Arhivă pentru ianuarie, 2013

Shalev

Posted: 2013/01/29 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

sotsisotietheraM-am tot gândit ce titlu să dau postării mele şi am ajuns la concluzia că cea mai bună reclamă pe care aş putea-o face acestor două cărţi este numele autoarei. Zeruya Shalev. O scriitoare evreică, a cărei carte Soţ şi soţie am cumpărat-o dintr-un impuls pe care nu mi-l explic în totalitate nici acum. Poate aţi trecut şi voi prin starea aia de nelinişte când îţi dai seama că stai deja în librărie de mai mult de o oră, trebuie să ajungi în curând undeva, deci nu mai ai prea mult timp la dispoziţie şi, dintr-odată, apuci din raft o carte şi , hotărât, te duci s-o plăteşti, ca să poţi pleca repede.

Soţ şi soţie este un roman al eşecului în doi. Personajele principale au o viaţă frumoasă, împlinită, însă încă de la debutul poveştii aflăm că Udi, soţul, în urma unei zile de lucru mai agitate (e ghid şi, uneori, munca poate deveni extrem de obositoare, mai ales când trebuie să te întâlneşti cu tot felul de turişti a căror curiozitate pare de neoprit), pare să sufere de începutul unei paralizii. Soţia lui, Naama, nu-şi pierde cumpătul şi încearcă, pe cât posibil, să facă ceea ce trebuie făcut, ca să n-o sperie pe fiica lor: cheamă medici, îl internează, se fac tot felul de analize etc. Numai că problema nu pare să fie de natură fizică, ci psihică. Da, da, exact cum citiţi. Udi cade într-o depresie adâncă şi, din cauza acesteia, la un moment dat se hotărăşte că trebuie să înceapă o nouă viaţă (asta după ce s-a încercat inclusiv tămăduirea lui prin metode mai puţin profesioniste, un fel de terapie psihologică făcută de o anume Zohara, o femeie enigmatică, fără soţ şi cu un copil de crescut). Zeruya Shalev are o extraordinară iscusinţă în a reliefa transformările fizice care intervin în momentul scurt al unei tristeţi profunde: cel mai puternic tablou al cărţii mi s-a părut acela în care Naama priveşte, de undeva de sus, plecarea şovăitoare dar apăsată a lui Udi, în momentul în care acesta îşi părăseşte familia. E un dramatism mut şi incisiv, pe care autoarea îl redă într-un mod care-ţi provoacă fiori pe şina spinării.

Şi, pentru că mi-a plăcut Soţ şi soţie (de fapt, îmi place stilul autoarei, mai degrabă decât povestea în sine), am citit şi Thera, un roman similar, cu o temă asemănătoare. De data aceasta, e vorba despre un divorţ şi despre metodele de reinventare a destinului fiecăruia dintre părţile care, până mai ieri, constituiau o familie. Ella Müller (arheolog) vrea să înceapă o viaţă nouă, aşa că îl anunţă pe Amnan că s-a decis să pună capăt mariajului lor, deşi au împreună un băiat, Ghilad, de 6 ani. Amnan, deşi iniţial revoltat, pare să-şi asume mai uşor noua postură şi pleacă fără a încerca, melodramatic, să mai schimbe ceva. Ulterior, Ella e cea care, debusolată, se gândeşte că ar mai trebui să dea o şansă vieţii de cuplu, însă Amnan o anunţă că, din punctul lui de vedere, e prea târziu. Ella îşi găseşte refugiul în braţele psihoterapeutului ei (la rândul lui cu probleme destul de serioase, având drept cauză nişţe traume ale copilăriei), cu care se va muta împreună, încercând din răsputeri să-i împace pe cei doi copii ai lui cu Ghilad (băieţii fiind colegi de şcoală şi prieteni, însă, văzându-se obligaţi să intre într-o nouă familie, devin reticenţi şi isterici). Romanul acesta are şi suficiente părţi artificiale, implauzibile şi leşinate, însă îl salvează, şi de data aceasta, talentul autoarei de a aşeza în pagini stări, nu persoane.

Citesc că aceste două romane sunt parte a unei trilogii, care mai include romanul Viaţa amoroasă. S-ar putea să-l citesc, deşi pot să spun de pe acum că Zeruya Shalev este o scriitoare care merită cunoscută. Nu neg că subiectele nu sunt prea virile şi tonice, însă uneori mai ai nevoie şi de câte-o scufundare din asta. Ca să nu uiţi cum „sună” literatura.

(Zeruya Shalev, Soţ şi soţie, 360 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Ioana Petridean; Thera, 576 p, ed. Polirom, 2010, trad. de Any Shilon)

rabbitbogatMare bine mi-am făcut în ziua aia când am apăsat hotărât butonul de „finalizează comanda” pe saitul elefantului şi am aşteptat să-mi sosească prin poştă cele 4 volume cu povestea iepurelui. Ha! Deci un elefant mi l-a adus pe iepure, acum mi-am dat seama. Şi-ncă ce iepuroi!

Nu mă pot sătura de povestea lui Harry „Rabbit” Angstrom, fostul sportiv cu care am făcut cunoştinţă deja în primele două volume ale tetralogiei (dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, mergeţi la pagina „lista autorilor” şi căutaţi-le, mi-e prea lene să tot adaug linkuri aici). Updike e fenomenal în talentul lui de a descrie, pornind de la destinul individual al acestui regular american, disoluţia şi traumele Americii (multe dintre ele inventate şi artificiale, dar asta face parte din farmecul „isteriei” lor naţionale). Şi ce-mi mai place la acest autor (pe care pot să spun că-l iubesc, dacă tot suntem la ceasul marilor dezvăluiri) este discreţia cu care îmbracă poveştile: dacă aş spune că e o frescă, ar suna banal, însă nu ştiu ce alt termen mai potrivit aş putea găsi pentru a spune că modul în care Updike se insinuează în pagină e atât de subtil, încât nu simţi niciodată presiunea didactică a moralei intrinseci.

Şi, de fapt, cred că nici nu există vreo morală. După ce, în primele două volume, am găsit poveştile adulterelor lui Rabbit şi al lui Janice (nevastă-sa), în acest penultim volum aflăm că socrul lui Harry a murit şi, prin urmare, Rabbit şi Bessie (soacră-sa) rămân in charge la Springer Motors. Rabbit e bogat, după cum spune şi numele cărţii, deşi criza petrolului care părea iminentă îi dă câteva bătăi de cap preventive. Ne aflăm în 1979-1980, la zece ani după „Întoarcerea lui Rabbit”. Altele-s baiurile în familia lui Harry: fiul său, Nelson, decide să renunţe la facultate şi vine să lucreze, vorba aia, la afacerea familiei. Harry, dezamăgit de iniţiativa acestuia, nu ştie sigur dacă e mai mult deranjat de faptul că fiul său nu vrea să-şi termine studiile (nici Harry nefiind, la timpul său, vreun mare tocilar) sau de ideea că deja, treptat, ajunge la vârsta la care i se sugerează voalat că ar trebui să se retragă. De fapt, esenţa acestui volum e lupta surdă pe care Harry o dă cu nevoia de a părea forever young. Oscilează mereu între dorinţa de a fute sănătos ceva proaspăt (îi şi reuşeşte chestiunea asta, într-o vacanţă cu swingeri, aleşi dintre prietenii lor de familie, la care va lua parte şi Janice; e o bucată delicioasă în carte) şi imperativul de a păstra aparenţa unui un om serios, cu familie şi responsabilităţi. Nelson va rămâne în sânul familiei, o va aduce şi pe Pru cu el (o secretară de la facultate, un pic mai în vârstă, cu care se va căsători şi care îi va dărui un copil), obligându-l pe Harry să-şi asume rolul de om trecut, deja, de prima tinereţe.

Ce va face bătrânul Harry? Vom afla din volumul următor, a cărui acţiune se desfăşoară la 10 ani (deci 1990) de la momentul în care devine bunic pentru prima oară.

(John Updike, Rabbit e bogat, ed. Humanitas fition, 2010, 456 p., trad. de George Volceanov)

teodora-coman-cartita-de-mansarda[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.1-2/2013]

Atunci când spui despre un volum de poezie că este „surprinzător”, te gândeşti în primul rând la felul ingenios în care autorul reuşeşte să se reinventeze stilistic, să străbată aceeaşi temă folosind o altă cale de atac, să propună, brusc, un artificiu deviator. Cu toate acestea, dacă tonul calm al poeziei se îmbogăţeşte cu alte coordonate afective, mergând pe o simbioză perfectă cu obsesia principală, poţi avea şansa să constaţi că, dincolo de meşteşugul de necontestat al artei lirice, mai există un „ceva” care îţi aduce mesajul mai aproape. Pe acest „ceva” a pariat Teodora Coman cu al său volum de debut intitulat „Cârtiţa de mansardă”. Zelul introspectiv al autoarei, frumos defăcut în bucăţi de o inofensivă ferocitate feminină, uneşte într-un unit lexical tablouri domestice şi semne exterioare, având ca scop un lucru simplu: devoalarea impudică a personalităţii fecunde, a unei minţi în căutare de răspunsuri febrile, a unei atitudini ponderat-revoltate. Toate acestea au o miză egoistă, izvorâtă dintr-o inadaptare pulsională: regăsirea intimităţii.

Teodora Coman nu mizează pe efectul imediat, smuls printr-o inovaţie metaforică de natură să-ţi taie răsuflarea. Totul se croieşte pe nesimţite, creşte sub ochii cititorului, i se impregnează în piele pe măsură ce litera versului i se lipeşte de retină: „e una din bucuriile simple ale vieţii / să dormi fără pernă / pe salteaua veche / dacă stai cu urechea lipită / îţi auzi clar pulsul / printre arcuri / te poţi asculta / ca pe inima lucrurilor” (p.26). Senzaţia de indiscreţie a celui care află secretele poeziei e creată de complicitatea pe care autoarea o stabileşte de la bun început cu destinatarul acestor crochiuri delicate şi totodată puternice. Nimic exhibitoriu, totuşi, în această dorinţă a poetei de a crea punţi între angoasa personală şi receptorul ei accidental.

Introspecţia, ca măsură imediată de diagnosticare a mizantropiei, apare aici într-o corespondenţă uluitoare şi izbutită estetic între forma brută a nebuniei cochete şi omologul ei corporal: „de ce teama de riduri / când creierul e zbârcit / din naştere // de ce teama de labirint / când creierul circum-evoluat / arată la fel de încurcat / ca o grămadă de intestine” (p.34). Liniştea nu poate fi regăsită decât utilizând elemente scenografice care să amintească, prin dramatismul lor, de perioada fetală; implozia concentrează şi absoarbe pe tăcute agitaţia corelativă a fricii de expunere. Poeta se „îmbracă” într-o tăcere simbolică (se lasă acoperită de apă, inserându-se astfel într-o stare de agregare străină), reuşind să exprime contopirea cu propria carne, pacea embrionară, calmul celest al căderii în sine: „mă aşez în cadă şi dau drumul la robinet; / o să aştept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă şi o să mă / îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât. / lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănuşeze. / înecul e atunci când te înveleşti complet, până la creştet, până la capăt. / plămâni înfofoliţi matern cu apă, ca nişte gemeni / înainte de culcare” (p.30). Această regresiune a eului, ca mijloc de reducere a fiinţei la resorturile ei primare, apare mai des în cuprinsul volumului, ceea ce denotă că prăbuşirea într-un timp al siguranţei iniţiale este singura opţiune de a spune un „nu” hotărât tentaculelor agresive ale lumii înconjurătoare; tentativa ei de a confisca principial individualitatea pentru a o modela după propriile reguli n-o lasă indiferentă pe poetă care, cu graţie, îşi contemplă reducţionismul voluntar şi îl expune cu detaşare studiată: „am auzit bine: / mi-a mai trosnit o vertebră / bazinul mi-a mai scăzut cu un nivel / în curând o să încap în spaţiul îngust / rămas între dulap şi perete / cu genunchii mei perfect / rabatabili” (p.50).

Simbolistica autoarei curge pe două paliere: unul ar fi acela al exteriorităţii debile, incapabilă să cuprindă esenţe „tari” (de unde şi nevoia de refugiere din faţa unui asemenea asalt nevrotic); celălalt ar fi cel al stabilirii unor criterii de reinventare a regulilor trupului. Poeta, decisă de-acum să deschidă o nouă lume pornind de la rescrierea în cheie proaspătă a nevoilor trupului, găseşte în propriile maladii pretexte pentru reciclarea lor într-un circuit închis, ermetic şi profund personal, imitând astfel ciclurile cosmice. Se recreează, deci, un univers miniatural, capabil să producă o nouă formă de energie necesară întreţinerii vieţii: „gata cu toate compresele / cataplasmele băbeşti / cearşafurile cu oţet / cu care mă înfofoleau / în copilărie // acum nu îmi mai usuc părul / mi-l petrec ca pe-un bandaj / în jurul frunţii / îmi scad de una singură / febra // o alung tot aici înăuntru / respect cu sfinţenie / regula circuitului închis” (p.55). Această demisie onestă de la mersul general al lucrurilor va provoca, în schimb, puseuri de mimetism vizionar, de replică imagistică a mizeriei cotidiene. Solitudinea asumată în acest mod întâmpină în mod firesc o rezistenţă a imaginaţiei care, obişnuită cu tablourile sumbre ale lumii din care tocmai s-a substras, va exploda în tablouri hiperrealiste, trepidante şi mirosind a carne vie: „cumpăr încălţări în care abia-mi intră piciorul / împing în pantoful cu o juma’ de număr mai mic / până ce îmi intru bine de tot în rană / pentru data viitoare vreau / cu un număr întreg // am ieşit un pic în oraş / două ore mi-am plimbat carnea tocată abia cumpărată / niciun câine vagabond / nu s-a-ncumetat să se apropie / de mine […] / piciorul bătut de pantoful meu strâmt / aduce de departe a şobolan / intrat de bună voie / în cursă” (p.63).

Refuz, totuşi, să văd în lirica Teodorei Coman o retorică a feminităţii. Din punctul meu de vedere, în „Cârtiţa de mansardă” primează refuzul candid al constrângerilor şi metodele ingenioase de auto-salvare, mai degrabă decât crearea unui regii pentru a devoala un feminism agresiv. Episoadele care tratează fulgurant probleme ale eului feminin nu au ca scop impunerea unei ideologii, ci infuzarea poeziei cu elemente autobiografice simbolice. Iar corporalitatea mereu prezentă e doar un miez al acestei refugieri din faţa unui necunoscut apăsător şi degradant pentru sensibilitatea fragilă a autoarei. Nu din eroism se întâmplă lucrurile acestea, ci din pricina unei răni adânci: „nu pretind să mi se construiască / un habitat o rezervaţie / nici să mi se dea / un partener de joacă / ori de perpetuare / a speciei // mi-ajunge golul ăsta din stomac / cu marginile lui aproape nutritive / mă ţine bine închisă aici / mă ocroteşte / ca într-o placentă / cel mai subestimat organ” (p.67).

Am spus, la începutul acestei cronici, că găsesc „Cârtiţa din mansardă” a Teodorei Coman drept surprinzătoare. Îmi menţin părerea, cu necesara completare că ineditul unui astfel de volum nu se datorează neapărat unor pasaje grave şi teribile, propunând un estetism sumbru şi arid („adu-ţi aminte că nu există milă / nici măcar crucificarea / nu s-a făcut / sub anestezie”), ci mai ales viziunii de excepţie a autoarei şi lirismului ei încordat. Nu sunt puţine volumele de debut din ultimii ani ale poeţilor noştri care să fie încărcate cu o asemenea forţă a expresivităţii, cu un asemenea talent liric al comprimării emoţiei până la funcţia ei moleculară şi, nu în ultimul rând, cu o sensibilitate virilă şi bine strunită.

(Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Haruki-Murakami__Dans-dans-dans-130Cine a fost suficient de curios încât să găsească trăsături comune romanelor japoneze ale ultimei jumătăţi de secol cu siguranţă a observat că mai toţi autorii tratează, în cel puţin una dintre cărţile lor, tema dispariţiei. Fie că e vorba despre nevastă, soră, mamă, tată, vecin, animal de companie ori prieten, romanele cu priză la public conţin, neapărat, măcar o aluzie la genul acesta de excludere forţată din peisajul, altfel tern, al vieţii eroului principal. Iar dacă vorbim despre Haruki Murakami (artificial plasat, an de an, pe lista candidaţilor cu şanse reale la Nobel, autorul neîntrunind niciuna dintre condiţiile lăsate cu limbă de moarte de bătrânul Alfred), fanii acestui scriitor vor şti exact la ce mă refer.

(Haruki Murakami, Dans dans dans, 480 p., ed. Polirom, 2012)

[continuarea, în nr.4/2013 al revistadesuspanslogo, cu un clic aici]