Arhivă pentru septembrie, 2013

download[text publicat în revista logo ACCENTE, nr.11/2013]

O carte cu două personaje.

El: galant, impunător, seducător, exersând o foarte subtilă artă a captării atenţiei. Curtenitor, sagace, sentimental, răsfăţat şi nostalgic. Vorbeşte cu egală admiraţie despre profesorii săi (între care Nicolae Manolescu ocupă un rol important) şi despre viaţa alături de soţia sa, Domniţa, o frumoasă descendentă a unei familii din vechea protipendadă a Ploieştiului. Are umor, vervă şi un neobosit simţ al ironiei. E gata oricând să sacrifice viaţa personală pentru idealurile naive şi acaparatoare ale literaturii. Scrie critică şi istorie literară nu pentru a face paradă de erudiţie, ci pentru a-l apropia pe eventualul cititor de misterele cărţii. Calităţile lui pot fi foarte uşor convertite în defecte: i se reproşează, profesional, refuzul unor rigidităţi „academice”, deşi nu o vinovată carenţă culturală îl determină să procedeze în acest fel, ci dorinţa omenească – şi de un altruism de necombătut – de a face istoria literară accesibilă tuturor. E exuberant când laudă şi duios când critică. E nemilos cu impostura, cu incorectitudinea, cu nonconformismul inept al vremurilor. E, cum s-ar spune, politicos şi de modă veche atunci când vine vorba despre normele sociale şi, în acelaşi timp, cuprins de o frenezie a libertăţii când se aşază la masa de scris. E spumos în replici, senin la ceasul rememorării şi atent la fiecare detaliu al trecutului. Reţine esenţa oricărei întâmplări, schiţează portrete memorabile şi se complace în dulcea ispită a exilului la umbra livezii lui de la ţară.

Ea: tânără, locvace şi insistentă. Îşi însoţeşte micile indiscreţii cu un surâs căruia el nu-i poate rezista. Are darul de a provoca, de a intriga, dându-ţi senzaţia că a făcut-o respectând convenţiile prestabilite ale unui joc copilăresc. Se alintă, se strecoară pe sub piele, reuşeşte să smulgă confesiuni tabu. Are talentul iscoditor al unui spion american şi inocenţa proverbială a unei fete educate de maici. Deturnează fulminant cursul unei discuţii, folosind arma redutabilă a unei veritabile dresoare de lei. Îl conduce pe el prin hăţişul primelor amintiri cu părinţii, îi smulge, delicat, promisiunea unor spovedanii şi mai adânci, îl trage discret de mânecă şi-l readuce în matca problemei pe care o vrea desluşită cu orice preţ. E hotărâtă şi ravisantă, empatică şi drăgăstoasă, curioasă şi aplicată.

Cadrul acţiunii: copilăria de la Lugoj, tinereţile zbuciumate ale băiatului pornit să ia totul în răspăr, admiterea la Litere, anii de facultate, căsătoria, atemporalitatatea mitică a satului Caşvana, atmosfera electrizantă a redacţiei României literare, despărţirea de maestru, cugetările despre moarte.

Ce-a ieşit: un dialog pasionant, cu doi protagonişti din generaţii diferite, pe care îi unesc însă pasiunile comune, dragostea pentru literatură şi admiraţia reciprocă. Un volum care se citeşte dintr-un singur foc. O comubustie spontană şi o revărsare corelativă de umor, inteligenţă, talent literar, laolaltă cu o doză consistentă şi molipsitoare de joie de vivre.

(Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, ed. Allfa, 2013)

păpădia electrică[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.7-8/2013]

Nici cel mai exigent cititor nu va găsi vreo fisură în linearitatea elegantă a „Păpădiei electrice”, cel mai recent volum de poezie al lui Şerban Axinte. „Decoct”, „Bulb” şi „Acele electrice” sunt capitole distincte ale cărţii, însă le uneşte o foarte subtilă disponibilitate de reinterpretare a unei realităţi pe cât de subiectivă, pe atât de banală în grafica ei. Lumea lui Axinte n-are nimic spectaculos, nu impresionează prin originalitate, însă modul de raportare a poetului la ceea ce-l înconjoară naşte în mintea lectorului un soi de empatie spontană. Au loc dese transferuri de simboluri în interiorul unei minţi pregătite mereu să răstoarne semnificaţii şi ierarhii: „scriu despre dumnezeu, / rup pagina, / o mestec încet, încet / la masa de seară; // mâine voi vizita / muzeul de ştiinţe naturale. // să te văd cum îţi porţi cu mândrie / trupul bine păstrat / în saliva mea” (p.36).

„Naturaleţea” despre care vorbeşte Andrei Terian pe coperta a patra a cărţii nu are ca punct de plecare o dorinţă a poetului de reducere brutală a intensităţii unor sentimente, ci credinţa (tot mai evidentă pe măsură ce înaintăm în poezie) că simplitatea şi perenitatea imaginilor de aici şi de oriunde sunt mai degrabă garantul unei universalităţi afective decât promotoarele unui schematism cu mize pur estetice. Cu alte cuvinte, omogenitatea stilistică pe care o propune Axinte în „Păpădia electrică” are menirea de a transmite un mesaj unitar, uşor de descifrat şi de asimilat. Inclusiv în pasajele unde ironia e evidentă, se simte un subton nivelator, de „recuperare” în destinul autorului a oricui îi citeşte versurile: „tu eşti prostul proştilor, / nu mai eşti bun nici de plimbat prin spitale, / s-a terminat raţia, / s-a zis cu prefăcătoria, ai înghiţit momeala, / acasă, / fugi acasă cât te ţin picioarele” (p.26). Această complicitate a „iniţiaţilor” continuă şi sub forma unei scrisori cu destinatar incert, dar pe care îl pasc aceleaşi primejdii şi căruia îi dau târcoale aceleaşi obsesii: „ai sacrificat totul, ai pus în scenă viaţa ta şi viaţa mea, / eu te-am lăsat, nu am zis nimic, / te-am lăsat şi acum când ştiu că se apropie clipa în care / toate devin repede altceva / nu pot decât să-ţi cer iertare / pentru că nu am putut face mai mult pentru tine; // cândva ai să-ţi aminteşti şi de mine, / ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu vin / şi să-ţi spun marele adevăr; / cred totuşi că vei înţelege singur, / nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică” (p.29).

Şerban Axinte nu se sfieşte să livreze cititorului câteva sfaturi prin care acesta s-ar putea salva de la ciclicitatea perpetuă a zilelor. Dincolo de metaforă şi vers, autorul cunoaşte îndeajuns de bine resorturile care-i fac pe oameni să-şi dorească la nesfârşit o rutină liniştitoare. Rostul poetului, într-o astfel de situaţie, este acela de a potenţa livresc o soluţie salvatoare, ivită dintr-o tentativă de organizare a hazardului. Zilele devin obiecte mărunte, căzute de-o parte şi de alta a axei diriguitoare: „să intre acul în aer şi / să rotească lumea! // să se adauge, să se resoarbă dublul zilelor // la douăsprezece o iau de la zero. // dar ceea ce se adaugă / e tot ce nu poate trece / în niciun chip dincolo. // zilele cad alături de contur / şi revin; / se întâmplă, nu se întâmplă” (p.46). Ideea restului care „nu poate trece în niciun chip dincolo” sugerează o concepţie existenţială a grijii pentru urma pe care ieşirea din timp o lasă asupra lumii. Traseul individual nu rămâne niciodată fără efect, fără o minimă reflectare în mersul ulterior al lucrurilor. Paradoxul constă în inutilitatea cotidiană a unor gesturi mici; rostul lor e, deocamdată, nedetectabil. Iar scânteia care produce combustia revelatorie nu e neapărat rezultatul unor evadări bahice (prilej de adânci meditaţii şi fantasme abisale), ci urmarea firească a unei imposibilităţi obiective, care se converteşte într-un posibil de „dincolo”: „revelaţia deplină / va scăpăra / numai din vârful / chibritului meu ud” (p.53).

Remarcabil în „Păpădia electrică” este stilul lipsit de emfază cu care Axinte îşi îmbracă poveştile. Poetul recurge la minimalism estetic pentru a extrage din miezul lucrurilor sâmburele de adevăr pe care îl propune celorlalţi. În plus, nu găsim nicăieri în volum vreun artificiu inutil, chiar dacă, dintr-o naivitate vecină cu un idealism pur, până şi erosul ni se dezvăluie în episoade conturate precis şi în secvenţe bine alese, complet eviscerate de vreo conotaţie mistică. Dragostea, la Axinte, e cât se poate de in-your-face, legată structural de personalitatea şi sensibilitatea personajului principal. Iar tablourile care îi folosesc ca decor nu sunt create neapărat ca să prezinte, îngroşat, validitatea unor senzaţii, ci ca să întărească o convingere mai veche – nu scenografia creează sentimentul, ci acesta din urmă este cel care se pliază pe datele concrete ale unui background preexistent: „de fiecare dată când mă aruncam în gol de la căpătâiul patului / speram să primesc / minutele tale zilnice de nemurire, // îmi amintesc şi acum la fel de clar / nopţile de la spitalul şapte. // atunci am început să înţeleg cu adevărat / compoziţia chimică a secundelor, / goliciunea mea completă, morţile mele repetate” (p.72). Timpul subiectiv al îndrăgostitului se poate găsi, uneori, într-un decalaj faţă de poziţia temporală a obiectului adoraţiei. Spaţiul comun nu presupune, neapărat, şi contemporaneitate. Iar detaşarea care intervine aici poate fi şi autoindusă, mai ales atunci când, pentru o retrăire egoistă a plăcerilor, e necesară o distanţă discretă: „va veni o zi când îţi vei aşeza bărbia pe umărul meu / ca să citim împreună / despre cum mă pot ridica eu pe vârfuri / ca să închid cerurile. // […] tu ai înţeles deja cum stau lucrurile // întunericul din mine te orbeşte // rămân, / nu rămân, / rămân puţin în urmă / ca să mi te imaginez / cu încă cinci paşi mai în faţă” (p.50). Totul se coagulează, se resoarbe şi se retransmite într-o formă compactă. Relaţionările se consumă într-o intimitate absolută şi cu înţelesuri tainice, de unde şi puterea surprinzătoare a câte unui vers izolat: „rămâi atât de liber cât să-ţi explodeze inima de la frumuseţea blurată a ochiului ce te recompune din toate clipele în care de fapt nu ai trăit” (p.76).

Receptarea critică a „Păpădiei electrice” este, cel puţin până la data apariţiei acestui text, destul de palidă. Comentatorii volumului au vorbit mai degrabă despre o confirmare a locului important pe care Şerban Axinte îl ocupă în rândurile poeţilor generaţiei sale decât despre valoarea intrinsecă a poeziei pe care o scrie aici. Iar adevărul este că „Păpădia electrică” e o foarte reuşită combinaţie de admiraţii retroactive, gânduri prezente (răzleţe şi temerare,) precum şi prefigurări timide ale unui viitor incert. Pe cât de „simplă” în prezentarea ei, pe atât de plină de semnificaţii ni se prezintă aici poezia lui Axinte. Absenţa unui stil epatant şi răsunător se compensează tocmai prin asumarea poziţiei unui copil mare, care filtrează lumea din jur prin intermediul unei priviri naive, dar veşnic însetată de dezlegarea unor enigme. Gândul e curat, pasul e nesigur, iar ceea ce urmează va răscumpăra, la judecata timpului, toate micile nedreptăţi care stau în cale. Păpădia electrică e, ea însăşi, o aducere-în-acelaşi-trup a vegetalului (expresie a naturalului în formă brută) şi a mecanicismului uscat al unei lumi în derivă. Rezultatul e o  resemnare matură, o instalare în farmecul suspect al fatalismului: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez / este greşită, / nu-i nimic, sunt încă tânăr, / peste ani şi ani îmi voi dori nespus / să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite” (p.17).

(Şerban Axinte, Păpădia electrică, Casa de pariuri literare, 2012)

marele-soc-din-finalul-unui-secol-scurt_1_fullsize

cartea-presedintilor-194x300

Nu mă număr printre cei care-l înjură vârtos pe Tismăneanu. Mie omul îmi place. Ştiu că o să-mi ridic în cap toţi vigilenţii de serviciu, dar o spun răspicat: ca politolog şi mai ales ca om care s-a preocupat şi a scris despre comunismul românesc (şi nu numai), profesorul din Maryland mi se pare frecventabil. „Stalinism pentru eternitate” e un volum pe care n-ar trebui să-l rateze niciunul dintre cei care, azi, încep să devină concilianţi cu trecutul. Şi nu mă interesează părerile celor care se simt datori să-mi reamintească cine e tatăl lui Tismăneanu. Aşa cum eu nu am aceleaşi opinii politice cu taică-meu, nu văd de ce n-aş accepta această „rupere” de înaintaşi şi în cazul altora. Plus că argumentul „taică-său a fost comunist, deci fi-su e la fel” mi se pare, pardon, imbecil.

Acestea fiind zise, o să vă surprind, poate, dacă o să spun că volumele ăstea două pe care le-am citit recent nu mi s-au părut întru totul cinstite. O să-ncep cu „Marele şoc”, cartea de convorbiri (făcută pe vremea când subiectul era încă preşedintele României, adică prin 2003, la Neptun) cu Ion Iliescu. Mărturisesc că am rămas uimit, în primul rând, de inteligenţa şmecherească a lui Iliescu, un om care ştie atât de bine să întoarcă fraza şi să o reformuleze convenabil (deh, reminiscenţe puternice ale limbii de lemn în care s-a specializat), încât răspunsul la întrebările intervievatorului rămân fără un răspuns clar. În alte cazuri, am fost indignat de uşurinţa cu care acelaşi om reuşea să minimalizeze nişte orori şi să le expedieze la „nesemnificative”. Dau un exemplu: la un moment dat, Tismăneanu îl întreabă despre un fost coleg de-al lui Iliescu, un tânăr care avea nişte funcţii importante într-un minster. Iliescu îi spune că, din cauza unor poziţii „incorecte” faţă de regim, colegul acesta al său fusese retrogradat şi trimis, ca pedeapsă, într-un CAP, la ţară, într-un sat uitat de lume, unde s-a şi sinucis în scurtă vreme. Tismăneanu îi atrage atenţia că zvonurile sunt că n-a fost vorba despre o moarte naturală şi că omul a fost, de fapt, asasinat. Răspunsul lui Iliescu e halucinant: „posibil”. Adică tu, un om cu un anume grad de inteligenţă, ai putut, din cauza oportunismului tău greţos, să slujeşti un sistem politic în care era „posibil” să fii ucis doar pentru vina de a gândi altfel. Oribil. Dar trecem peste. Că mai sunt şi alte chestiuni ciudate în cartea asta: Ion Iliescu dă senzaţia unui om care se „adaptează” din mers. El a crezut în comunism însă, când şi-a dat seama că sistemul nu poate funcţiona, s-a gândit că singurul parcurs corect este cel al democraţiei, aşa încât, la revoluţia din 1989, s-a deghizat în apărătorul şi promotorul pluralismului, al dialogului, al dezbaterii, al alegerilor libere. Ah, să nu uit, în limbajul lui Iliescu apare de zeci de ori cuvântul „activ”: personaj activ, implicare activă, confruntare activă, contestare activă, conlucrare activă ş.a. Şocante sunt şi anexele cărţii, stenograme ale discuţiilor cu Corneliu Coposu, de exemplu, unde bătrânul ţărănist îi cere fostului bolşevic să nu-şi transforme CFSN-ul în partid politic sau, dacă vrea acest lucru, să lase, până la alegeri, conducerea ţării pe mâna unui organsim neimplicat în lupta politică. N-a vrut. Explicaţiile sunt penbilie, arogante şi odioase, în fond.

Dar ce ziceam despre Tismăneanu: pe tot parcursul dialogului, e de o politeţe excesivă. Ştiu că asta e practica academică în occident, să laşi invitatul să vorbească, iar cei care ascultă să tragă singuri concluziile. Nu e o problemă, concluziile se ţes singure, fără grijă, însă aş fi avut pretenţia de la un intelectual critic cum e Tismăneanu să fie mai apăsat în chestiunile care reclamau nişte răspunsuri clare. Cum e problema mineriadelor. Nu insist asupra răspunsurilor lui Iliescu, pentru că mă enervez şi n-are niciun rost. Cu ce rămânem după citirea volumului? Cu imaginea clară a unui tip de o inteligenţă diabolică (Iliescu), dar care n-a ezitat să-şi folosească resursele intelectuale pentru a-şi construi un edificiu demn de dispreţ. Pentru că oricâte eschivări elegante ar folosi fostul nostru preşedinte, îţi rămâne gustul amar al ghicirii unui destin de o complexitate machiavelică, de un cinism grotesc şi cu efecte devastatoare asupra unor conştiinţe fragede, cum erau acelea ale alegătorilor din primii ani de după revoluţie.

A doua carte e „Cartea preşedinţilor”, convorbiri între C. Pătrăşconiu şi acelaşi Tismăneanu, despre cei trei preşedinţi de după 90 (şi nu doar despre ei: sunt amintiţi şi Gheorghiu-Dej, şi Ceauşescu, ba chiar şi Geoană, preşedintele de 12 ore). Aici recunosc ă mi-a fost mai drag Tismăneanu, însă doar parţial. Pentru că verdictele sale sunt previzibile: Iliescu are o moştenire negativă, Constantinescu a fost „copilul mare” devenit preşedinte, cu un orgoliu imens şi cu o naivitate periculoasă, din cauza căruia nu de puţine ori cei apropiaţi lui au fost puşi în situaţii penibile (asta ca să nu mai vorbesc despre cât de jenanţi sunt cei care, astăzi, vorbesc despre calităţile extraordinare ale lui Constantinescu şi despre spiritul său democratic, uitând, ca prin minune, manevrele neconstituţionale pe care le-a folosit pentru a-l revoca din funcţie pe Radu Vasile, atunci când le-a cerut tuturor miniştrilor cabinetului să-şi depună demisiile la Cotroceni, de parcă el, preşedintele, ar fi fost şeful guvernului! Bine că suntem „şocaţi” de încălcarea Constituţiei de către Băsescu şi vorbim laudativ despre Constantinescu.). Iar Băsescu iese, cum altfel, triumfător. Da, şi eu cred că, dintre preşedinţii pe care i-a avut România, Băsescu a fost cel mai bun (nu-mi săriţi în cap, îmi asum vorbele). Însă nu cred, ca Tismăneanu, că toate belele care i se impută sunt doar din cauza urii pe care ceilalţi o au împotriva lui, din raţiuni copilăreşti. Eu nu cred, de exemplu, că partidele ostile lui Băsescu s-au „supărat” pe preşedinte pentru că a condamnat comunismul. Puţin le păsa de treaba asta! Miza era zero. Alte daraveri aveau ei de lămurit: de ce Ministrul Justiţiei nu e membru de partid, de ce nu ne-ntreabă DNA-ul dacă vrem să fim anchetaţi, de ce, dacă tot am câştigat alegerile împreună, nu-l ajutăm pe Patriciu să scape de datoriile către Stat etc.

În fine, mă lungesc şi n-are rost. Merită să citiţi cărţile ăstea, fie şi pentru că poate vă limpezeşte puţin, o fărâmă, acolo, din ceea ce credeaţi, până mai ieri, bătut în cuie. Şi, pe onoarea mea, Tismăneanu nu e cel mai mare rău care ni se putea întâmpla. Zău aşa!

(Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, 514 p., ed. Enciclopedică, 2004)

(Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Cartea preşedinţilor, 242 p., ed. Humanitas, 2013)