Arhivă pentru aprilie, 2013

Gabriela ADAMESTEANU Provizorat_05281336„Eu fac parte dintre ăia din cuşcă. Nici ce am făcut eu nu am priceput. În fiecare seară, când trăiam în România, dacă aş fi stat să mă gândesc la ce s-a întâmplat peste zi, nu puteam să-mi dau seama! Nici n-am putut să-mi permit să mă gândesc într-un arc mai mare de timp; îmi ajungeau lucrurile exacte, micuţe, care se tot adunau şi cărora trebuia să le fac faţă. Şi lucrul ăsta deja îmi absorbea tot ceea ce am putut să realizez în cap. Mai multe nu am putut să realizez în cap.” Cuvintele acestea îi aparţin Hertei Müller, la întâlnirea de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu din 2010, şi întăresc ideea conform căreia cotidianul, într-un regim totalitar, nu-şi poate găsi configurarea exactă decât în fragmentare, în disoluţia lui salvatoare. Astfel se explică şi titlul romanului de faţă: viaţa, într-o lume de acest tip, se trăieşte sincopat, între limitele stricte ale unui traseu fix, repetat zilnic, până la completa diluare a speranţei de alternanţă. Romanul Gabrielei Adameşteanu, prin personajul său central (Letiţia Branea), este încă o dovadă tulburătoare a acestei viziuni castratoare asupra rostului omului „sub vremi”.

După Drumul egal al fiecărei zile, roman în care substratul biografic potenţează şi justifică o serie de evoluţii ale societăţii româneşti, Provizorat face saltul firesc către o etică a individualităţii surprinse în fatalismul constrângerilor. Pentru că nu e vorba, aici, despre o simplă frescă a micimii morale a unei lumi în descompunere, ci despre lupta solitară pentru salvarea ultimelor resorturi de umanitate. Letiţia e căsătorită cu Petru Arcan, e tratată cu o suverană indiferenţă de acesta şi, drept urmare, are o relaţie adulterină cu un coleg de serviciu. Inclusiv modul acesta banal şi – la limită – imoral de a rezolva micile conflicte casnice (sau de a le lăsa, dimpotrivă, într-o suspensie călduţă) reprezintă răspunsul compensator la nedreptatea funciară, infiltrată în fiecare cotlon al existenţei. Metafora e străvezie: cruzimea totalitară interferează cu toate sferele, pervertind iremediabil convingeri sănătoase, oameni cuminţi, obiceiuri bine înrădăcinate şi relaţii umane fireşti. Metastazele provocate de cancerul comunist sunt devastatoare.

Diferenţa stilistică între Drumul egal al fiecărei zile şi Provizorat este doar una ce ţine de felul de construire a discursului din subtext. Dacă primul roman care o avea în centru pe Letiţia Branea impresiona prin cursivitate, prin tablourile ample şi panorama caracterologică, Provizorat oferă o perspectivă a măruntului, a imediat-livrabilului. Romanul e conceput sub forma unor fragmente disparate care dezvăluie, ca-ntr-un joc de puzzle, o perspectivă „tăiată”, întreruptă a imaginii de ansamblu. Viaţa personajelor principale se reconstituie treptat, în mici bucăţi de text revelatorii. Acest stil minimalist este specific aproape tuturor formelor literare care redau ororile unui regim totalitar, având ca motivaţie ideea autorilor potrivit căreia divizarea tragismului îl face, poate, mai suportabil.

Destinul Letiţiei Branea este, la rându-i, mai lesne traversabil dacă posesoarea lui îşi construieşte orele în jurul unor evenimente aflate într-o calmă repetiţie. Viaţa la serviciu are comedia ei sumbră, uşor observabilă până şi în năduful ironic al mai-marilor zilei: “S-au înmulţit Daciile, Skodele, Trabanturile de când se dau tot mai uşor, ajunge o recomandare, o pilă şi gata! Capitalism curat!” (p.192). De cealaltă parte, intimitatea promiscuă a relaţiei cu Sorin, consumată într-un mic apartament de împrumut, aduce un plus de căldură, în ciuda febrilităţii şi spaimei perpetue care o însoţeşte. Relaţia dintre cei doi se consumă exclusiv pe tărâmul plăcerii fizice, în imagini de o tandră senzualitate, şi este o împlinire carnală a unor deziluzii de dincolo de cearşaf. Sorin e tipul omului ambiţios, frustrat de incapacitatea obiectivă de a accede la funcţia pe care crede că o merită, în timp ce Letiţia îşi găseşte confortul emoţional în această mică escapadă vinovată. Nici măcar faptul că fiecare parte a cuplului are o motivaţie proprie, diferită de a celuilalt, pentru scufundarea în acest parteneriat nu pare să mai conteze: importantă e senzaţia împlinirii, pe de o parte, ori a decompresiei, pe de alta. Şi acest lucru se întâmplă pentru că promiscuitatea devine o manieră involuntară de compensare a tragismului monotoniei bazate pe frică.

Cu toate acestea, citind romanul nu poţi scăpa de senzaţia că adevăratul personaj principal e istoria, văzută în hâda ei nuditate, în erodanta ei nedreptate. Oamenii care au nenorocul să-i fie contemporani îi adoptă toate defectele, devenind, pe nesimţite, rotiţe perfecte în acest mecanism uriaş al terorii. Prezentul nu oferă nicio perspectivă îmbucurătoare. Iar trecutul, care se rescrie perpetuu (“Letiţia a înţeles că nu viitorul ne adduce cele mai multe surprize, ci trecutul, pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa” – p.230), reprezintă, pentru cei care îl poartă tatuat în piele, o coadă de tinichea: personajele  nu scapă de erorile înaintaşilor lor, fiind silite să coexiste cu vini impersonale, care  funcţionează şi prin ricoşeu – Petru, spre exemplu, îi reproşează Letiţiei că, din cauza trecutului familei ei, lui îi este lui blocat accesul la poziţii mai înalte în ierarhia universitară. Inversiunea neaşteptată a valorilor e de natură să-i ameţească pe cei care au trăit mereu cu convingerea că lumea se găseşte într-un echilibru perfect. Răsturnarea istorică a ordinii de dinainte bulversează percepţia publică a oamenilor în ceea ce priveşte necesitatea respectului datorat celor din jur. Numai Letiţia pare să păstreze intactă dorinţa de a conferi fiecăruia ceea ce i se cuvine, în virtutea unor deprinderi care vin dintr-o altă lume, apusă odată cu instaurarea celei noi: „Clasele sociale sunt altele decât cele învăţate la şcoală, cei de jos au ajuns sus şi invers, dar frontierele vechi stau la locul lor în mintea oamenilor” (p.297). Ba mai mult, Letiţia se constituie într-un martor naiv şi inocent al împuţinării tragice a numărului oamenilor dragi rămaşi în cercul de prieteni, care preferă să evadeze, într-o încercare disperată de auto-salvare, şi observă ştergerea nemiloasă a oricărei urme pe care aceştia ar fi putut s-o lase: „Înregistra şi ea apariţiile pasagere şi mai ales dispariţiile din cercul lor micşorat. Unii erau deja Dincolo, în Occident, rămaşi după o excursie, după o deplasare de serviciu […] Cărţile celor plecaţi dispăreau din biblioteci, articolele erau scoase din bibliografia studenţilor, din ei nu se mai păstra aici decât o replică, o întâmplare haioasă de pe munte, de la mare, de la o petrecere, pe care şi-o tot rememorau, cu nostalgia celor ce simt sfârşitul tinereţii” (p.226-227).

În condiţiile acestea se naşte, în fiecare dintre cei chemaţi să dea piept cu o istorie nefastă, dorinţa de a găsi metode de evadare care, fără a face parte dintre cele curajoase şi categorice (fuga dincolo), să fie măcar răspunsul suportabil la claustrarea provocată de teroare. Feminitatea gracilă  a Letiţiei, sensibilitatea ei fermă, nu-i dau decât două posibilităţi de împlinire dincolo de sfera cotidianului mizer: retragerea promiscuă în braţele mai-junelui Sorin şi refugiul în cuvânt. Legătura amoroasă adulterină nu satisface doar nevoia ca Letiţia să-şi dăruiască ultimele resturi ale feminităţii trădate, ci compensează voluptuos neajunsuri sociale. Dorinţa nu este atât lubric-sexuală, cât mai degrabă, paradoxal, social-estetică. Înfrumuseţarea vieţii personale, chiar şi circumscrisă unei legături reprobabile, e suficientă, provizoriu, pentru a face zilele mai uşor de acceptat. Cât despre puterea vorbei ca modalitate de salvare, tentativa Letiţiei de a scrie o carte este o formă individuală de a reda consistenţă cuvântului, care în limba de lemn a regimului comunist devine diluat, fără vigoare, inconsistent. Nu interesează aici finalizarea acestui plan, ci conştientizarea de către Letiţia a importanţei găsirii unui proiect valid etic, care să umple timpul golit de sens cu greutatea reconfirmată a cuvântului.

Gabriela Adameşteanu scrie, în Provizorat, romanul unei conştiinţe. Lăsând la o parte feminismul discret al eroinei principale, zbaterea ei delicată pentru a salva o căsnicie şi refugiul compensator într-o lume a plăcerilor discutabile, rămâne, deasupra tuturor, povestea cumplită a mutilării individualităţii, într-o lume a declinului şi a strivirii nediferenţiate. Letiţia Branea nu e doar imaginea credibilă a omului căruia i se refuză coabitarea paşnică cu istoria, ci şi mărturia vie a dorinţei de a salva ceea ce se mai poate salva dintr-un trecut pe care prezentul nimicitor îl estompează şi îl reconstruieşte obsesiv.

(Gabriela Adameşteanu, Provizorat, 448 p., ed. Polirom, 2011)

vietile-paralele_1_fullsize[text publicat în revista logo zona literara, nr.3-4/2013]

Florina Ilis e o prezenţă discretă în peisajul literar autohton. Scriitoarea din Cluj s-a remarcat în 2005 cu romanul Cruciada copiilor, care avea să-i aducă o binemeritată consacrare şi care, de asemenea, l-a făcut pe ditamai Nicolae Manolescu să o considere pe autoare o „certitudine” în romanul românesc postedecembrist. Au trecut 7 ani între succesul critic şi de public al romanului sus amintit şi apariţia noii sale cărţi, intitulată Vieţile paralele, o temerară încercare de a repune în discuţie mitul eminescian.

Trebuie să recunoaştem că un demers artistic de o asemenea anvergură suportă nişte riscuri serioase. Romanul Florinei Ilis e, de altfel, foarte greu încadrabil unui singur gen literar. Comentatorii au vorbit, mai degrabă, despre o compoziţie eteroclită, în care documentul oficial s-a împletit într-un mod curajos cu fantezia, cu imaginaţia, cu elemente de teorie a conspiraţiilor şi cu o aproape neobservabilă dispoziţie ludică. Pentru că, în ciuda seriozităţii cu care poate fi tratată o asemenea temă delicată, autoarea nu se dă în lături de la a pigmenta povestea şi cu niscaiva frivolităţi, care însă nu aduc atingere directă intenţiei conceptuale a romanului.

Boala lui Mihai Eminescu a constituit de-a lungul anilor subiect de dezbatere nu doar în presa literară, ci şi – datorită acestei blestemate metehne de a transforma valoarea în mit (intangibil şi inatacabil) – în varii zone extra-literare. Florina Ilis decupează din tot acest haos al interpretării bucăţi pe care le mixează într-un mod ingenios, dar care nu fac altceva decât să readucă în prim plan locurile comune ale unor receptări antume şi postume. Sunt de acord, în această privinţă, cu Marius Chivu care a afirmat că marile calităţi ale romanului (documentarea asiduă, îngemănarea ficţiunii cu realitatea, diversele surse de informare, originalitatea exegezei ş.a.) sunt şi marile lui defecte.

În primul rând, ideea reconstruirii mitului eminescian pornind de la o ficţiune metaliterară cum e aceea a informatorilor chemaţi de peste vreme să studieze comportamentul poetului şi al apropiaţilor săi este, pe cât de inspirată, pe atât de nerelevantă. Cititorul extrage din tot acest noian al acţiunilor doar bucăţile mitice pe care le cunoaşte deja, pentru restul neavând niciun soi de dovadă palpabilă. Florina Ilis reuşeşte, astfel, un lucru incredibil: să atribuie unei realităţi faptice un dubiu fictiv, într-o strădanie inversă de creare a poveştii. Câtă vreme ar fi fost vorba despre o închipuire absolută a unui autor, lucrurile n-ar fi ieşit din schema tipică a unui demers literar. Când însă este vorba despre o tentativă de a potenţa şi de a face lumină în cazul unor chestiuni care plutesc în jurul personalităţii unui poet devenit un „bun naţional”, intenţia onorabilă se pierde într-un hăţiş de artificii stilistice. Personajele secundare sunt oarecum palide, sugerând fie faptul că rolul lor în desluşirea adevărului e nesemnficativ, fie că realitatea dindărătul misiunii lor nu şi-a pierdut nici acum caracterul secret. Elisabeta îşi însuşeşte, de pildă, „învăţămintele de bază ale gândirii marxist-leniniste” (p.269), „citeşte seară de seară romanul Bălăuca”, „se gândeşte la povestea dintre Eminescu şi Veronica Micle” (p.271), pregătindu-se, astfel, pentru operaţiunea de spionare a poetului. Regresia temporală, demnă de un roman SF, e aici doar condiţia necesară pentru realizarea postumă a unui portret convenabil ideologic.

În acest lucru rezidă cel de-al doilea mare pariu al romanului, pe care autoarea pare că l-a pierdut. Preocupată să redea cât mai convingător ampla operaţiune de rescriere a vieţii poetului şi de adaptare a scrisului lui la noile standarde de corectitudine ideologică, autoarei îi scapă tocmai lucrul esenţial, şi anume reliefarea rezultatului acestei mari mistificări şi a implicaţiilor ei directe asupra operei eminesciene. Nu e suficientă, aşadar, numai „regia” unei astfel de răstălmăciri istorice, ci mai ales reverberaţiile literare ale acestei întorsături de situaţie. Evident că autoarea este liberă să propună un scenariu în conformitate cu propria concepţie despre subiectul cărţii, însă, fiind vorba despre o temă unde nu toate ingredientele sunt necunoscute, era necesară, cred, o mai apăsată scoatere în relief a consecinţelor unor acte de reinterpretare politică. Mai ales că, slavă Domnului!, material documentar există din plin. Sunt, totuşi, explicite şi reuşite răbufnirile şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR: „Procesul de recuperare şi de integrare în patrimoniul cultural a operei lui Eminescu Mihai, de pildă, a scăpat complet de sub control ideologic, existând pericolul unei mitizări […] a imaginii poetului naţional. […] Comitetul pentru „eternizarea” memoriei lui Eminescu şi-a cam depăşit atribuţiile, încurajând un cult exagerat al personalităţii acestuia. Şi, în fond, cine e Eminescu ăsta? […] Este chiar aşa de mare ca Puşkin? […] Unii mi-au mărturisit că Eminescu ar fi fost negricios, păros şi mic de statură, sifilitic şi cam nebun. […] Ca să nu mai spun că era naţionalist şi antisemit. […] Un xenofob care a arătat că principalul pericol pentru naţiunea română îl reprezintă străinii! Cam aşa considerau şi legionarii, nu? […] Când tocmai noi, străinii de bine, împreună cu marea şi puternica familie internaţională marxist-leninistă am făcut din ţara asta o ţară fără de clase sociale, o ţară complet nouă după un model de succes, modelul sovietic!” (p.406-407).

Dorindu-se un roman polifonic, Vieţile paralele conţine şi scene de un erotism bine conturat, adăugând un surplus liric într-un exces de documente autentice şi istorii aride. Povestea de iubire dintre Eminescu şi Veronica Micle e privită detaşat, însă cu dese incursiuni în cochetăria feminină a îndrăgostitei. Tablourile sunt calde, pastişând inspirat parfumul epocii, însă inserarea lor în ecuaţia contabilicească a dosarelor de urmărire provoacă o senzaţie de inactualitate şi de inadecvare. Schimbarea bruscă a registrelor, deşi antrenantă, anihilează parţial euforia sentimentală şi frumuseţea, chiar impură, a afectelor. Uneori, însă, dintr-o prea mare dorinţă de contrabalansare a senzaţiei de documentar scrupulos, autoarea se aruncă în descrieri artificiale, de un gust îndoielnic, căzând într-un regretabil kitsch: „Se îmbătă de miresmele tari ale noii primăveri înspre care îşi deschide larg porţile inimii, intuind ceva din măreţia puterii regenerării cosmice prin care, proaspătă şi sfioasă, ca o fecioară în faţa altarului, natura făcuse să rodească, din nou, sevele.” (p.455). Şi mai grav, întâlnim erori de exprimare inadmisibile la un autor de valoarea Florinei Ilis: „principiul de drept modern al unităţii naţionale, ca şi (sic!) condiţie principală a existenţei unui stat” (p.331-332).

Impresionantă este însă, spre finalul cărţii, metafora swiftiană prin care autoarea redă imaginea judecăţii lui Eminescu de către posteritate. Sunetul sâcâitor pe care îl produce una dintre roţile căruciorului care transportă statuia poetului este o transpunere livrescă a zvonurilor nedrepte care au însoţit întreaga istorie de receptare a vieţii şi operei eminesciene. Atmosfera devine tulburătoare şi aproape mistică în încercarea mulţimii de a evalua, cu instrumente precare, dimensiunea unui geniu. Autoarea oferă aici un tablou năucitor, sumbru şi trist: „Imediat, în sala mare a Ateneului, pe culoarul din dreapta, îşi făcu apariţia un cărucior cu patru roţi. Doi indivizi voinici, după toate aparenţele de la Securitate, îmbrăcaţi în civil, împingeau cu destulă dificultate acel vehicol care, rulând pe mocheta roşie din sală, se dovedi ceva mai puţin zgomotos ca înainte. Totuşi, pesemne că mecanismul uneia dintre roţi nu funcţiona cum trebuie, fiindcă un sunet ascuţit, supărător, continua să se audă […] Dar nu atât neobişnuita apariţie atrase atenţia şi stârni uimirea asistenţei, cât statuia care, bine ancorată cu nişte funii groase, trona nemişcată în căruciorul cu patru roţi. Era o statuie reprezentându-l pe Eminescu aproape nud. În jurul şoldurilor cineva îi înfăşurase, petrecând-o în mai multe rânduri, o pânză albă care-i ajungea până sub genunchi, lăsându-i gambele goale” (p.634).

Demn de respect prin eforturile pe care scriitoarea le-a depus pentru a strânge laolaltă documente, impresii, note de lectură, jurnale, manuscrise, romanul Vieţile paralele îşi ratează grandios ţintele tocmai din pricina unei emfaze şi a unei exhaustivităţi fără discernământ. Cu destule părţi interesante şi valide, cartea îi dă cititorului senzaţia, după parcurgerea celor aproape 700 de pagini, că n-a aflat, de fapt, nimic nou. E o uluitoare pedalare în gol, o imensă punere în scenă a unor elemente disparate şi inedite dar care, însumate, nu răspund niciunei întrebări esenţiale cu care orice cititor onest se înarmează la întâlnirea cu un astfel de proiect livresc. Privim, aşadar, un uriaş mecanism, bine uns şi supradotat, dar care nu produce decât o dâră de fum înecăcios.

(Florina Ilis, Vieţile paralele, 688 p. ed. Cartea românească, 2012)

gabriel-andreescu_141991_1_1357653989

naratiunea-robert-serban-189975

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)