Două cărţi

Posted: 2013/02/04 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Jonathan-Coe-Casa-somnului-poza-t-P-n-2-100paulausterCe bine că mi-a venit ideea asta să scriu despre mai multe cărţi deodată, pentru că adevărul e că blogul a-nceput să mă cam plictisească. Îl „ţin” de mai bine de 3 ani şi, chiar dacă nu vreau să renunţ la el, există momente în care cheful meu de scris e apropiat de zero. Nu se-ntâmplă mereu aşa, oscilez, dar mă epuizează destul de mult scrisul la reviste, aşa încât sunt stors de vlagă când mă gândesc c-ar mai trebui să postez şi pe blog.

Doar că nu am cum să mă opresc. Dacă în reviste scriu despre cărţi româneşti, nu mă rezum, totuşi, la asta. Am şi eu preferaţii mei străini, la care mă întorc cu plăcere după fiecare scufundare în literatura noastră mai mult sau mai puţin tânără. Aşa că mai bag şi-aici câte-un text, mai ales că bucăţile pe care le mâzgălesc în spaţiul ăsta nu trebuie să respecte nicio regulă: pot fi cât de scurte vreau eu, cât de prosteşti vreau, cât de evazive şi inadecvate (cum mi se mai atrage atenţia) vreau. Deci, libertate totală. Bine, nici la reviste nu mă plâng de vreo cenzură, însă acolo mă străduiesc să răspund unor exigenţe. Cronica literară e altceva decât simplele note de lectură. Am mai spus asta, deja vă plictisesc.

Deci, l-am citit pe Jonathan Coe. Casa somnului. Nu m-am aruncat pe jos de plăcere, însă recunosc că romanul e agreabil. Şi lucrul ăsta se datorează ŞI traducerii foarte bune a lui Radu Paraschivescu. Clădirea unei universităţi este transformată, după ani, într-o clinică unde se tratează insomnia. Nu insistăm asupra metodelor prin care se tratează maladia asta (sau ce-o fi), pentru că face parte din farmecul cărţii şi ajută la crearea atmosferei sumbre şi misterioase. Pacienţii sunt foştii studenţi. Ba chiar unii dintre cei care sunt cadre medicale au studiat, cândva, la aceeaşi universitate. Relaţiile dintre ei se reinventează pe fondul acestor noi calităţi ale protagoniştilor. Aşa că începe un joc alert al alternării planurilor, al regăsirii sentimentelor de odinioară, potenţat şi de „starea” insomniacă a personajelor. E un roman căruia nu-i lipseşte umorul, însă impresia de ansamblu e aceea a unei lumi care se rescrie perpetuu şi care nu aşteaptă, răbdător, schimbări individuale pentru a-şi reconfigura destinul. Recomandată în serile lungi de iarnă. Numai că iarna trece. Io aşa sper, cel puţin.

Despre Paul Auster aş putea vorbi endlessly. Pentru că-mi place foarte mult. Acum doi ani, pare-mi-se, am citit Leviatan (mai înainte de asta citisem şi Trilogia New York-ului), despre care am şi scris pe blog, şi ştiu că am rămas, după închiderea cărţii, cu ochii în gol o bună bucată de vreme. Sigur, mă ajutase şi faptul c-o citisem într-un moment mai delicat, dar cu siguranţă e şi meritul omului ăstuia. American, cum altfel. Un scriitor care sondează personalitatea umană până la inavuabil. De câte ori citesc un roman de Paul Auster îmi aduc aminte cum zicea Dostoievski că omul e abisal. Dar şi abisal de prost. Personajele lui Auster au o cutezanţă deseori juvenilă, însă asta-i face şi mai iubibili (vorba e a lui Teo Bobe, deci am zis sursa, ergo nu-s plagiator, aşa încât nu voi ajunge niciodată prim-ministru). Adam Walker e personajul principal aici, iar povestea lui e spusă din perspective narative diferite. Avem şi istorisire la persoana I (Adam), şi relatare, şi jurnalul altor persoane (Cecile, de exemplu), aşa încât viaţa lui e descrisă polifonic. E student, e luat sub aripa sa de ciudatul Rudolf Born, cu care va avea o experienţă neplăcută (dacă vă zic, o să spuneţi că iar bag spoilere, aşa că mă abţin). Cert e că Adam o va seduce pe prietena lui Born, care se va refugia la Paris, şi va încerca, toată viaţa, să îl dea în vileag pe Born pentru fapta făcută. Adam se îmbolnăveşte grav, iar sarcina de a i se duce mai departe povestea îi revine lui Jim, un fost coleg de facultate, cu care abia acum, în ceasul al doisprezecelea, reia legătura. Acesta va face conexiunile necesare şi va încerca să dea de capăt istoriei personale, şi greu de crezut, a lui Adam (inclusiv – ca să nu uităm că suntem în secolul revoluţiei sexuale şi că, da, acţiunea se petrece în 1967 – olecuţă incest). dar nu vă zic mai multe. Paul Auster e un scriitor pe care chiar merită să-l descoperiţi pe cont propriu. Asta merge oricând, nu doar în serile de iarnă.

Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea aşa.

(Jonathan Coe, Casa somnului, 400 p., ed. Polirom, 2008, trad. de Radu Paraschivescu)

(Paul Auster, Invizibil, 256 p., ed. Univers, 2010, trad. de Cristiana Vişan)

Comentarii
  1. am citit Casa somnului cu destul deliciu!

  2. Gabriel spune:

    Citit Casa somnului si alte doua romane ale lui Coe. E un scriitor agreabil, dar parca tot ce am citit are legatura cu homosexualitate/lesbianism/travestiti. Finalul din Casa somnului e cel putin naucitor. (am mai citit de la Coe, Ploaia inainte sa cada si Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim).

  3. Bogdan spune:

    Inca n-am citit Invizibil, il mai las in asteptare pe domnul Auster, desi e printre scriitorii mei preferati (poate exagerez, dar in orice caz, cum citesc sau recitesc o carte de-a lui, cum raman cam cum ai descris si tu). Ultimul roman pe care l-am citit de Auster a fost Moon Palace, o nebunie atat de caracteristica lui, de recomandat in orice situatie!

  4. librarie spune:

    casa somnului este geniala

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s