Arhivă pentru august, 2013

la-inceput-a-fost-dialogul-grupul-de-actiune-banat-si-prietenii-poezii-proza-polemici_1_fullsize[text publicat în revista logo ACCENTE, nr.10/2013]

În general, când se vorbeşte despre o generaţie ori grupare literară, se au în vedere, în primul rând, similitudinile în ceea ce priveşte forma scrisului diverşilor autori care o compun. Şaizecismul a reprezentat, de pildă, o „revoltă” soft la adresa stilului mecanicizat al poeziei proletcultiste; optzecismul – o rescriere ludic-parodică şi inspirată din teribilismul beatnicilor a unor scene cotidiene anoste. De fiecare dată, deci, o grupare literară se bazează mai degrabă pe o coeziune stilistică decât pe una „doctrinară”.

Cu toate acestea, a existat un grup de tineri poeţi de expresie germană din Timişoara care, în anii ’70-’80, pe lângă coerenţa de stil incontestabilă, au avut grijă să insereze în poemele şi prozele lor sâmburii unor mici revoluţii ideologice. Este vorba despre Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), format în jurul lui Richard Wagner. Această adevărată şcoală a poeziei face obiectul antologiei editate de Corina Bernic şi Ernest Wichner, intitulată „La început a fost dialogul”. O carte bine documentată, deşi (recunosc deschis) mi-ar fi plăcut să fie încă şi mai confesivă, mai „personală”. Demersul Corinei Bernic e însă lăudabil, fără discuţie.

Faptul că şi-au dorit ca poezia lor să fie programatică, să trezească în cititori un sentiment al inadaptării şi al negării, este evident din chiar prefaţa semnată de Ernest Wichner: „textele noastre trebuiau să provoace la dans, să trezească şi să zguduie din ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic”. Deşi cu toţii se revendicau de la marxism (lucru nu tocmai stimabil, însă trebuie avute în vedere atât contextul politic, cât şi „inconştienţa” lor tinerească şi apetenţa pentru utopii a oricărui artist), au reuşit ca prin acţiunile lor să zgândărească autorităţile locale, aşa încât întâlnirile cu Securitatea şi anchetele nu le-au fost străine. Scrisul lor, aşadar, dăduse lovitura, îşi produsese efectele scontate.

În poezia oricăruia dintre ei găsim reprezentarea schematică a unei realităţi modificate după calapodul propriu. Anxietatea ia uneori forma convenabilă a unui optimism odihnitor şi calm: „Plumbul e leneş, / Glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.” (Rolf Bossert); alteori, curiozitatea cuiva e semnul unei eventuale delaţiuni: „Fiica administratorului de bloc / şade în spatele perdelei. / Urmăreşte cine intră. / Ţine minte cine pleacă.” (William Totok); libertatea, înţepenită într-o statuie, e dovada că unii se tem că, mobilă fiind, ar putea face cu ochiul altora (Richard Wagner) ş.a.m.d.

Volumul mai cuprinde şi texte ale celor care n-au făcut parte, propriu-zis, din grupare, dar care i-au sprijinit (Klaus Hensel, Herta Müller), fragmente de intervuri, precum şi câteva note biobibliografice.

Antologia poate constitui oricând un instrument de lucru foarte util pentru cei care vor să studieze efectele concrete ale raporturilor dintre dictatura ceauşistă şi literatură. Un document necesar, un volum de neratat.

 

(La început a fost dialogul. Grupul de acţiune Banat şi prietenii – poezii, proză, polemici, Corina Bernic, Ernest Wichner – editori; ed. Polirom, 2013)

[text publicat în revista Steaua, nr.7-8/2013; răspuns la ancheta „Scriitorul – un supravieţuitor?”]

Când am văzut titlul anchetei pe care ne-o propune revista „Steaua” mi-am şi frecat degrabă mâinile a satisfacţie, mai ales că, din ceea ce pricepeam eu, eram chemat să răspund la vechea problemă legată de remuneraţia slabă (cvasi-inexistentă) a scriitorului român, drept care acesta e considerat, de multe ori şi pe drept cuvânt, un aproape muritor de foame. Nu dintr-un sadism energic mi-ar fi izvorât plăcerea de a chibiţa pe marginea acestui subiect, ci dintr-o experienţă proprie care a venit ca turnată preconcepţiei mele referitoare la statutul de azi al autorului autohton. Aş fi brodat lungi şi întortocheate fraze despre sâmburii ideologici care fac distincţia între stângismul apărătorilor orbi ai drepturilor scriitorului, indiferent de valoarea ori performanţa acestuia, şi cinismul acid al dreptei consumeriste şi avid-concurenţiale, care l-ar fi trimis pe distinsul autor la spălat borcane dacă ultimul său roman s-a vândut la fel de bine precum ceapa degerată într-un mall cu ştaif. Asta pentru că nu cu multă vreme în urmă am avut un mic conflict cu un autor, altminteri talentat, care încerca să mă convingă că activitatea scrisului e o porcărie, un supliciu colosal, un mod de a-ţi tăia, metaforic, venele în fiecare zi. Şi că, în condiţiile unei astfel de cazne, faptul că nu e plătit cum trebuie e o neruşinare, o sfidare iresponsabilă a geniului său. Românii nu-l meritau, se născuse într-o ţară greşită, era azvârlit de providenţă într-un loc al unor ipochimeni nerecunoscători şi ignari. Mi-l şi imaginam pe bietul om smulgându-şi părul din cap în faţa paginii goale, gemând neputincios şi, în ultimă instanţă, plesnindu-se zdravăn în oglindă, pradă necazului de-a se fi născut scriitor.

Numai că, recitind invitaţia de a participa la anchetă, mi-am dat seama că, urmându-mi impulsul de mai sus, aş fi bătut neaoş câmpii, nu fără o oarecare graţie, thank you very much. Deci: condiţia scriitorului de azi din perspectiva care mi se pare mai relevantă. Hm. Relevanţa, într-o astfel de chestiune, e cât se poate de ambiguă, după umila mea părere. Ce înseamnă, carevasăzică, „relevant”? Şi, mergând mai departe, inclusiv unele arii de manifestare a vietăţii numită „scriitor” au devenit goale de conţinut, din păcate. Mai are scriitorul prestigiu măcar în domeniul cultural? Eu zic că da, numai că, spune un clişeu din bătrâni, cultura a ajuns să desemneze o activitate ultra-selectă, şi asta nu neapărat datorită faptului că stă cu capu’-n stele, ci din cauza unei foarte mici prize a publicului larg la ea. Şi e şi deranjant, din punctul ăsta de vedere, să vezi scriitori plângându-se că lumea nu mai citeşte nimic şi că volumele lor se reîntorc la editură după ce librarii le şterg de praf înainte de a le sigila şi a scrie pe cutie „retur”. Curios în toată aceasta sarabandă a ieremiadelor este faptul că demnitatea autorului nu poate fi doborâtă de nimic. Ea este mereu direct proporţională cu eşecul editorial. Cu cât este mai prost receptat (da, critica e de vină, e plină de inşi inculţi, necitiţi, bombastic-ironici, de sentenţioşi, alunecoşi, netalentaţi, resentimentari, de proşti, curve, boşorogi expiraţi, tineri necopţi fill in the blanks), cu atât stima de sine a eroului nostru este mai erectă. Anul trecut, făcând eu parte dintr-un juriu, am asistat neputincios la ieşirea necontrolată a unui scriitor care ne reproşa faptul că nu i-am dat nicio şansă de a câştiga marele premiu, din moment ce în concurs au intrat Lucian Dan Teodorovici şi Octavian Soviany. Dumnealui dorea, mă-nţelegi, să retragem din concurs cărţile bune, ca să existe loc sub soare şi pentru scribi de mâna a paişpea, şi să instituim, pe cale de consecinţă, un soi de premiu de binefacere, pentru autorii mai puţin talentaţi, dar inimoşi şi gata oricând să coopereze pentru salvarea imaginii literaturii de la noi şi de aiurea. Când i s-a explicat că volumul lui nu suscita niciun fel de interes şi că nu avea strop de valoare literară, ne-am trezit împroşcaţi cu zoaie (eu am scăpat uşor: mi s-a spus doar că-mi lipsesc lecturile „de bază” şi că sufăr de orgolioză în fază cronică). Deci cam atât despre onoarea nereperată a scriitorului român.

Sigur că am exagerat. Cele de mai sus reprezintă, sunt convins, cazuri izolate, la limita patologicului. Cunosc o droaie de autori buni, în a căror alchimie se îmbină perfect talentul şi modestia, eficacitatea şi bunul simţ, umorul de bună calitate şi seriozitatea lucrativă. Şi sper ca ăştia să fie cei la care ne raportăm când avem în vedere (deşi nu cred că trebuie, nici măcar aici, să ne facem etichete doar pentru a ne confirma aşteptările) imaginea arhetipală a scriitorului. Ar fi bine. Pentru că un „supravieţuitor”, cum zice revista, se poate prezenta, la finalul luptei, în pantaloni rupţi şi haine ponosite, însă nu cu atitudine gen „v-am spart, boilor!”. Pentru că nu e frumos, maică.

În celelalte chestiuni pe care le sugerează întrebarea voastră, mă tem că lucrurile stau prost. Şi politic, şi social, şi etic. Intelectualul care face politică e o specie pe care o accept, dar pe care cu greu o înţeleg. Şi face obiectul unei teme pe marginea căreia au curs râuri de cerneală şi de pixeli, fără ca cineva s-o fi putut tranşa. În ceea ce mă priveşte, şi gândindu-mă strict la ce s-a întâmplat pe scena noastră în ultimii 20 de ani, am apreciat luările ferme de poziţie ale unor Pleşu, Liiceanu, Djuvara, Manolescu ori Blandiana şi am fost complet nesolidar cu ţâfna revanşardă gen Breban sau Goma. Dar asta, fireşte, nu-i face pe ultimii doi mai puţin scriitori decât sunt. Încât cred că, dincolo de pasiunile politice mistuitoare şi pe care orice scriitor are dreptul să şi le exhibe (cu mai mult sau mai puţin aplomb), rămâne în urma lor întrebarea dacă ceea ce au întreprins este în folosul unor oameni pe care pretind că-i reprezintă sau e doar rezultatul unor interogaţii individuale şi care se cer expuse în numele unor principii înalte, la care Gogu n-are acces, că termină munca la 5 şi e obosit.

Etic? A se slăbi. Eu nu cred în rolul de instanţă morală a scriitorului. E o latură a personalităţii lui care pe mine, cititor, nu mă interesează absolut deloc. Şi nu cred nici în puterea scrisului său de a întemeia moravuri, să-mi fie cu iertare. Cred, în schimb, în puterea lui de a reflecta o stare de fapt capabilă să nască în mintea lectorului interogaţii subiective şi, eventual, căi către o posibilă rezolvare. Cred, adică, aşa cum zicea şi Cioran, în sensul terapeutic al mărturisirii. Şi, dacă mărturia asta se poate aşeza pe scheletul afectiv al celui care o citeşte, completându-l şi întărindu-l, cu atât mai bine. Nu-mi pasă, deci, dacă scriitorul e supravieţuitor; dar îl respect dacă reuşeşte, prin scrisul lui, să-i facă pe alţii să se creadă învingători. În asta constă, de fapt, toată puterea lui.