teodora-coman-cartita-de-mansarda[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.1-2/2013]

Atunci când spui despre un volum de poezie că este „surprinzător”, te gândeşti în primul rând la felul ingenios în care autorul reuşeşte să se reinventeze stilistic, să străbată aceeaşi temă folosind o altă cale de atac, să propună, brusc, un artificiu deviator. Cu toate acestea, dacă tonul calm al poeziei se îmbogăţeşte cu alte coordonate afective, mergând pe o simbioză perfectă cu obsesia principală, poţi avea şansa să constaţi că, dincolo de meşteşugul de necontestat al artei lirice, mai există un „ceva” care îţi aduce mesajul mai aproape. Pe acest „ceva” a pariat Teodora Coman cu al său volum de debut intitulat „Cârtiţa de mansardă”. Zelul introspectiv al autoarei, frumos defăcut în bucăţi de o inofensivă ferocitate feminină, uneşte într-un unit lexical tablouri domestice şi semne exterioare, având ca scop un lucru simplu: devoalarea impudică a personalităţii fecunde, a unei minţi în căutare de răspunsuri febrile, a unei atitudini ponderat-revoltate. Toate acestea au o miză egoistă, izvorâtă dintr-o inadaptare pulsională: regăsirea intimităţii.

Teodora Coman nu mizează pe efectul imediat, smuls printr-o inovaţie metaforică de natură să-ţi taie răsuflarea. Totul se croieşte pe nesimţite, creşte sub ochii cititorului, i se impregnează în piele pe măsură ce litera versului i se lipeşte de retină: „e una din bucuriile simple ale vieţii / să dormi fără pernă / pe salteaua veche / dacă stai cu urechea lipită / îţi auzi clar pulsul / printre arcuri / te poţi asculta / ca pe inima lucrurilor” (p.26). Senzaţia de indiscreţie a celui care află secretele poeziei e creată de complicitatea pe care autoarea o stabileşte de la bun început cu destinatarul acestor crochiuri delicate şi totodată puternice. Nimic exhibitoriu, totuşi, în această dorinţă a poetei de a crea punţi între angoasa personală şi receptorul ei accidental.

Introspecţia, ca măsură imediată de diagnosticare a mizantropiei, apare aici într-o corespondenţă uluitoare şi izbutită estetic între forma brută a nebuniei cochete şi omologul ei corporal: „de ce teama de riduri / când creierul e zbârcit / din naştere // de ce teama de labirint / când creierul circum-evoluat / arată la fel de încurcat / ca o grămadă de intestine” (p.34). Liniştea nu poate fi regăsită decât utilizând elemente scenografice care să amintească, prin dramatismul lor, de perioada fetală; implozia concentrează şi absoarbe pe tăcute agitaţia corelativă a fricii de expunere. Poeta se „îmbracă” într-o tăcere simbolică (se lasă acoperită de apă, inserându-se astfel într-o stare de agregare străină), reuşind să exprime contopirea cu propria carne, pacea embrionară, calmul celest al căderii în sine: „mă aşez în cadă şi dau drumul la robinet; / o să aştept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă şi o să mă / îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât. / lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănuşeze. / înecul e atunci când te înveleşti complet, până la creştet, până la capăt. / plămâni înfofoliţi matern cu apă, ca nişte gemeni / înainte de culcare” (p.30). Această regresiune a eului, ca mijloc de reducere a fiinţei la resorturile ei primare, apare mai des în cuprinsul volumului, ceea ce denotă că prăbuşirea într-un timp al siguranţei iniţiale este singura opţiune de a spune un „nu” hotărât tentaculelor agresive ale lumii înconjurătoare; tentativa ei de a confisca principial individualitatea pentru a o modela după propriile reguli n-o lasă indiferentă pe poetă care, cu graţie, îşi contemplă reducţionismul voluntar şi îl expune cu detaşare studiată: „am auzit bine: / mi-a mai trosnit o vertebră / bazinul mi-a mai scăzut cu un nivel / în curând o să încap în spaţiul îngust / rămas între dulap şi perete / cu genunchii mei perfect / rabatabili” (p.50).

Simbolistica autoarei curge pe două paliere: unul ar fi acela al exteriorităţii debile, incapabilă să cuprindă esenţe „tari” (de unde şi nevoia de refugiere din faţa unui asemenea asalt nevrotic); celălalt ar fi cel al stabilirii unor criterii de reinventare a regulilor trupului. Poeta, decisă de-acum să deschidă o nouă lume pornind de la rescrierea în cheie proaspătă a nevoilor trupului, găseşte în propriile maladii pretexte pentru reciclarea lor într-un circuit închis, ermetic şi profund personal, imitând astfel ciclurile cosmice. Se recreează, deci, un univers miniatural, capabil să producă o nouă formă de energie necesară întreţinerii vieţii: „gata cu toate compresele / cataplasmele băbeşti / cearşafurile cu oţet / cu care mă înfofoleau / în copilărie // acum nu îmi mai usuc părul / mi-l petrec ca pe-un bandaj / în jurul frunţii / îmi scad de una singură / febra // o alung tot aici înăuntru / respect cu sfinţenie / regula circuitului închis” (p.55). Această demisie onestă de la mersul general al lucrurilor va provoca, în schimb, puseuri de mimetism vizionar, de replică imagistică a mizeriei cotidiene. Solitudinea asumată în acest mod întâmpină în mod firesc o rezistenţă a imaginaţiei care, obişnuită cu tablourile sumbre ale lumii din care tocmai s-a substras, va exploda în tablouri hiperrealiste, trepidante şi mirosind a carne vie: „cumpăr încălţări în care abia-mi intră piciorul / împing în pantoful cu o juma’ de număr mai mic / până ce îmi intru bine de tot în rană / pentru data viitoare vreau / cu un număr întreg // am ieşit un pic în oraş / două ore mi-am plimbat carnea tocată abia cumpărată / niciun câine vagabond / nu s-a-ncumetat să se apropie / de mine […] / piciorul bătut de pantoful meu strâmt / aduce de departe a şobolan / intrat de bună voie / în cursă” (p.63).

Refuz, totuşi, să văd în lirica Teodorei Coman o retorică a feminităţii. Din punctul meu de vedere, în „Cârtiţa de mansardă” primează refuzul candid al constrângerilor şi metodele ingenioase de auto-salvare, mai degrabă decât crearea unui regii pentru a devoala un feminism agresiv. Episoadele care tratează fulgurant probleme ale eului feminin nu au ca scop impunerea unei ideologii, ci infuzarea poeziei cu elemente autobiografice simbolice. Iar corporalitatea mereu prezentă e doar un miez al acestei refugieri din faţa unui necunoscut apăsător şi degradant pentru sensibilitatea fragilă a autoarei. Nu din eroism se întâmplă lucrurile acestea, ci din pricina unei răni adânci: „nu pretind să mi se construiască / un habitat o rezervaţie / nici să mi se dea / un partener de joacă / ori de perpetuare / a speciei // mi-ajunge golul ăsta din stomac / cu marginile lui aproape nutritive / mă ţine bine închisă aici / mă ocroteşte / ca într-o placentă / cel mai subestimat organ” (p.67).

Am spus, la începutul acestei cronici, că găsesc „Cârtiţa din mansardă” a Teodorei Coman drept surprinzătoare. Îmi menţin părerea, cu necesara completare că ineditul unui astfel de volum nu se datorează neapărat unor pasaje grave şi teribile, propunând un estetism sumbru şi arid („adu-ţi aminte că nu există milă / nici măcar crucificarea / nu s-a făcut / sub anestezie”), ci mai ales viziunii de excepţie a autoarei şi lirismului ei încordat. Nu sunt puţine volumele de debut din ultimii ani ale poeţilor noştri care să fie încărcate cu o asemenea forţă a expresivităţii, cu un asemenea talent liric al comprimării emoţiei până la funcţia ei moleculară şi, nu în ultimul rând, cu o sensibilitate virilă şi bine strunită.

(Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s