E ultimul „articol” pe blog, înainte de-a ne schimba calendarele. Şi, pentru că despre cărţi n-am chef de scris acum (deşi sunt citite cel puţin 5 despre care încă n-am scris un rând), o să vă las aici în compania a două texte ale mele de peste an, răspunsuri la anchetele unor reviste faine (le mulţumesc lui Alex Goldiş şi Mircea Pricăjan pentru invitaţiile la care am răspuns prompt, cum mi-e obiceiul🙂 ).

1. Ancheta Revistei de suspans (nr.3/2012) referitoare la genurile literare.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Se poate realiza un top al genurilor literare? Este vreunul mai artistic decât celelalte?

Şi corolarul: Genurile – la ce bun?

Răspuns:

Mi se pare că discuţia pleacă de la nişte premise confuze. Cred că tinzi să valorizezi „subgenul” ca gen de sine stătător. Iubitor de literatură de suspans fiind tu, era firesc să-ţi doreşti ca această crenguţă a genului epic (că doar n-o fi liric!) să se substituie, triumfător, poziţiei genului-tată (sau mamă? Irelevant, I guess). De dragul dialogului, însă, vom purcede la desluşirea acestor mistere (iată, am intrat deja în atmosferă!) şi vom răspunde, sârguincios, fiecărei nelinişti.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Nicidecum. Dacă ar fi aşa, am asista la dispariţia treptată a tuturor genurilor „necâştigătoare”, pentru că pornim de la prezumţia că fiecare autor îşi doreşte să livreze un produs cultural (ah, ce odios sună) valid din punct de vedere estetic, valoric. E drept că, cel puţin în receptarea vulgară a literaturii, există clişeul conform căruia doar anumite genuri se potrivesc emoţiei tremurătoare ori erosului dezlănţuit. N-ai auzit niciun părinte încurajându-şi copilul să citească ceva „frumos, o poezie, un Coşbuc, o Otilia Cazimir”, nu „porcării SF”? Lăsând gluma la o parte, genul nu poate decât, eventual, să potenţeze un anumit mod de percepţie a literaturii: epicul e, desigur, mai „inteligibil” pentru lectorul comun decât „liricul” luxuriant. De aici şi tristeţea cu care poeţii îşi recunosc înfrângerea în faţa romancierilor, de pildă, în lupta pentru cât mai mulţi cititori.

Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Nici, nici. Sau şi-şi. S-ar putea să fiu criticat din nou pentru idealism, însă eu cred că literatura nu se naşte neapărat programatic. Încât nu accept că poţi „alege” un gen şi să i te dedici, având siguranţa că e cel realmente potrivit pentru povestea ta. Sau poţi, dar suporţi tocmai consecinţele acestei constrângeri care are legătură mai multă cu „manufactura” decât cu intenţia literară. Consider că teme diferite, obsesii diferite reclamă genuri diferite; că, altfel spus, tema precede genul. Şi că singurul criteriu în decuparea istoriei proprii şi transpunerea ei pe hârtie este onestitatea faţă de gândul originar, faţă de euforia iniţială, care te-a făcut să te aşezi încrezător la masa de scris.

Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Da, cred asta. Şi chiar iubesc trangresiunile de acest tip. Îmi place enorm literatura care se naşte la graniţa dintre genuri, care pendulează haotic şi iresponsabil între extreme. Să nu uităm că până şi clasicii ştiau lucrul ăsta: adu-ţi aminte că Gogol îşi prezenta romanul „Suflete moarte” ca fiind „poem”. Şi da, mai cred că un autor creează o capodoperă tocmai când ignoră cu superbie banalitatea regulilor castratoare şi se ridică deasupra acestor hachiţe tehniciste.

Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Evident că e posibilă. Numai că trebuie ţinut cont de faptul că, atâta vreme cât critica literară – canonică şi conservatoare – vorbeşte şi de „genuri minore” (literatura poliţistă, de exemplu), o eventuală capodoperă „de gen (minor)” nu va beneficia de entuziasmul critic rezervat pentru genurile mari. Agatha Christie, Raymond Chandler, Georges Simmenon pot avea „capodopere”, dar ele vor fi mereu circumscrise, fatalmente, unei anume marginalităţi.

Se poate realiza un top al genurilor literare? Se poate, dar cine-l ia în seamă?

Este vreunul mai artistic decât celelalte? Hm, termenul de „artistic” nu se simte foarte confortabil aici. J Ce înseamnă, în fond, „artistic”? La rigoare, toate genurile literare sunt artistice, pentru că, last time I checked, literatura era artă. În limbajul comun, „artistic” înseamnă, probabil, valoros din punct de vedere estetic. Aşa că nu, nu cred că vreunul dintre genuri e mai abonat la valoare decât altele ori mai predispus la rateuri decât surorile lui.

Şi corolarul: Genurile – la ce bun? Dac-aş fi hâtru, aş spune că ne găsim în faţa unei taxonomii născute din raţiuni pur didactice. Dar, pentru că nu sunt hâtru, răspund aşa: habar n-am! Şi ce bine e că nu ştiu…

2. Ancheta revistei Steaua (nr.11-12/2012) referitoare la paralela interbelic-postcomunism.

Tot mai multe voci critice recente au început să asimileze efervescența literaturii române din ultimii ani cu creativitatea ieșită din comun a interbelicului. Revista „Steaua” propune o meditație adâncită asupra fenomenului: sunt comparabile deceniile postcomuniste – din unghiul contextului istoric, al libertății de expresie, al relației literaturii cu celelalte domenii și, de ce nu, al valorii textelor – cu „perioada de aur” a literaturii române? (A. G.)

Răspuns:  Nu pot să nu constat că ancheta pe care o propui ascunde în miezul ei un anume optimism benign referitor la „starea” (iată, nu găsesc alt termen) literaturii de azi. Toată istoriografia românească, până şi cea de după 1989, a încercat mereu să creioneze congruenţe favorabile cu un trecut aproape mitic, la care prezentul – greu de stăpânit şi imposibil, deocamdată, de fixat în chingile strâmte ale teoriei – să se poată raporta convenabil. Vreau să spun, prin asta, că orice tentativă de găsire a unui mimetism cu o perioadă „de aur” , cum singur o numeşti, naşte premisele teoretice ale unui prezent liniştitor: pentru că avem azi o efervescenţă asimilabilă creativităţii fecunde a interbelicului, înseamnă că ne putem aştepta ca istoria literară, atunci când va fi chemată să se pronunţe asupra deceniilor post-comuniste, să consemneze naşterea unor valori de prim rang, similare acelora certificate în anii dintre cele două războaie. Or, nu ştiu dacă lucrurile stau întocmai aşa.

În primul rând, relaţia cronicarului lterar cu materia brută a literaturii care se naşte sub ochii lui e ambiguă. Pentru că suntem, într-un fel sau altul, prizonierii imediatului, ne lipsesc privilegiul distanţării critice şi beneficiul colateral al panoramei revelatoare. Nu m-aş hazarda, de pildă, nicidecum să fac pronosticuri în legătură cu viitorul literar al unui tânăr debutant, bazându-mă exclusiv pe o singură apariţie editorială a acestuia. Încât comparaţia cu interbelicul, fie şi sub aspectul kineticii înnebunitoare a debuturilor şi a lansărilor de cărţi şi autori noi, mi se pare riscantă: dacă eşti gata să pui rămăşag pe valoarea literaturii de azi, poţi fi lesne acuzat de un conformism amatoristic; dacă, în schimb, strâmbi din nas la orice nou apărut care promite să devină un nume sonor, dai dovadă de „păşunism” şi eşti degrabă trecut în tagma retrograzilor, îmbătrâniţi (în rele!) înainte de vreme.

În al doilea rând, tind să-ţi dau dreptate: există, într-adevăr, un boom al literaturii noastre de azi, vizibil cu ochiul liber, chiar dacă modul în care el se manifestă se situează, pentru marea masă a populaţiei, într-o anume marginalitate. Din fericire, s-au găsit la noi câteva edituri tinere şi „nervoase” care să propună un alt gen de apropiere de produsul literar. Mă refer, în primul rând, la Casa de pariuri literare, o editură pe care aproape aş îndrăzni s-o numesc neconvenţională, date fiind modalităţile inedite prin care a înţeles să-şi promoveze autorii şi cărţile. Aşadar, cel puţin din acest punct de vedere, al accesibilităţii produsului cultural, cred că ne aflăm pe un făgaş dătător de speranţă.

În al treilea rând, ca să fiu în spiritul întrebării tale şi să bifez, conştiincios, punctele de interes, aş spune că, la fel ca în perioada interbelică, literatura română de azi are toate şansele unei afirmări plenare: contextul istoric i-o permite (nu intru în discuţii obositoare despre rolul scriitorului în „cetate”, pentru că ele eşuează întotdeauna în retorism ieftin şi politicianism dâmboviţean), libertate de expresie – slavă Domnului! – avem, materie primă aşijderea, deci de ce ne-am plânge? Numai că, nota bene!, a avea o şansă nu înseamnă neapărat şi a o fructifica. Premisele prielnice nu se confundă întotdeauna cu un rezultat fericit. Iar o discuţie pe marginea reuşitelor literaturii de după 1989 este, deocamdată, prematură. Da, s-au născut şi acum autori valoroşi, avem o literatură fertilă şi valabilă estetic, însă lipsa de omogenitate structurală şi imposibilitatea obiectivă a stabilirii existenţei unor noi generaţii (nu cred încă în validitatea douămiismului, a fracturismului ş.a.m.d.) mă fac să cred că o comparaţie cu orice altă perioadă literar-istorică e pripită. Nu neg că s-ar putea să fiu de acord, cândva, cu o astfel de corespondenţă. Dar cred că lucrul cel mai înţelept e să purtăm discuţia asta mai târziu. Peste vreo 20 de ani.

*

Să ne auzim/citim cu bine şi-n 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s