Arhivă pentru iulie, 2013

epistola-catre-filipeni-anatol-grosu

[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.5-6/2013]

Nu cunosc, în mica şi nervoasa noastră lume literară, să existe vreun premiu ai cărui nominalizaţi ori câştigători să nu provoace, aproape mereu, obiectul unor suspicioase strâmbări din nas şi al unor bănuitoare ridicări din sprânceană. Nici Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” – Opera prima pentru 2012 nu a scăpat de acest flagel sănătos al contestărilor. Evident că orice selecţie făcută de un juriu e discutabilă, întrucât ea vine să consfinţească un numitor comun al subiectivităţilor celor care compun juriul cu pricina. Nimeni, în schimb, n-a prea crâcnit când Anatol Grosu a câştigat premiul cu volumul său, Epistola din Filipeni. Reproşurile aduse premiului s-au coagulat mai degrabă în observarea lipsei de pe lista nominalizărilor a volumului (remarcabil, de altfel) Vântureasa de plastic al lui Marius Chivu. Explicaţiile bâlbâite ale juriului de nominalizări ne-au băgat şi mai mult în ceaţă (justificarea fiind că volumul lui Chivu n-ar fi un debut „absolut” – chestiune de-a binelea comică, atâta vreme cât nu poţi debuta „mai puţin” ori „mai mult”, iar Vântureasa de plastic fiind chiar prima carte de autor a lui Marius Chivu). Aşa încât, „scandalul” odată stins, nimeni n-a mai părut a fi interesat în comentarea justeţii de a premia un volum cum e Epistola din Filipeni.

Motivul pentru care receptarea critică în cazul acestui volum a fost mult mai slabă decât mă aşteptam constă, cred, în faptul că Anatol Grosu nu oferă aici nimic spectaculos. Volumul său de poeme e „corect”, „cuminte”, bine construit, fluid, fără stridenţe ori schimbări bruşte de registru liric, însă tema cărţii e deja un loc comun. Nostalgia unui rural atemporal, mitic şi generos nu mai poate provoca în lector o adeziune estetică absolută. Cartea se constituie într-un şir de rememorări proaspete, uşor – dar vizibil – estetizante, în centrul cărora îl găsim pe „nenica”, o formă arhetipală a omului „supt vremi”, pentru care viaţa este o datorie din faţa căreia nu ai voie să te sustragi. În Filipeniul lui Anatol Grosu, moartea nu este doar un element secundar, neglijabil şi acceptat cu seninătate, ci un adjuvant esenţial în devoalarea unei contopiri totale între diversele forme ale viului: „în filipeni nu se moare cu una cu două / acolo trebuie să ai nervii tari / ca să mori de tot / nenica era / cât o vişină / niciodată prea mare niciodată prea dulce” (p.11). Apropierea sfârşitului se trăieşte cu precauţie şi cu o teamă care nu se referă la dispariţia finală, ci la „dezordinea” mitică pe care ar provoca-o în peisajul aranjat după reguli arhaice şi în trupul măcinat de vreme: „tăticu şi-a văzut moartea / ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie / ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat / bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi / rugăciunile lui nenica / i-au format cataracta / şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc / şi să o sperie / tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape / nenica era la imperfect / el murea” (p.18).

Poetul ne propune un contrast între individualismul urban-nombrilic, teribilist şi infantil-arogant şi conştientizarea unui statut de metec într-un rural străin şi exasperant, îmbibat de tradiţii de neînţeles, mistic şi de nepătruns. Dacă centrul lumii se resimte, în cartierul copilăriei, ca o izbândă a curajului de a înfrunta monştrii (in)vizibili şi permanenţi („eram cândva bruce lee // nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea / nici o umbră nu îndrăznea să se revolte / eram dictatorul bun eram lenin / cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja / pe la cinci ani / dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie / eram singur ca brando din apocalypse now” – p.14), singurătatea în faţa misterului ruralităţii e o formă a neparticipării, a dezimplicării neputincioase; nu din laşitate, ci dintr-o asumare prematură a lipsei de priză la celălalt real: „o procesiune întreagă pentru mine ca să învăţ şi eu ceva / nu puteam plânge chiar mă forţam / să nu par suspect / am aflat atunci că şi oamenii ăştia au undeva o casă / vegheată de o altă casă / mai mare / de care atârna un clopot gălăgios / clopotul suna tare şi maimuţa cânta şi ea / acolo şi plângea odată cu noi / era şi un cor şi lumânări peste tot / numai eu n-aveam nici una” (p.19).

Tonul poemelor din Epistola din Filipeni este aproape confesiv; poetul nu face, totuşi, apologia subiectivă a unui paradis la scară redusă, ci, dimpotrivă, încearcă să „dribleze” instalarea unui idealism acaparator şi neconcesiv prin jonglarea şi cu teme dintr-un registru sarcastic-frivol. Oamenii din Filipeni nu sunt arhangheli imaculaţi, nu sunt înrămaţi într-un tablou reducţionist şi perfect, ci sunt dominaţi de pulsiuni, de obsesii, de afecte, de vicii mărunte. Această umanizare necesară se face printr-o plonjare într-o lume a ironiei mărunte, specifică săteanului gata să justifice orice derapaj banal de la „rânduială” sau să-şi camufleze sensibilitatea: „nenica a plâns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci / că i-a intrat o musculiţă / confundându-i ochiul cu un butoi de vin” (p.29) sau „pe badea gheorghe cernobâlul l-a magnetizat de când s-a întors de acolo / atrage sticle cu tot felul de alcooluri nu mai mănâncă struguri” (p.53).

Omogenitatea stilistică pe care ne-o propune Anatol Grosu este uneori fisurată de metafore ieftine care produc imagini gratuite, în vecinătatea periculoasă a non-poeziei. Dintr-o prea mare dorinţă de abstractizare a mesajului liric, poetul recurge la simplificări abrupte, putând da naştere unor scene de umor involuntar care spulberă tensiunea şi sobrietatea elegantă exersate în tot cuprinsul volumului: „la nenica în faţa casei creştea un prăsad aşteptam să se coacă / perele […] / m-am suit în copac şi începusem a le mânca verzi cum erau / după ce-au ieşit din casă nenica şi tăticu / şi mă strigau / să mergem / am devenit o creangă” (p.42). Ideea poetică din versurile de mai sus, un fel de laitmotiv al întregii cărţi, este aceea a integrării perfecte, a contopirii şi a confuziei dintre individual şi matricea bine aşezată a ruralului, a naturalului în stare pură. Individul îşi transferă parte din sensibilitate unei lumi pe care o resimte atavic ca fiind a lui, însă pe care trebuie s-o părăsească fizic, lăsându-şi nostalgiile şi regretele să se desfăşoare nestingherite. O mai reuşită ilustrare a acestui motiv găsim în următoarele versuri: „lunec pe omăt cu sania / capătul văii e departe / să ieşi din filipeni şi să nu te mai întorci / aşa ca scrisorile pe care le trimiţi / pentru că inima ta e ceea ce rămâne / şi trupul tău nu vrea să iasă / nicicând din filipeni” (p.35).

Dacă n-ar fi existat derapajele stilistice despre care am scris mai sus, Epistola din Filipeni ar fi fost un volum reuşit. Micile erori nu sunt, totuşi, suficiente pentru a decreta că Anatol Grosu a scris un volum prost. Pentru că nu e cazul. Poezia lui e rotundă, scrisă într-o limbă română admirabilă, vag arhaică, livrând cititorului un foarte viu panoptic al esenţelor ruralităţii încremenite în propriul orgoliu existenţial. Din Filipeni nimeni nu iese la fel, ne asigură autorul, pentru că lumea pe care o conţine are darul de a-ţi modifica substanţial concepţia despre viaţă, moarte, despre rostul lor şi despre lupta continuă pentru – fie şi o simbolică – supravieţuire: „în filipeni nimeni nu se împiedică nimeni nu cade / acolo ulciorul nu se sparge iar vinul nu se varsă / acolo morţii beau cu viii laolaltă / fiecare pahar parcă ţi-l bea altul” (p.58).

(Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de editură Max Blecher, 2012)

2410Dora_Pavel-Do-not-cross-195x300Dora Pavel e o scriitoare tenace.  A publicat câteva volume de poezie, însă a rămas în conştiinţa publicului ca autoare de thrillere originale şi incitante. După Agata murind,Captivul şi Pudră, autoarea revine cu un volum surprinzător, la limita dintre romanul de suspans şi ficţiunea psihologică.

[continuarea, în numărul 10/2013 al revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

(Dora Pavel, Do Not Cross, 184 p., ed. Polirom, 2013)

tinuturile joaseinsuportabilaDoru-Pop---O-telenovela-socialistevadarea-imposibila_1_fullsizeEvadare_din_Lagarul_14

M-am gândit că, dacă tot nu mai am chef să scriu în detaliu despre fiecare carte pe care o citesc şi dacă oricum grupez, într-o singură postare, mai multe volume, ce-ar fi să le aleg pe teme? Proastă idee, mi-am zis imediat, dar uite că, odată pornit la drum, nu mă mai opresc. Aşa că azi, dragi copii, vorbim despre cărţi care ne spun poveşti mai mult sau mai puţin terifiante despre regimuri totalitare, chiar dacă într-unele dintre cărţile următoare subiectul dictaturii e tangenţial.

*

Ţinuturile joase e, cred, cea mai bună carte a Hertei Müller. Trist, ar zice unii, din moment ce e volumul ei de debut. Ar însemna că nimic din ce-a scris după nu s-ar mai ridica la acelaşi nivel estetic. Nu ştiu dacă e chiar aşa (Leagănul respiraţiei e, iarăşi, un volum remarcabil). Însă în cartea de faţă, masacrată de cenzura comunistă, găsim temele-cheie ale prozei scriitoarei de mai târziu. E un punct de plecare foarte consistent, cu o scriitură acidă, seacă, aproape gotică pe alocuri (a se citi Discurs la înmormântare), însă străbătută de o lirică dark foarte percutantă. Bine, mie-mi place Herta Müller, aşa că poate sunt subiectiv. Iar în cartea asta am găsit, concentrată, toată opera ei. Şi umor negru (Baia şvăbească, la care am râs cu poftă), şi obsesiile identitare, şi absurdul cotidian ceauşist (Zi de lucru e o mică bijuterie suprarealistă), şi frica, şi imposibilitatea coagulării, şi tot ce mai vreţi voi. Cine vrea s-o cunoască pe autoarea nobelizată cu cartea asta ar trebui să înceapă.

(Herta Müller, Ţinuturile joase, 224 p., ed. Humanitas, 2012, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

*

Despre Insuportabila uşurătate a fiinţei (da, n-am citit cartea până acum, mersi de întrebare şi de mirare) ştiam doar că este cea mai citită (şi citată) a lui Kundera. Şi înţeleg de ce. E un roman al pierderii şi al regăsirii. Foarte bine scris (Kundera e un maestru al captării atenţiei), vorbeşte despre povestea de amor dintre Tomas şi Tereza, cu desele ei urcuşuri şi coborâşuri, pe fundalul unei Cehoslovacii bântuite de spectrul comunismului. Eşecul emigrării e resimţit ca un blestem, iar întoarcerea la rădăcini se face cu nişte preţuri enorme. Dacă n-aş fi ştiut, de pildă, că episodul refuzului lui Tomas (medic de profesie) de a colabora cu organele şi de a alege, în schimb, să spele vitrine la Praga este real, aş fi zis că e o metaforă îndrăzneaţă a rezistenţei. Dar nu e. Se pare că mulţi intelectuali cehi au refuzat să se vândă diavolului şi au ajuns să presteze munci cu mult sub calificarea lor. La noi n-a fost cazul, din păcate. Dar nu intrăm în detalii. Citiţi Kundera. E bun pentru vacanţe. Şi nu numai.

(Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, 348 p., ed. Humanitas, 2007, trad. de Jean Grosu)

*

Ah, ajungem la chestiile faine. Doru Pop, O telenovelă socialistă. Mă bucur de fiecare dată când descopăr că raportarea livrescă la comunismul românesc se poate face şi în felul ăsta: cu detaşare matură, cu umor sănătos, cu duioşia rememorării unei copilării vitregite, dar fericite. Romanul lui Doru Pop e o autoficţiune antrenantă, scrisă cu vervă, cu înţelegere pentru hiaturile unei societăţi înstrăinate de propriul rost, cu dese episoade cotidiene care surprind obiceiuri stranii şi obişnuinţe ruşinoase. Puştiul din roman are o copilărie ca a oricărui alt ţânc din vremurile acelea, iar regresul temporal care serveşte drept pretext pentru carte îi prieşte de minune autorului în încercarea acestuia de a conferi o aură luminoasă epocii ante-89. Scris fără intenţii propagandistice, romanul lui Doru Pop se citeşte cu o plăcere nebună. Iar pentru bihoreni e cu atât mai interesant cu cât acţiunea se petrece la Oradea Mare. Aşa că voi, ăştia care ştiţi ce-s ăia copii cu cheie la gât, fuguţa la librării. O să vă placă, garantez.

(Doru Pop, O telenovelă socialistă, 240 p., ed. Polirom, 2013)

*

Despre Lena Constante şi despre mărturia ei tulburătoare am mai scris şi cu altă ocazie (în revista Suspans.ro, despre Evadarea tăcută). M-am bucurat să constat că editura Humanitas se ţine de cuvânt şi aduce în atenţia cititorilor şi acest al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă, pe care mărturisesc că l-am citit cu acelaşi interes cu care am dat gata şi prima carte. Lena Constante reuşeşte să dea viaţă unor episoade halucinante ale închisorilor comuniste româneşti. Dacă în primul volum ne loveam de greutăţile femeii închise singură timp de mai mulţi ani, în cel de-al doilea ni se înfăţişează încercarea de coabitare cu celelalte deţinute. O operaţiune dificilă, plină de neprevăzut, de privaţiuni crunte, de umilinţe deliberate (a se vedea pasajele care descriu neplăcerile întreţinerii unei toalete adecvate), de reducere a indivizilor la condiţia lor primară. Un volum impresionant, dătător de fiori, însă prea puţin cunoscut la noi. O mare nedreptate. Sper să se remedieze cât de curând. Pentru că Lena Constante  e unul dintre cei mai buni memorialişti ai ororii comuniste pe care i-a dat literatura română. Nu vorbesc prostii.

(Lena Constante, Evadarea imposibilă, 280 p., ed. Humanitas, 2013)

*

O altă evadare, de data asta posibilă, ne prezintă jurnalistul britanic Blaine Harden în cartea sa despre viaţa lui Shin, un tânăr care a reuşit să fugă din lagărul 14 al Coreei de Nord şi să se stabilească în China, pe urmă în Coreea de Sud şi în SUA (s-a reîntors de curând în Coreea de Sud). Aici deja mi-a fost foarte greu să înţeleg că nu mă aflu în faţa unei opere de ficţiune, ci că îmi sunt relatate fapte care se întâmplă într-o realitate oarecum paralelă cu a noastră. Despre dinastia Kim s-a tot scris, am văzut n documentare despre everyday life in north korea, însă niciodată nu mi-am imaginat că într-un astfel de stat condus de demenţi poţi fi închis pentru că unchiul tău, pe care nu l-ai cunoscut, a încercat să fugă din ţară. Se pare că, în Coreea de Nord, dacă un individ săvârşeşte acest păcat faţă de patria-mumă, 3 generaţii după el vor fi închise. De aceea, Shin se naşte în lagăr şi acolo va trăi până în adolescenţă, când se hotărăşte să evadeze. Este unul dintre puţinii care au reuşit (nu toate evenimentele care se petrec în lagăr sunt uşor de descris. Shin şi-a „turnat” mama şi fratele pentru că au vrut să evadeze. Rezultatul a fost că mama lui a fost spânzurată, iar fratele împuşcat. Torturile la care a fost supus fac parte dintr-un scenariu diavolesc, încât te şi miri până unde poate merge cruzimea totalitară). O carte care te pune pe gânduri. Mai ales că greutăţile nu se termină odată cu evadarea. Shin nu se poate adapta prea uşor vieţii de afară (vede pentru prima dată în viaţa lui tramvaie, televizoare ş.a.) şi va suferi enorm din pricina remuşcărilor. Nu vă povestesc mai departe. dar, dacă vreţi să aflaţi măcar un crâmpei din ceea ce se petrece în Coreea de Nord, citiţi cartea asta.

(Blaine Harden, Evadare din lagărul 14, 240 p., ed. Corint, 2013, trad. de Adriana Ciorbaru)