la fel” mi se pare, pardon, imbecil.

Acestea fiind zise, o să vă surprind, poate, dacă o să spun că volumele ăstea două pe care le-am citit recent nu mi s-au părut întru totul cinstite. O să-ncep cu „Marele şoc”, cartea de convorbiri (făcută pe vremea când subiectul era încă preşedintele României, adică prin 2003, la Neptun) cu Ion Iliescu. Mărturisesc că am rămas uimit, în primul rând, de inteligenţa şmecherească a lui Iliescu, un om care ştie atât de bine să întoarcă fraza şi să o reformuleze convenabil (deh, reminiscenţe puternice ale limbii de lemn în care s-a specializat), încât răspunsul la întrebările intervievatorului rămân fără un răspuns clar. În alte cazuri, am fost indignat de uşurinţa cu care acelaşi om reuşea să minimalizeze nişte orori şi să le expedieze la „nesemnificative”. Dau un exemplu: la un moment dat, Tismăneanu îl întreabă despre un fost coleg de-al lui Iliescu, un tânăr care avea nişte funcţii importante într-un minster. Iliescu îi spune că, din cauza unor poziţii „incorecte” faţă de regim, colegul acesta al său fusese retrogradat şi trimis, ca pedeapsă, într-un CAP, la ţară, într-un sat uitat de lume, unde s-a şi sinucis în scurtă vreme. Tismăneanu îi atrage atenţia că zvonurile sunt că n-a fost vorba despre o moarte naturală şi că omul a fost, de fapt, asasinat. Răspunsul lui Iliescu e halucinant: „posibil”. Adică tu, un om cu un anume grad de inteligenţă, ai putut, din cauza oportunismului tău greţos, să slujeşti un sistem politic în care era „posibil” să fii ucis doar pentru vina de a gândi altfel. Oribil. Dar trecem peste. Că mai sunt şi alte chestiuni ciudate în cartea asta: Ion Iliescu dă senzaţia unui om care se „adaptează” din mers. El a crezut în comunism însă, când şi-a dat seama că sistemul nu poate funcţiona, s-a gândit că singurul parcurs corect este cel al democraţiei, aşa încât, la revoluţia din 1989, s-a deghizat în apărătorul şi promotorul pluralismului, al dialogului, al dezbaterii, al alegerilor libere. Ah, să nu uit, în limbajul lui Iliescu apare de zeci de ori cuvântul „activ”: personaj activ, implicare activă, confruntare activă, contestare activă, conlucrare activă ş.a. Şocante sunt şi anexele cărţii, stenograme ale discuţiilor cu Corneliu Coposu, de exemplu, unde bătrânul ţărănist îi cere fostului bolşevic să nu-şi transforme CFSN-ul în partid politic sau, dacă vrea acest lucru, să lase, până la alegeri, conducerea ţării pe mâna unui organsim neimplicat în lupta politică. N-a vrut. Explicaţiile sunt penbilie, arogante şi odioase, în fond.

Dar ce ziceam despre Tismăneanu: pe tot parcursul dialogului, e de o politeţe excesivă. Ştiu că asta e practica academică în occident, să laşi invitatul să vorbească, iar cei care ascultă să tragă singuri concluziile. Nu e o problemă, concluziile se ţes singure, fără grijă, însă aş fi avut pretenţia de la un intelectual critic cum e Tismăneanu să fie mai apăsat în chestiunile care reclamau nişte răspunsuri clare. Cum e problema mineriadelor. Nu insist asupra răspunsurilor lui Iliescu, pentru că mă enervez şi n-are niciun rost. Cu ce rămânem după citirea volumului? Cu imaginea clară a unui tip de o inteligenţă diabolică (Iliescu), dar care n-a ezitat să-şi folosească resursele intelectuale pentru a-şi construi un edificiu demn de dispreţ. Pentru că oricâte eschivări elegante ar folosi fostul nostru preşedinte, îţi rămâne gustul amar al ghicirii unui destin de o complexitate machiavelică, de un cinism grotesc şi cu efecte devastatoare asupra unor conştiinţe fragede, cum erau acelea ale alegătorilor din primii ani de după revoluţie.

A doua carte e „Cartea preşedinţilor”, convorbiri între C. Pătrăşconiu şi acelaşi Tismăneanu, despre cei trei preşedinţi de după 90 (şi nu doar despre ei: sunt amintiţi şi Gheorghiu-Dej, şi Ceauşescu, ba chiar şi Geoană, preşedintele de 12 ore). Aici recunosc ă mi-a fost mai drag Tismăneanu, însă doar parţial. Pentru că verdictele sale sunt previzibile: Iliescu are o moştenire negativă, Constantinescu a fost „copilul mare” devenit preşedinte, cu un orgoliu imens şi cu o naivitate periculoasă, din cauza căruia nu de puţine ori cei apropiaţi lui au fost puşi în situaţii penibile (asta ca să nu mai vorbesc despre cât de jenanţi sunt cei care, astăzi, vorbesc despre calităţile extraordinare ale lui Constantinescu şi despre spiritul său democratic, uitând, ca prin minune, manevrele neconstituţionale pe care le-a folosit pentru a-l revoca din funcţie pe Radu Vasile, atunci când le-a cerut tuturor miniştrilor cabinetului să-şi depună demisiile la Cotroceni, de parcă el, preşedintele, ar fi fost şeful guvernului! Bine că suntem „şocaţi” de încălcarea Constituţiei de către Băsescu şi vorbim laudativ despre Constantinescu.). Iar Băsescu iese, cum altfel, triumfător. Da, şi eu cred că, dintre preşedinţii pe care i-a avut România, Băsescu a fost cel mai bun (nu-mi săriţi în cap, îmi asum vorbele). Însă nu cred, ca Tismăneanu, că toate belele care i se impută sunt doar din cauza urii pe care ceilalţi o au împotriva lui, din raţiuni copilăreşti. Eu nu cred, de exemplu, că partidele ostile lui Băsescu s-au „supărat” pe preşedinte pentru că a condamnat comunismul. Puţin le păsa de treaba asta! Miza era zero. Alte daraveri aveau ei de lămurit: de ce Ministrul Justiţiei nu e membru de partid, de ce nu ne-ntreabă DNA-ul dacă vrem să fim anchetaţi, de ce, dacă tot am câştigat alegerile împreună, nu-l ajutăm pe Patriciu să scape de datoriile către Stat etc.

În fine, mă lungesc şi n-are rost. Merită să citiţi cărţile ăstea, fie şi pentru că poate vă limpezeşte puţin, o fărâmă, acolo, din ceea ce credeaţi, până mai ieri, bătut în cuie. Şi, pe onoarea mea, Tismăneanu nu e cel mai mare rău care ni se putea întâmpla. Zău aşa!

(Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, 514 p., ed. Enciclopedică, 2004)

(Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Cartea preşedinţilor, 242 p., ed. Humanitas, 2013)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s