Arhivă pentru mai, 2013

coperta_miscari-de-insecta[cronică publicată în revista logo ACCENTE, nr.9/2013]

Poezia lui Ionel Ciupureanu e neîncadrabilă şi nesistematizabilă. Autorul nu face parte din nicio grupare, şcoală ori generaţie literară. Din această pricină, receptarea critică a liricii sale suportă două riscuri: unul ar fi acela al imposibilităţii obiective de a stabili corespondenţe tematic-conceptuale între versurile sale şi cele ale unor eventuali congeneri; altul ar fi impulsul de a decreta că poezia lui Ionel Ciupureanu e „originală”. În acest din urmă caz vorbesc, totuşi, despre un risc (şi nu o calitate), pentru că ineditul stilistic al unui anumit tip de scriere nu este, automat, un garant al valorii literare.

„Mişcări de insectă”, cel mai recent volum de poeme al autorului, propune, pe de o parte, o imagine ludic-amară a existenţei ca fatalitate, iar pe de altă parte – un sumbru şi arid tablou al degradării. Folosind o retorică fragmentară, lipsită complet de orice fel de coeziune, poetul pendulează între două stări complementare: fie o detaşare ironică şi neconvingătoare, fie o asumare eroică şi stentorală. Avem aici şi drama instalării în perimetrul fragil al imprevizibilului, trăit la cote intense („în câteva nopţi / pericolul de-a înnebuni a trecut şi el încetişor / simulând poate ceva din răzvrătirea mea” – p.7), dar şi brodarea gratuită şi şubredă estetic a unor angoase livresc-infantile („Auzisem că arde femeia mea şi chiar femeia mea ardea / m-am şi gândit să ard cu femeia mea / dar mi-am incendiat numai femeia” – p.8). Exact ca un entomolog, poetul extrage, din observaţiile făcute pe marginea zilelor, elementul definitoriu pentru comportamentul unei specii. Acest exerciţiu de notaţie acribioasă este rezultatul unor neînţelegeri fundamentale, care îl mână pe cel curios să găsească răspunsuri într-o ciclicitate universală, într-o permanentă reîntâlnire cu sinele reformulat şi reîncarnat: „Nu mai vreau să-mi revin / că nici nu mai pot să te nasc tăticule şi / lumina se şi cimentase-n creierul meu” (p.16). Extincţia e, în aceeaşi măsură, un reducţionism metaforic înspre tăcerea întemeietoare („eram în ziua morţilor şi / fiecare sufoca gura celuilalt” – p.34) şi prilej pentru exersarea unei convenabile amnezii ontologice: „mi-aduc aminte sfârşitul / tresar şi nu mi se-ntâmplă nimic” (p.47).

Ionel Ciupureanu scrie o poezie rece, castrată şi sincopată. Întâlnim deseori în versurile sale o întrerupere brutală a ideii, laolaltă cu o neostoită tendinţă de pulverizare a tonului şi de impunere a unui ermetism descumpănitor. Deşi se găsesc câteva poeme reuşite („Poem de dragoste” – p.11 – mi se pare, de departe, cel mai izbutit), volumul păcătuieşte prin inutila lui ritmicitate şi prin derapajele stilistice („în râuleţul din zidul ăsta haotic / în lumina din scrumul ce l-am visat” – p.43). O mai puternică infuzie de coerenţă stilistică şi o mai apăsată sondare a adâncimilor nu cred că i-ar fi stricat.

(Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă, Casa de editură Max Blecher, 2012)

[text publicat în revista Steaua, nr.3,4/2013]

Mare invenţie şi facebook-ul ăsta. Pare că abia într-un mediu de acest tip, atins inevitabil de orgolii mărunte şi interese mai mult sau mai puţin meschine, putem găsi răspunsuri la întrebările care ne macină. Dacă suntem gata să admitem, ruşinaţi, că dispunem de o apetenţă exhibitorie referitoare la propriile calităţi, n-o să recunoaştem totuşi, niciunii dintre noi, că avem în egală măsură o latură voyeuristică, gata să atace orice colţişor lăsat dezvelit (involuntar, va încerca el să te convingă) de către titularul de cont. Facebook-ul devine, astfel, o metodă sigură şi reciproc avantajoasă de exercitare a viciilor. Şi n-au scăpat din plasa aceasta nici scriitorii români; vorba aia: şi ei sunt oameni. “Publicul” cere, scriitorul dă. Că nu-l costă nimic. Iar cosmetizarea e la îndemâna oricui. Păcat, zic şi eu hâtru, că nu s-a inventat posibilitatea de photoshop-are a cărţilor unora dintre ei. I-ar fi ajutat enorm.

Acestea fiind zise, vom încerca să constituim un mic inventar al tipologiilor scriitoriceşti de la noi, aşa cum se manifestă ele în mediul electronic al facebook-ului. Nu e o listă exhaustivă, dar am convingerea că surprinde câteva trăsături pregnante ale celor care, din faţa ecranelor luminoase, îşi clădesc, atent şi temeinic, edificiul. Senzaţia că eşti doar la un clic distanţă e seducătoare.

Scriitorul diplomat. E mereu atent cu oaspeţii săi virtuali, e civilizat şi chibzuit. Ţi-l şi imaginezi aşezându-se la masa de scris în frac, cu monoclu şi cu o pană de gâscă muiată-n cerneală. E, de regulă, bine primit de critica de specialitate, astfel încât contul său de facebook nu face altceva decât să confirme imaginea unui profesionist. Scrie ce crede despre diverse chestiuni arzătoare, însă o face într-un mod care-l fereşte de contestări virulente, indiferent din ce parte ar veni ele. Postează imagini de la evenimente literare, lansări de carte, poze cu pisici din apartamentul propriu şi cu copiii săi, corect pieptănaţi şi aşezaţi în cadru. Puncte slabe: nu îndrăzni să laşi vreun comentariu cu o infimă tentă politic incorectă. Vei fi degrabă admonestat şi ţi se va spune că astfel de atitudini nu sunt de dorit în spaţiul său steril.

Scriitorul mercantil. Are întotdeauna un proiect de prezentat, o carte de lansat, o poezie de recitat. Şi, pentru că n-are cum să vină să-ţi bată la uşă şi să-ţi demonstreze pe viu cât e de genial, o face postându-ţi pe wall-ul de facebook nenumărate linkuri către alte pagini care cuprind, detaliat, ce vrea să facă. Afli că, dacă nu-i cumperi volumul, ideea însăşi de literatură va intra în colaps, nu se va mai putea scrie nicio carte bună, lumea se va prăbuşi, iar veleitarii vor înflori. Scrie despre răfuieli personale (din care iese, cum altfel, învingător) şi se plânge recurent că nu-i e recunoscută valoarea din cauza boierilor minţii (care se schimbă, la rândul lor, destul de des). Puncte slabe: dacă-i spui că nu-ţi place ce scrie, îţi asumi riscul de a afla că eşti şi tu dator vândut unor forţe străine. Sau că eşti prost.

Scriitorul wannabe. Are în lista de prieteni rude şi foşti colegi de generală cărora le-a citit câte ceva din compunerile proprii şi care îl laudă fără rezerve. Când găseşti pe pagina lui câte-un panseu din categoria “Durerea sufletului te erodează pe dinăuntru şi nu mai poţi respira în lumea asta mică şi rea”, ai şansa să afli, dedesubt, că “tanti Mărioara likes this”. Are poze de la mare, cu prietenii pe terasă, cu ochelari de soare supradimensionaţi şi costum de baie subdimensionat şi grăitor. Puncte slabe: e posesorul unui orgoliu mare şi uşor de rănit. Dacă nu primeşte mai mult de 20 de “like”-uri la fiecare mesaj, consideră că ziua aceea a trecut degeaba şi se va supăra, lăsându-şi fanii în beznă pentru câteva ore bune.

Scriitorul victorios. A reuşit să emigreze în Occident ori State, de unde nu scapă nicio ocazie să le amintească foştilor conaţionali că se zbat într-o mocirlă, în timp ce el s-a ridicat pe un soclu intangibil. Îşi ceartă colegii scriitori din ţară pentru că nu iau atitudine în privinţa derapajelor politice şi sociale, îi acuză de colaboraţionism şi îi mustră pedagogic. E, în egală măsură, împăciuitor şi reacţionar, sobru şi ridicol, lord şi ţaţă. Cărţile lui au succes critic în România, însă asta nu-l mulţumeşte. Deplânge provincialismul nostru şi îşi cultivă atent complexul de superioritate. Puncte slabe: dacă îl chestionezi cu privire la receptarea critică a cărţilor sale dincolo de graniţe, te scoate din lista de prieteni.

Scriitorul oportunist. Are circa 5.000 de prieteni. Când depăşeşte acest număr, îşi creează o pagină separată. Când scoate o nouă carte, va beneficia şi ea de o pagină distinctă, unde se cer “like”-uri. E polivalent: nu e doar scriitor; lucrează şi la o firmă, semnează articole în reviste extra-literare, face muncă de voluntariat în fiecare primăvară, regizează spectacole la clubul de cinefili din cartier etc. E omniprezent şi irelevant din punct de vedere literar. E ahtiat după atenţie. Când o primeşte, se simte agasat de insistenţa cu care îi ceri o părere. Când n-o primeşte, acuză în stânga şi-n dreapta că este sabotat. La o adică, pentru a beneficia de o promovare sănătoasă, poate foarte bine să se împace cu cei pe care-i spurcase acum două sezoane. Şi invers. E iubitor de animale. Puncte slabe: dacă insisşti în a-i arăta că nu are întotdeauna dreptate, îţi va scoate defuncţii mamei din morminte şi le va face diverse chestiuni demne de filmele XXX.

Scriitorul mistic. Nu are fotografii înfăţişându-l pe el. Postează, haotic, câte-un cuvânt ori rând care par a avea un sens doar pentru o mână de iniţiaţi (de genul: “coroziune”, “frigider down”, “nutrie”). Nu afli niciodată ce crede, ce gândeşte, ce vrea să spună. Ascultă trupe de muzică de care 99% dintre oamenii simpli n-au auzit în viaţa lor. Se camuflează în spatele unei identităţi obscure şi exersează, nu fără oarecare talent, aptitudini vag masonice. Are un fan club constant şi consistent format, în cele mai multe cazuri, din demoazele aspirante la înţelepciunea guru-ului sau, măcar, la o invitaţie în aşternuturile lui. Că, deh, misterul e un puternic afrodiziac. Puncte slabe: nu discută cu nimeni. Acceptă doar “like”-uri, însă nu răspunde niciunei tentative de închegare a unui dialog. Fanii săi sunt doar martorii privilegiaţi ai unor monologuri subtile ori neinteligibile.

Scriitorul vesel. E prieten cu toată lumea. Se amuză de când deschide calculatorul şi până îl închide. Are o doză semnificativă de autoironie şi umor. Nu se supără niciodată. În cazurile în care îl atacă vreun cititor nemulţumit, îi răspunde de îndată, arătându-i că e băiat bun şi că merită să-l crediteze pe mai departe. E flamboaiant şi exuberant, încât te întrebi dacă nu are cumva pe balcon un ghiveci cu weed. Îi iubeşte pe Sergiu Nicolaescu şi Lars von Trier, pe Rolling Stones şi pe Fuego, pe Nicolae Manolescu şi pe Cristina Nemerovschi. Postează tot ce-i trece prin cap, nu se cenzurează, nu se teme de eventualele reproşuri. E “băiat de comitet”, gata oricând să-ţi sară în ajutor dacă enteresele literare o cer. Are fotografii cu el la grădiniţă, în fundul gol pe pătură, cu cravata de pionier, cu prima dragoste, cu găinile din curtea bunicii. Puncte slabe: n-are.

Scriitorul agresiv. Nu-i place nimeni. Se ceartă cu toată lumea, e rebel şi brutal. Criticii literari i se par nişte fripurişti ori carierişti feroce şi le trage un perdaf de câte ori are ocazia. Susţine sus şi tare că nu-l interesează publicitatea şi nici ce se scrie despre cărţile lui. Când participă la vreo lansare de carte, se preface că nu-şi cunoaşte prietenii de facebook. Nu suportă să fie atins. Se spală cu săpun de zeci de ori după fiecare strângere de mână. Nu postează decât poze “artistice”, făcute de amici care sunt, întâmplător, fotografi profesionişti. Te ejectează din lista de amici dacă simte că eşti anti-Băsescu. Consideră, în adâncul sufletului, că lumea în care s-a născut e prea mică pentru talentul său uriaş. E, aşadar, un nedreptăţit perpetuu. Dă “like” la piese din anii ’60, la poze reprezentând ţinuturi exotice şi la Angela Merkel. Puncte slabe: e incoerent în umori şi devastator în iubiri. Şi scrie al dracului de bine.

Notă: când spun “scriitor”, în tot cuprinsul textului de mai sus, mă refer – acolo unde e cazul – şi la persoana de sex feminin care are această blestemată îndeletnicire.

Log out.