Am citit cu destulă uşurinţă cele două cărţi despre care scriu azi. Am mai spus şi cu alte ocazii că-mi cam place literatura japoneză, deşi mă feresc, în general, să etichetez atât de… „larg” câte-o literatură întreagă. Ar fi ca şi cum aş spune că îmi place literatura română aşa, în ansamblu. Şi nu e corect. Dar, na, cu japonezii am cam nimerit-o, să zic. Îmi plac: Haruki Murakami, Taichi Yamada, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Kazuo Ishiguro (mă rog, asta dacă nu-l considerăm britanic prin adopţie) şi nu-mi plac, poate surprinzător, Yukio Mishima, Ryu Murakami, Kobo Abe. Acuma, că l-am citit şi pe Kenzaburo Oe, lucrurile se complică şi mai tare. Una dintre cărţi mi-a plăcut, cealaltă nu. 🙂
Mi-a plăcut nu mult, ci foarte mult, „O experienţă personală”. Drama unui om care se vede pus în faţa faptului împlinit: i se naşte un copil cu o gravă malformaţie craniană care îl va transforma într-o legumă. Tragismul poveştii e uluitor sugerat de autor. Personajul principal (Bird, profesor) caută să se „conecteze” la viaţă cu singurele resurse pe care le mai are la dispoziţie: un jemanfişism teribil, un desfrâu riguros (personajul feminin, bine conturat şi credibil, e prezenţa din umbră, melancolică dar şi având un traseu propriu) şi o eternă punere în temă a problemei. Substratul deloc neglijabil al poveştii e lupta surdă dintre un eticism social, bine înfipt în conştiinţe, şi vigoarea tinerească şi tonică a instinctului de conservare. Personajul nostru se simte ruşinat atunci când îşi dă seama că, de fapt, îşi doreşte ca fiul său să nu supravieţuiască; şi nu neapărat pentru că acel copil va creşte văduvit de orice fel de plăcere „lumească”, ci pentru că tatălui i se pare o pedeapsă nedreaptă să fie supus la caznele creşterii unui astfel de urmaş. Oe foloseşte, în roman, povestea propriei vieţi, pentru că el însuşi este părintele unui copil grav bolnav. Îmi venea în minte, recurent, ceea ce spune Cioran în interviul dat lui Liiceanu, şi anume că orice formă de confesiune are un sens terapeutic: tot ceea ce este ex-primat devine diminuat ca intensitate. Probabil că pe asta a mizat şi Kenzaburo Oe când a scris cărţile acestea, mai ales că declară, cu sinceritate, că experienţele personale (voila!) sunt singurele care pot fi transformate perfect în ceea ce un cititor oarecare ar considera ficţiune. Modul în care autorul sugerează remuşcarea lui Bird este de o empatie rară (este evident şi de ce). Personajul principal ajunge chiar să se identifice, ontologic, cu fiul său, căruia îi preia din gesturi, într-un mod involuntar şi înfricoşător:
În clipa când uşa se închise, lui Bird îi păru rău că nu-şi exprimase încă o dată dorinţa, fără echivoc. Mergând pe coridor, îşi duse mâinile în spatele urechilor şi începu să-şi frece pielea capului chiar sub linia tunsorii cu partea cărnoasă a degetelor mari. Treptat, se lăsă pe spate ca un arc, de parcă ar fi avut o greutate mare atârnată de cap. Un minut mai târziu, se opri brusc realizând că imita gesturile copilului şi aruncă o privire nervoasă în jur. La un colţ al coridorului, lângă o ţâşnitoare, două femei de la maternitate se uitau fără expresie în direcţia lui. Simţindu-şi stomacul în fierbere, Bird se îndreptă către aripa principală şi o luă la fugă
Celălalt roman care mi-a căzut sub ochi, „O viaţă liniştită”, dezbate cam aceleaşi probleme. O tânără, Ma-Chan, este lăsată de părinţi să aibă grijă de fratele ei, un retardat genial, cât timp ei pleacă în America, din motive profesionale (tatăl familiei este profesor şi trebuie să ţină nişte conferinţe acolo). Însă aici n-am mai regăsit căldura din „O experienţă personală”. Ma-Chan este naratoarea, iar povestea se leagă greu, în episoade sincopate, fără un suflu coerent care să închege frânturile de viaţă. Asistăm la orele de pian, la întâlniri misterioase cu străini obsedaţi sexual, însă nu transpare, din toate aceste bucăţi de puzzle, o temă bine sudată ori o obsesie convingătoare. Nici măcar ca frescă socială n-am putut-o considera: e prea săracă în detalii de acest gen. Deci, nu.
Una caldă, una rece, aşadar. Oricum, un autor care merită toată atenţia. N-a primit Nobelul degeaba.
( Kenzaburo Oe, O experienţă personală, 250 p., editura Art, 2012, trad. de Roman Paşca; O viaţă liniştită, 224 p., ed. Rao, 2006, trad. de Anca I. Focşeneanu)