Arhivă pentru februarie, 2013

toate-bufnitele_1_fullsize[recenzie apărută în revista logo ACCENTE, nr.7/2013]

Întotdeauna am fost circumspect în ceea ce priveşte denumirea de „scriitor profesionist”. În parte, vinovată de această receptare eronată a mea ar fi naivitatea de a crede că scrisul nu se poate face „cu metodă” ori algoritmic şi că nu poate fi circumscris unei rigurozităţi lucrative. Cu Filip Florian, însă, conceptul însuşi de scriitor profesionist capătă sens. Şi nu neapărat datorită faptului că îşi drămuieşte cu mare atenţie fiecare apariţie editorială (nu face parte din specia grafomanului nevrotic care-şi negociază, oportunist, lansarea unui volum nou în fiecare an), ci mai ales datorită modului încântător prin care reuşeşte, de fiecare dată, să nu facă rabat de la crezul său artistic, de la valoare, de la – simplu spus – literatură.

Toate bufniţele, cel mai recent roman al său, este o pasionantă radiografie a pierderii inocenţei. Dan C. Mihăilescu l-a şi numit, într-una dintre cronicile sale tv, un „roman al formării”. Lucru adevărat, însă incomplet. Pentru că, dacă în ceea ce-l priveşte pe Luci, adolescentul tipic, cartea vorbeşte despre o evoluţie a sa, racordată la marile şi micile mistere dezvăluite de prietenul său sexagenar (Emil), în cazul acestuia din urmă vorbim despre un destin al recuperării memoriei şi al încercării de a o transmite celor suficient de inocenţi încât s-o poată primi. Emil îşi priveşte viaţa regresiv, într-un fascinant şi dureros memento (tinereţea, originea nesănătoasă a părinţilor şi a bunicilor, căsătoria cu Lia, naşterea Irinei, tragedia care nu-l ocoleşte, boala, operaţia de la Paris), în timp ce, concomitent, Luci absoarbe pe nesimţite lecţiile prietenului său, dublate de un interes duios pentru natură şi pentru atenta ascultare a ei. Rolul de „pedagog” al lui Emil nu este strict didactic: amiciţia cu Luci îi conferă omului matur siguranţa constituirii unui „depozit” afectiv, capabil, astfel, să înfrunte timpul.

Relaţia celor doi nu cade niciodată în ariditatea unei scheme previzibile. Pasiunea lor pentru bufniţe, de pildă, dincolo de limitele unui banal hobby, este o tentativă metaforică de a repera semne universale, care să-i confirme (cel puţin lui Emil) că există viaţă în jur chiar şi în momentele în care întunericul pune stăpânire peste lume; că adevărul trăieşte şi dincolo de simpla percepţie raţională a lui; că marile răspunsuri sunt accesibile doar printr-o încercare perpetuă de înţelegere a neînţelesului. Finalul romanului punctează discret victoria lui Emil asupra timpului. Luci, ajuns meteorolog (simbol al înălţimii şi al detaşării superioare)  primeşte caietele lui Emil şi, copiindu-le, începe astfel să rescrie viaţa prietenului său, acordându-i, peste vreme, o şansă unică: aceea de a retrăi, simbolic şi etern, un destin pe care a fost nevoit să-l dedice mereu altora.

Cu un ritm constant, o temă tulburătoare şi o frazare impecabilă, Toate bufniţele este un roman de primă mână.

(Filip Florian, Toate bufniţele, ed. Polirom, 2012)

c_uiteviata[cronică publicată în revista logo_poesisintnr.11/2012]

Se spune cu o oarecare mândrie că 2012 a fost, pentru literatura română, anul poeziei. Nu ştiu cât adevăr este în această evaluare optimistă, însă trebuie să fiu de acord cu faptul că am avut, în anul care tocmai se încheie, câteva volume remarcabile, ale unor autori care fie au debutat strălucit (Marius Chivu, Anatol Grosu), fie au revenit cu o carte surprinzătoare (Vlad Moldovan). Dmitri Miticov, cu al său Dmitri: uite viaţa, face parte din categoria autorilor care confirmă, timid, aşteptările congenerilor săi. Poet cu structură melancolică şi exersând un lirism tonic, Miticov ne oferă, prin intermediul acestui din urmă volum, un mic manual de întrebuinţare a nostalgiilor.

Nu toate poemele volumului abordează tema (amintirea şi reprezentările ei mature) în aceeaşi manieră. De cele mai multe ori, limbajul folosit de autor formează un mod de receptare a subtextului prin recurgerea la inovaţia cinematografică. Imaginile propuse (care, în cele din urmă, vor forma împreună un superb tablou al senzaţiilor) se derulează în faţa noastră în slow-motion, captându-ne atenţia prin focusarea obiectivului asupra câte unui detaliu imagistic. Acesta alunecă, prin insistenţa cu care ne este dezvăluit, în metaforic pur, transgresând realitatea care l-a creat şi recreînd-o într-un univers cu alte înţelesuri: „De trei zile un obiect greu / stă pe masa noastră din sufragerie. / Lumina se mişcă prin casă, obiectul / e nemişcat. // De trei zile ne învârtim în / jurul lui cu ochii fierbinţi şi când ne / lovim unii de alţii / tresărim. // […] În copilărie îmi încălzeam trupul / de trupul lui, azi e un obiect greu / pe masa din sufragerie / de care nu te poţi apropia / decât în linişte” (p.16). E interesant de observat cum în poezia lui Miticov nu pretextul scenografic provoacă emoţia, ci exclusiv modalitatea poetului de a transpune, delicat şi empatic, fotogramele în cuvânt. Întâlnim aici o iscusinţă poetică remarcabilă, insidioasă şi tăcută, care se croieşte de-a lungul volumului într-un soi de tapiserie lexicală formată din crâmpeie decupate şi reaşezate dibaci într-un tot unitar. Chiar de la începutul volumului, poetul încearcă o obişnuire a cititorului cu metodele algoritmice de manevrare a amintirii şi îl familiarizează cu stilul afectiv de receptivitate necesar pentru a pricepe rostul versului: „Analizaţi formele memoriei. / Enumeraţi aceste forme şi prezentaţi criteriile de clasificare. / Exemplificaţi caracterul selectiv al memoriei. / Stabiliţi valoarea de adevăr a enunţului: / o informaţie dobândită pe un ton afectiv este reactualizată / mai bine pe acelaşi fond afectiv. / Comentaţi relaţia dinamică dintre memorie şi uitare” (p.9). Ba chiar aduce şi „dovezi” ştiinţifice, astfel încât demersul lui poetic să capete o consistenţă tehnică şi să scape, astfel, de eventuale reproşuri. Acest stil de raportare la propriul proiect liric e o dovadă de curaj auctorial, iar lui Miticov îi reuşeşte de minune acest joc al manipulării discursive: „a) O echipă de cercetători de la universitatea Oxford a reuşit implantarea unei amintiri false în creierul unei muşte. Experienţa traumatizantă a fost implantată prin manipularea directă a activităţii unor neuroni din creierul muştei. Studiul a fost publicat în numărul din 16 octombrie al revistei Cell. […]” etc (p.13).

Corespondenţa peste timp dintre momentul banal al producerii declicului şi cel, ulterior, al naşterii amintirii care să-l fructifice pare, la Dmitri Miticov, esenţa însăşi a poeziei pe care o scrie. Rememorarea gesturilor paterne, pierdute acum definitiv din viaţa „reală”, înnobilează prin disponibilitatea depozitarului de imagini de a le filtra prin „sita” emoţională a maturităţii filiale: „A fost nerăbdarea: ţin minte, i-am spus să mă lase / să deschid uşa mică de tablă / […] A fost o lovitură cu reverul şi o minge de tenis udă / a lăsat un semn pe peretele blocului, peste linia trasată cu creta. / A fost o secvenţă după douăzeci de ani când o minge de tenis / are puterea să treacă prin timp şi să întrerupă activităţile zilnice. / A fost momentul când un om micuţ şi unul mare au trecut uşor / prin uşa deschisă care dă pe terasa blocului şi n-au lăsat nici o urmă” (p.18). Contemplarea propriei dureri la moartea tatălui face din naratorul implicat în povestea tragică un extraordinar observator al mecanismelor prin care suferinţa se dezvăluie, hâdă şi nepăsătoare, celor care mai au puterea să o privească detaşat. Nu forţa de a estompa revolta firească este aceea care îl face pe poet să caute atent semnele din jurul său, ci mai degrabă resemnarea în faţa unui mister de nepătruns, după care apare dorinţa bruscă de a elimina „intrusul” din „colţurile cele mai întunecate”: „În ultima dimineaţă, înainte de a duce mortul la groapă, / i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi creşte / în inimă, se foieşte, se agită şi pufăie. / Se răsuceşte şi creşte întruna. / […] Mama mi-a spus să stau liniştit, că nu e nimic, mi se pare. / Dar eu l-am văzut în acea dimineaţă, mai limpede / ca oricând, cum se desface în iarbă. Cum / fuge şi îşi înfige gheruţele / în pământ. […] / Şi eu în urma lui, neîncetat, cu lanterna, / îndoit de mijloc să cercetez colţurile / cele mai întunecate. Hotărât / să-l omor” (p.22). Coabitarea cu această nedreptate a pierderii celui apropiat naşte în poet o predispoziţie pentru ştergerea identităţilor, care ajung, tot prin intermediul rememorării, să se suprapună până la confuzie. Dizolvarea eului într-o formă virtuală a imaginii tatălui se produce pe un tărâm al singurătăţii, unde această diluare voluntară are rolul de a rechema în palpabil o himeră: „De afară, cum trec cu aproape o sută la oră / lipindu-mă la curbe de asfaltul neted şi ud / ai putea să spui că-s un bărbat la treizeci / într-o maşină neagră. […] / Memoria decupează o imagine dreptunghiulară / din care ochii tatălui privesc bancheta din spate. / […] Mâna se duce singură pe schimbătorul de viteze. / […] Sunt ultimul semn pe care l-a făcut tata cu mâna / prin aer, înainte să fie urcat în ambulanţă” (p.25).

Legăturile fisurate în urma dispariţiei tatălui se refac cu greutate sporită; golul lăsat de trecerea „dincolo” este resimţit de cei rămaşi aici ca un halou rece, iar orice tentativă de a compensa pierderea printr-un surplus al dialogului salvator devine stânjenitoare: „Nici la mama, când merg în vizită, nu e cu mult diferit. / Mă uit la ea cu privirea aceea pe care o ştie prea bine, / şi până să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată / şi mă întreabă dacă vreau să mănânc. / Când se întoarce spre aragaz îi spun încet: mamă, / dar se preface că n-a auzit nimic, deşi / din spate o văd cum tremură toată”. (p.33).

Nu fac niciun secret din faptul că Dmitri: uite viaţa mi se pare una dintre cele mai bune cărţi ale lui 2012. Autorului nu-i lipseşte din recuzită niciunul dintre elementele care să facă posibilă întâlnirea cu poezia. Impresionantă la acest volum este mai ales combinaţia temerară dintre limbajul structurat, epic, fluent, consistent şi o anume candoare tristă a mesajului liric. Dincolo de asta, e de remarcat şi neconvenţionalul arheologiei poetice. Poetul nu selectează imaginile după un criteriu al maximizării efectului, ci construieşte, arhitectural, un edificiu sentimental, folosind cele mai neprevăzute metode (chiar şi tehnicism, didacticism, retorică simplă ş.a.). Emoţia creşte odată cu dezvelirea fiecărui centimetru de poveste, ca-ntr-un puzzle imens şi uluitor. Tot acest eşafodaj creează premisele unei scenografii a regretului, a melancoliei şi a memoriei. Iar dacă în postura de regizor îl întâlnim pe însuşi Miticov, putem fi siguri că suntem în prezenţa Poeziei. Da, cu majusculă.

(Dmitri Miticov, Dmitri: uite viaţa, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Jonathan-Coe-Casa-somnului-poza-t-P-n-2-100paulausterCe bine că mi-a venit ideea asta să scriu despre mai multe cărţi deodată, pentru că adevărul e că blogul a-nceput să mă cam plictisească. Îl „ţin” de mai bine de 3 ani şi, chiar dacă nu vreau să renunţ la el, există momente în care cheful meu de scris e apropiat de zero. Nu se-ntâmplă mereu aşa, oscilez, dar mă epuizează destul de mult scrisul la reviste, aşa încât sunt stors de vlagă când mă gândesc c-ar mai trebui să postez şi pe blog.

Doar că nu am cum să mă opresc. Dacă în reviste scriu despre cărţi româneşti, nu mă rezum, totuşi, la asta. Am şi eu preferaţii mei străini, la care mă întorc cu plăcere după fiecare scufundare în literatura noastră mai mult sau mai puţin tânără. Aşa că mai bag şi-aici câte-un text, mai ales că bucăţile pe care le mâzgălesc în spaţiul ăsta nu trebuie să respecte nicio regulă: pot fi cât de scurte vreau eu, cât de prosteşti vreau, cât de evazive şi inadecvate (cum mi se mai atrage atenţia) vreau. Deci, libertate totală. Bine, nici la reviste nu mă plâng de vreo cenzură, însă acolo mă străduiesc să răspund unor exigenţe. Cronica literară e altceva decât simplele note de lectură. Am mai spus asta, deja vă plictisesc.

Deci, l-am citit pe Jonathan Coe. Casa somnului. Nu m-am aruncat pe jos de plăcere, însă recunosc că romanul e agreabil. Şi lucrul ăsta se datorează ŞI traducerii foarte bune a lui Radu Paraschivescu. Clădirea unei universităţi este transformată, după ani, într-o clinică unde se tratează insomnia. Nu insistăm asupra metodelor prin care se tratează maladia asta (sau ce-o fi), pentru că face parte din farmecul cărţii şi ajută la crearea atmosferei sumbre şi misterioase. Pacienţii sunt foştii studenţi. Ba chiar unii dintre cei care sunt cadre medicale au studiat, cândva, la aceeaşi universitate. Relaţiile dintre ei se reinventează pe fondul acestor noi calităţi ale protagoniştilor. Aşa că începe un joc alert al alternării planurilor, al regăsirii sentimentelor de odinioară, potenţat şi de „starea” insomniacă a personajelor. E un roman căruia nu-i lipseşte umorul, însă impresia de ansamblu e aceea a unei lumi care se rescrie perpetuu şi care nu aşteaptă, răbdător, schimbări individuale pentru a-şi reconfigura destinul. Recomandată în serile lungi de iarnă. Numai că iarna trece. Io aşa sper, cel puţin.

Despre Paul Auster aş putea vorbi endlessly. Pentru că-mi place foarte mult. Acum doi ani, pare-mi-se, am citit Leviatan (mai înainte de asta citisem şi Trilogia New York-ului), despre care am şi scris pe blog, şi ştiu că am rămas, după închiderea cărţii, cu ochii în gol o bună bucată de vreme. Sigur, mă ajutase şi faptul c-o citisem într-un moment mai delicat, dar cu siguranţă e şi meritul omului ăstuia. American, cum altfel. Un scriitor care sondează personalitatea umană până la inavuabil. De câte ori citesc un roman de Paul Auster îmi aduc aminte cum zicea Dostoievski că omul e abisal. Dar şi abisal de prost. Personajele lui Auster au o cutezanţă deseori juvenilă, însă asta-i face şi mai iubibili (vorba e a lui Teo Bobe, deci am zis sursa, ergo nu-s plagiator, aşa încât nu voi ajunge niciodată prim-ministru). Adam Walker e personajul principal aici, iar povestea lui e spusă din perspective narative diferite. Avem şi istorisire la persoana I (Adam), şi relatare, şi jurnalul altor persoane (Cecile, de exemplu), aşa încât viaţa lui e descrisă polifonic. E student, e luat sub aripa sa de ciudatul Rudolf Born, cu care va avea o experienţă neplăcută (dacă vă zic, o să spuneţi că iar bag spoilere, aşa că mă abţin). Cert e că Adam o va seduce pe prietena lui Born, care se va refugia la Paris, şi va încerca, toată viaţa, să îl dea în vileag pe Born pentru fapta făcută. Adam se îmbolnăveşte grav, iar sarcina de a i se duce mai departe povestea îi revine lui Jim, un fost coleg de facultate, cu care abia acum, în ceasul al doisprezecelea, reia legătura. Acesta va face conexiunile necesare şi va încerca să dea de capăt istoriei personale, şi greu de crezut, a lui Adam (inclusiv – ca să nu uităm că suntem în secolul revoluţiei sexuale şi că, da, acţiunea se petrece în 1967 – olecuţă incest). dar nu vă zic mai multe. Paul Auster e un scriitor pe care chiar merită să-l descoperiţi pe cont propriu. Asta merge oricând, nu doar în serile de iarnă.

Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea aşa.

(Jonathan Coe, Casa somnului, 400 p., ed. Polirom, 2008, trad. de Radu Paraschivescu)

(Paul Auster, Invizibil, 256 p., ed. Univers, 2010, trad. de Cristiana Vişan)

d-muresan-gestul-192x300Dorin Mureşan e ieşean prin născare şi clujean prin adopţie, absolvent al Facultărţii de Filosofie a Univesităţii Babeş-Bolyai. Foarte frumos până aici. Pe coperta a patra a celui mai recent volum al său, Gestul animalului mort, autorul e aşezat de Ştefan Bolea în galeria unor Bukowski şi Miller, lăsându-ne să credem că ne aflăm în faţa unui roman decadent şi luxurios. Nu voi comenta exuberanţa unei astfel de receptări, pentru că nu autorul e vinovat că exegeţii săi se entuziasmează uşor, însă trebuie să afirm că lucrurile nu stau deloc aşa cum ne sunt ele înfăţişate.

– continuarea, în revistadesuspanslogo, nr.5/2013, cu un clic aici.

(Dorin Mureşan, Gestul animalului mort, Colecţia √7, Editura Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2012, 212 p.)