Arhivă pentru decembrie, 2012

E ultimul „articol” pe blog, înainte de-a ne schimba calendarele. Şi, pentru că despre cărţi n-am chef de scris acum (deşi sunt citite cel puţin 5 despre care încă n-am scris un rând), o să vă las aici în compania a două texte ale mele de peste an, răspunsuri la anchetele unor reviste faine (le mulţumesc lui Alex Goldiş şi Mircea Pricăjan pentru invitaţiile la care am răspuns prompt, cum mi-e obiceiul 🙂 ).

1. Ancheta Revistei de suspans (nr.3/2012) referitoare la genurile literare.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Se poate realiza un top al genurilor literare? Este vreunul mai artistic decât celelalte?

Şi corolarul: Genurile – la ce bun?

Răspuns:

Mi se pare că discuţia pleacă de la nişte premise confuze. Cred că tinzi să valorizezi „subgenul” ca gen de sine stătător. Iubitor de literatură de suspans fiind tu, era firesc să-ţi doreşti ca această crenguţă a genului epic (că doar n-o fi liric!) să se substituie, triumfător, poziţiei genului-tată (sau mamă? Irelevant, I guess). De dragul dialogului, însă, vom purcede la desluşirea acestor mistere (iată, am intrat deja în atmosferă!) şi vom răspunde, sârguincios, fiecărei nelinişti.

Ştirbeşte genul din valoarea unei opere literare? Nicidecum. Dacă ar fi aşa, am asista la dispariţia treptată a tuturor genurilor „necâştigătoare”, pentru că pornim de la prezumţia că fiecare autor îşi doreşte să livreze un produs cultural (ah, ce odios sună) valid din punct de vedere estetic, valoric. E drept că, cel puţin în receptarea vulgară a literaturii, există clişeul conform căruia doar anumite genuri se potrivesc emoţiei tremurătoare ori erosului dezlănţuit. N-ai auzit niciun părinte încurajându-şi copilul să citească ceva „frumos, o poezie, un Coşbuc, o Otilia Cazimir”, nu „porcării SF”? Lăsând gluma la o parte, genul nu poate decât, eventual, să potenţeze un anumit mod de percepţie a literaturii: epicul e, desigur, mai „inteligibil” pentru lectorul comun decât „liricul” luxuriant. De aici şi tristeţea cu care poeţii îşi recunosc înfrângerea în faţa romancierilor, de pildă, în lupta pentru cât mai mulţi cititori.

Constrângerile genului sunt binevenite sau trebuie privite cu mefienţă? Nici, nici. Sau şi-şi. S-ar putea să fiu criticat din nou pentru idealism, însă eu cred că literatura nu se naşte neapărat programatic. Încât nu accept că poţi „alege” un gen şi să i te dedici, având siguranţa că e cel realmente potrivit pentru povestea ta. Sau poţi, dar suporţi tocmai consecinţele acestei constrângeri care are legătură mai multă cu „manufactura” decât cu intenţia literară. Consider că teme diferite, obsesii diferite reclamă genuri diferite; că, altfel spus, tema precede genul. Şi că singurul criteriu în decuparea istoriei proprii şi transpunerea ei pe hârtie este onestitatea faţă de gândul originar, faţă de euforia iniţială, care te-a făcut să te aşezi încrezător la masa de scris.

Consideraţi că un autor bun, foarte bun iese din genul în care scrie atunci când produce o capodoperă? Da, cred asta. Şi chiar iubesc trangresiunile de acest tip. Îmi place enorm literatura care se naşte la graniţa dintre genuri, care pendulează haotic şi iresponsabil între extreme. Să nu uităm că până şi clasicii ştiau lucrul ăsta: adu-ţi aminte că Gogol îşi prezenta romanul „Suflete moarte” ca fiind „poem”. Şi da, mai cred că un autor creează o capodoperă tocmai când ignoră cu superbie banalitatea regulilor castratoare şi se ridică deasupra acestor hachiţe tehniciste.

Este posibilă o discuţie despre „capodopere de gen”? Evident că e posibilă. Numai că trebuie ţinut cont de faptul că, atâta vreme cât critica literară – canonică şi conservatoare – vorbeşte şi de „genuri minore” (literatura poliţistă, de exemplu), o eventuală capodoperă „de gen (minor)” nu va beneficia de entuziasmul critic rezervat pentru genurile mari. Agatha Christie, Raymond Chandler, Georges Simmenon pot avea „capodopere”, dar ele vor fi mereu circumscrise, fatalmente, unei anume marginalităţi.

Se poate realiza un top al genurilor literare? Se poate, dar cine-l ia în seamă?

Este vreunul mai artistic decât celelalte? Hm, termenul de „artistic” nu se simte foarte confortabil aici. J Ce înseamnă, în fond, „artistic”? La rigoare, toate genurile literare sunt artistice, pentru că, last time I checked, literatura era artă. În limbajul comun, „artistic” înseamnă, probabil, valoros din punct de vedere estetic. Aşa că nu, nu cred că vreunul dintre genuri e mai abonat la valoare decât altele ori mai predispus la rateuri decât surorile lui.

Şi corolarul: Genurile – la ce bun? Dac-aş fi hâtru, aş spune că ne găsim în faţa unei taxonomii născute din raţiuni pur didactice. Dar, pentru că nu sunt hâtru, răspund aşa: habar n-am! Şi ce bine e că nu ştiu…

2. Ancheta revistei Steaua (nr.11-12/2012) referitoare la paralela interbelic-postcomunism.

Tot mai multe voci critice recente au început să asimileze efervescența literaturii române din ultimii ani cu creativitatea ieșită din comun a interbelicului. Revista „Steaua” propune o meditație adâncită asupra fenomenului: sunt comparabile deceniile postcomuniste – din unghiul contextului istoric, al libertății de expresie, al relației literaturii cu celelalte domenii și, de ce nu, al valorii textelor – cu „perioada de aur” a literaturii române? (A. G.)

Răspuns:  Nu pot să nu constat că ancheta pe care o propui ascunde în miezul ei un anume optimism benign referitor la „starea” (iată, nu găsesc alt termen) literaturii de azi. Toată istoriografia românească, până şi cea de după 1989, a încercat mereu să creioneze congruenţe favorabile cu un trecut aproape mitic, la care prezentul – greu de stăpânit şi imposibil, deocamdată, de fixat în chingile strâmte ale teoriei – să se poată raporta convenabil. Vreau să spun, prin asta, că orice tentativă de găsire a unui mimetism cu o perioadă „de aur” , cum singur o numeşti, naşte premisele teoretice ale unui prezent liniştitor: pentru că avem azi o efervescenţă asimilabilă creativităţii fecunde a interbelicului, înseamnă că ne putem aştepta ca istoria literară, atunci când va fi chemată să se pronunţe asupra deceniilor post-comuniste, să consemneze naşterea unor valori de prim rang, similare acelora certificate în anii dintre cele două războaie. Or, nu ştiu dacă lucrurile stau întocmai aşa.

În primul rând, relaţia cronicarului lterar cu materia brută a literaturii care se naşte sub ochii lui e ambiguă. Pentru că suntem, într-un fel sau altul, prizonierii imediatului, ne lipsesc privilegiul distanţării critice şi beneficiul colateral al panoramei revelatoare. Nu m-aş hazarda, de pildă, nicidecum să fac pronosticuri în legătură cu viitorul literar al unui tânăr debutant, bazându-mă exclusiv pe o singură apariţie editorială a acestuia. Încât comparaţia cu interbelicul, fie şi sub aspectul kineticii înnebunitoare a debuturilor şi a lansărilor de cărţi şi autori noi, mi se pare riscantă: dacă eşti gata să pui rămăşag pe valoarea literaturii de azi, poţi fi lesne acuzat de un conformism amatoristic; dacă, în schimb, strâmbi din nas la orice nou apărut care promite să devină un nume sonor, dai dovadă de „păşunism” şi eşti degrabă trecut în tagma retrograzilor, îmbătrâniţi (în rele!) înainte de vreme.

În al doilea rând, tind să-ţi dau dreptate: există, într-adevăr, un boom al literaturii noastre de azi, vizibil cu ochiul liber, chiar dacă modul în care el se manifestă se situează, pentru marea masă a populaţiei, într-o anume marginalitate. Din fericire, s-au găsit la noi câteva edituri tinere şi „nervoase” care să propună un alt gen de apropiere de produsul literar. Mă refer, în primul rând, la Casa de pariuri literare, o editură pe care aproape aş îndrăzni s-o numesc neconvenţională, date fiind modalităţile inedite prin care a înţeles să-şi promoveze autorii şi cărţile. Aşadar, cel puţin din acest punct de vedere, al accesibilităţii produsului cultural, cred că ne aflăm pe un făgaş dătător de speranţă.

În al treilea rând, ca să fiu în spiritul întrebării tale şi să bifez, conştiincios, punctele de interes, aş spune că, la fel ca în perioada interbelică, literatura română de azi are toate şansele unei afirmări plenare: contextul istoric i-o permite (nu intru în discuţii obositoare despre rolul scriitorului în „cetate”, pentru că ele eşuează întotdeauna în retorism ieftin şi politicianism dâmboviţean), libertate de expresie – slavă Domnului! – avem, materie primă aşijderea, deci de ce ne-am plânge? Numai că, nota bene!, a avea o şansă nu înseamnă neapărat şi a o fructifica. Premisele prielnice nu se confundă întotdeauna cu un rezultat fericit. Iar o discuţie pe marginea reuşitelor literaturii de după 1989 este, deocamdată, prematură. Da, s-au născut şi acum autori valoroşi, avem o literatură fertilă şi valabilă estetic, însă lipsa de omogenitate structurală şi imposibilitatea obiectivă a stabilirii existenţei unor noi generaţii (nu cred încă în validitatea douămiismului, a fracturismului ş.a.m.d.) mă fac să cred că o comparaţie cu orice altă perioadă literar-istorică e pripită. Nu neg că s-ar putea să fiu de acord, cândva, cu o astfel de corespondenţă. Dar cred că lucrul cel mai înţelept e să purtăm discuţia asta mai târziu. Peste vreo 20 de ani.

*

Să ne auzim/citim cu bine şi-n 2013.

de-ce-este-romania-altfel_Lucian_Boia-194x300Toată lumea are în jur câte un exemplu de copil-minune, care nu se mulţumeşte niciodată cu răspunsuri clare şi care transformă orice inechivoc într-o problemă nouă. Cunoaşteţi genul: copilul ăla care, întrebând cine a făcut lumea şi răspunzându-i-se că Dumnezeu e Cel responsabil de lucrul ăsta, va întreba: „ok, dar pe Dumnezeu cine L-a făcut?”.

 

Ei, cam aşa stau lucrurile şi cu cea mai recentă carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel? Îmi plac volumele lui Boia, pentru că au acel curaj intelectual de a sparge tiparele care-mi face mereu cu ochiul (cam din aceleaşi raţiuni îl iubesc şi pe Alexandru Paleologu, care era capabil să ia în răspăr orice truism gospodăresc şi să-l transforme în subiect fierbinte de meditaţie). Volumul cel mai recent al lui Boia doar dă senzaţia că răspunde la întrebarea din titlu, lăsându-ţi aşteptările nesatisfăcute. Dacă e să fiu maliţios, aş zice că trebuia să-mi dau seama că nu se va putea răspounde într-o cărticică de 128 de pagini la o întrebare care ne macină de ceva vreme.

Ce se desprinde din această carte: că România e altfel, acum, dintr-un motiv cât se poate de simplu – pentru că întotdeauna a fost aşa. Când ăilalţi construiau catedrale, noi stăteam în colibe; când ăilalţi erau alfabetizaţi, noi abia învăţam să scurmăm cu bâta-n praf; când ăilalţi aveau Universitate deja în secolul al XIV-lea, noi n-aveam ş.a.m.d. Nu ducem lipsă de explicaţii de natură geopolitică. România s-a aflat mereu într-o periferie, într-o margine de lume (la  capăt de imperiu, la capăt de Europă etc.) şi, din aceste motive, inclusiv modul nostru colectiv de a gândi a suferit nişte modificări (inapetenţa pentru schimbare, refuzul băţos de a deveni congruenţi cu civilizaţia şi cultura occidentale; chiar şi când acestea, într-un târziu, se produc, le facem într-un mod inautentic – vezi teoria formelor fără fond a lui Maiorescu).

Lucian Boia mai spune că percepţia românească asupra trecutului este atât de confuză tocmai pentru că niciuna dintre posibilităţile de optare la momentul istoric respectiv n-a fost tratată ferm. N-am avut, cum s-ar spune, tăria opiniunii şi, drept consecinţă, toate evenimentele istorice la care am luat parte ca popor par decupate şi regizate de altcineva în locul nostru. Şi asta se vede cel mai clar chiar gândindu-ne la episoade din istoria recentă. Părerile sunt şi acum împărţite cu privire la existenţa ori inexistenţa Holocaustului în România ori la natura politică a căderii comunismului în 1989 (revoltă populară?, revoluţie?, lovitură de stat?).

Chiar dacă nu ni se răspunde tranşant, cu un „de aceea” mulţumitor, cartea lui Lucian Boia naşte alte întrebări, la care merită să reflectaţi şi singuri. Vedeţi? Tot acolo ajungem!

(Lucian Boia, De ce este România altfel?, 128 p., ed. Humanitas, 2012)

oe1oe2

Am citit cu destulă uşurinţă cele două cărţi despre care scriu azi. Am mai spus şi cu alte ocazii că-mi cam place literatura japoneză, deşi mă feresc, în general, să etichetez atât de… „larg” câte-o literatură întreagă. Ar fi ca şi cum aş spune că îmi place literatura română aşa, în ansamblu. Şi nu e corect. Dar, na, cu japonezii am cam nimerit-o, să zic. Îmi plac: Haruki Murakami, Taichi Yamada, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Kazuo Ishiguro (mă rog, asta dacă nu-l considerăm britanic prin adopţie) şi nu-mi plac, poate surprinzător, Yukio Mishima, Ryu Murakami, Kobo Abe. Acuma, că l-am citit şi pe Kenzaburo Oe, lucrurile se complică şi mai tare. Una dintre cărţi mi-a plăcut, cealaltă nu. 🙂

Mi-a plăcut nu mult, ci foarte mult, „O experienţă personală”. Drama unui om care se vede pus în faţa faptului împlinit: i se naşte un copil cu o gravă malformaţie craniană care îl va transforma într-o legumă. Tragismul poveştii e uluitor sugerat de autor. Personajul principal (Bird, profesor) caută să se „conecteze” la viaţă cu singurele resurse pe care le mai are la dispoziţie: un jemanfişism teribil, un desfrâu riguros (personajul feminin, bine conturat şi credibil, e prezenţa din umbră, melancolică dar şi având un traseu propriu) şi o eternă punere în temă a problemei. Substratul deloc neglijabil al poveştii e lupta surdă dintre un eticism social, bine înfipt în conştiinţe, şi vigoarea tinerească şi tonică a instinctului de conservare. Personajul nostru se simte ruşinat atunci când îşi dă seama că, de fapt, îşi doreşte ca fiul său să nu supravieţuiască; şi nu neapărat pentru că acel copil va creşte văduvit de orice fel de plăcere „lumească”, ci pentru că tatălui i se pare o pedeapsă nedreaptă să fie supus la caznele creşterii unui astfel de urmaş. Oe foloseşte, în roman, povestea propriei vieţi, pentru că el însuşi este părintele unui copil grav bolnav. Îmi venea în minte, recurent, ceea ce spune Cioran în interviul dat lui Liiceanu, şi anume că orice formă de confesiune are un sens terapeutic: tot ceea ce este ex-primat devine diminuat ca intensitate. Probabil că pe asta a mizat şi Kenzaburo Oe când a scris cărţile acestea, mai ales că declară, cu sinceritate, că experienţele personale (voila!) sunt singurele care pot fi transformate perfect în ceea ce un cititor oarecare ar considera ficţiune. Modul în care autorul sugerează remuşcarea lui Bird este de o empatie rară (este evident şi de ce). Personajul principal ajunge chiar să se identifice, ontologic, cu fiul său, căruia îi preia din gesturi, într-un mod involuntar şi înfricoşător:

În clipa când uşa se închise, lui Bird îi păru rău că nu-şi exprimase încă o dată dorinţa, fără echivoc. Mergând pe coridor, îşi duse mâinile în spatele urechilor şi începu să-şi frece pielea capului chiar sub linia tunsorii cu partea cărnoasă a degetelor mari. Treptat, se lăsă pe spate ca un arc, de parcă ar fi avut o greutate mare atârnată de cap. Un minut mai târziu, se opri brusc realizând că imita gesturile copilului şi aruncă o privire nervoasă în jur. La un colţ al coridorului, lângă o ţâşnitoare, două femei de la maternitate se uitau fără expresie în direcţia lui. Simţindu-şi stomacul în fierbere, Bird se îndreptă către aripa principală şi o luă la fugă

Celălalt roman care mi-a căzut sub ochi, „O viaţă liniştită”, dezbate cam aceleaşi probleme. O tânără, Ma-Chan, este lăsată de părinţi să aibă grijă de fratele ei, un retardat genial, cât timp ei pleacă în America, din motive profesionale (tatăl familiei este profesor şi trebuie să ţină nişte conferinţe acolo). Însă aici n-am mai regăsit căldura din „O experienţă personală”. Ma-Chan este naratoarea, iar povestea se leagă greu, în episoade sincopate, fără un suflu coerent care să închege frânturile de viaţă. Asistăm la orele de pian, la întâlniri misterioase cu străini obsedaţi sexual, însă nu transpare, din toate aceste bucăţi de puzzle, o temă bine sudată ori o obsesie convingătoare. Nici măcar ca frescă socială n-am putut-o considera: e prea săracă în detalii de acest gen. Deci, nu.

Una caldă, una rece, aşadar. Oricum, un autor care merită toată atenţia. N-a primit Nobelul degeaba.

( Kenzaburo Oe, O experienţă personală, 250 p., editura Art, 2012, trad. de Roman Paşca; O viaţă liniştită, 224 p., ed. Rao, 2006, trad. de Anca I. Focşeneanu)

dospars

[cronică publicată în revista logo_revista21, nr.11-12/2012]

După cenuşiu-amarul Blank, Vlad Moldovan revine cu un volum de poeme care se aşază, într-un echilibru fragil, la graniţa dintre seninătatea resemnată şi o justificabilă paranoia. La o eventuală şi mult aşteptată judecată a milenarismului, poezia lui Vlad Moldovan, unul dintre reprezentanţii de vârf ai mişcării, va da seamă într-un mod onorabil de toate temele care fac obiectul (uneori incoerent şi neconvingător al) obsesiilor unei generaţii. Volumul Dispars, apărut la Cartea românească, nu face altceva decât să întărească o veche bănuială: poezia nouă se naşte acolo unde nerostitul lasă loc abuzului de imaginaţie şi abuliei paradoxal întemeietoare.

Tonul ironic şi ludic deopotrivă se întrevede încă de la primele poeme. Vlad Moldovan exersează în linişte un joc al combinaţiei curajoase de realitate imposibil de schimbat şi ficţiune izvorâtă din coborârea pixelilor în stradă. Imaginile funambuleşti au la bază nu atât o dorinţă desuetă de metaforizare excesivă, cât mai ales o alunecare în lume a screensaver-ului şi o aşezare duioasă a acestuia peste elementele de decor urban: „Timpuri moderne – / departe de drumul naţional / tot mai puţini / distribuitori grăbiţi / când apare luna. / Iepuri speriaţi / pe câmpiile combinatului / mormoloci din fosfor / în bălţi / păsări mânate / de vânt” (Timpuri moderne, p.10). Mici zvâcniri de intertextualitate îşi fac locul în tabloul general. Poetul îşi trăieşte viaţa într-o simbioză simplă şi la îndemâna oricui: nu pozează, romantic, într-un neadaptat funciar, dar nici nu-şi permite luxul de a se considera perfect integrat în nebunia cotidiană. Aproape satiric, uneori, poetul găseşte rapid consolarea în dovezile tonice de afecţiune neaşteptată: „Tot atunci intră şi curva / pe uşă şi mă ia la scărmănat: / că nemernicule! / că te sun de ore! / Aruncă halca în şpaiţ / şi fuge în baie. / Ea vrea să îmi fută una / după cap de ce nu răspund la mesaje! / Dar încerc să barez cu: / da da Afacerea Dreyfus relevă de… / Nimic! N-ascult! Mă-mbârligi / Mă combini! / Da, dar – mişcările totalitare sunt posibile… / Cam pe atunci o pufneşte râsu” (The wild bunch, p.20). Riscul pe care acest gen de poezie îl poate suporta constă în tentaţia de suprainterpretare a mesajului: chiar în cazurile în care poemul se construieşte atent şi – horribile dictu! – inteligibil, tendinţa lectorului este de a scormoni în subtextul său, în secretele sale suculente. În Lady, dorinţa atavică – dar validă simbolistic (tăierea limbii câinelui, „roză şi subţire / ca o foiţă de somon / ca o fâşie de ţipar”) – este înăbuşită de la bun început. Simţindu-se ameninţat, poetul parează defensiv această eventuală ingerinţă interpretativă, construind explicaţii apriorice şi plasându-le în fiziologic: „Mă-ntorc pe o parte şi / văd câinele în iarbă […] / Am cana de ceai în mână / şi mă-ntorc şi dau de ea / la câţiva metri în iarbă / şi dintr-odată mi se face o poftă / să îi tai limba […] / O asemenea poftă pe care / nu aş putea-o împărtăşi / cu nimeni niciodată. // Pentru asta am vârtute / pentru asta am gâtlejul strâmt / Am stomacu aspru / Am gâtleju strâmt / Am stomacu aspru” (Lady, p.33-34).

Dacă ar fi să fiu expeditiv şi concentrat, aş spune că volumul Dispars pledează pentru o recuperare parţială a umanului într-o lume cotropită de formule neconvenţionale de comunicare. Jungla tehnologică, pierderea intimităţii dintâi, eşecul închegării unei corespondenţe între intenţie şi fapt, spleen-ul erodant, erosul mecanizat, toate sunt faţete ale unei dislocări cu care suntem nevoiţi să coabităm. Poetul pare să fi depăşit etapa revoltei sterile, pentru a cădea lin într-o somnolenţă a receptării. În mod natural, ceea ce-i rămâne de făcut martorului este să creeze o scenografie care să-i confirme dezamăgirile: „Dacă pui muzica – adică atârni / casetofonul pe geam / o iau animalele din pădure razna. // Şi nu-s numai câinii care aleargă printre copaci. / Îs fazanii şi căpriorii / vacile sparg gardu – se încurcă / în răzor” (Nu fumez nimic toată ziua şi apoi într-o oră – termin pachetul, p.37). Lucrurile nu stau mai bine nici în proximitatea intimă a actului erotic, diluat până la inconsistenţă şi sufocat sub greutatea invazivă a decorului rece dar care, surprinzător, e capabil să producă o combustie originară, relativ compensatorie: „Fără drăgosteli fără sex / ambalaje între vreascuri între / mucuri între cârpe între / sârme, fire de cablu / sacrificat la montaj între / suluri de cauciuc / între cioburi şi canistre. / Pe toate le adunăm / şi le aruncăm / în tăciunii ce ne / susţin” (E seară, p.39). Din pricina acestor pierderi inevitabile, poetul ajunge în postura celui care îşi doreşte o reconectare, fie şi brutală, cu senzaţii care s-au pierdut în spectrul lumii virtuale: „Stau şi vorbesc cu una pe mess / şi îmi doresc ca în ziua asta / să fiu martorul cuiva care pică / lângă mine. / Infarct, Atac, Epilepsie – orice – nu mă-nteresează / numai să cadă lângă mine” (Indulgenţa, p.54). Nostalgia acestei rupturi între natural şi virtual are un efect dureros asupra destinatarului ei: imposibilitatea de a mai rezona cu restul de firesc, cu bruma de „real” care mai trece prin faţa ochilor. Poetul priveşte spectacolul lumii exterioare nu cu o detaşare superioară, ci cu neputinţa celui covertit, fără voia sa, la artificial: „Le văd pe toate / şi le am pe toate cumva / dar nu le pun în practică / că nu mă pricep” (Mă-mpotmolesc la Săvârşin, p.56).

Cele mai reuşite piese ale volumului mi s-au părut Trafic şi Tripon. În Trafic, resemnarea are coregrafia unui dans vesperal; ea se consumă dindărătul unei ferestre care estompează, în stil hi-tech, murmurul kineticii străzii. În timp ce „soarele… trăgea pământului şi îl fana tiptil”, oamenii cărau bagaje „muţi… şi conştiincioşi / şi adormiţi”, iar pasărea, aflată „la locul ei”, „nu se speria şi îşi lua zborul ca păpădia”. E un adevărat spectacol regizoral aici (reluat şi în Tripon, unde, pe trunchiul unui nuc, „apusul face ce trebuie”), creat de o mână invizibilă şi gustat doar de aceia care trăiesc micro-drama solitudinii. Tripon, pe de altă parte, reprezintă un soi de poezie-program, o spovedanie concentrată. Avem aici o explicare finală a miracolului supravieţuirii într-un univers confiscat, în care intimitatea gesturilor a fost înlocuită cu algoritmul arid al unui mimetism primitiv. De menţionat că poetul nu vorbeşte de pe poziţia unui exclus, a unui metec obiectiv, ci din chiar miezul electric al acestei sminteli colective: „Nu am multe de spus: / cred că suntem nişte maimuţe / care învaţă necontenit tehnici. / Tehnici foarte diferite / şi stranii. / Unii le au cu socializarea. / Alţii fac câte un lucru / şi după aceea / povestesc despre el sau / îl analizează. / E safe. / E pentru schimb. / Un fel de mimetism hilar. / Şi eu fac la fel” (p.42).

Introspectiv cu măsură, deţinând o ascuţită acuitate, Vlad Moldovan face, în Dispars, apologia unei treziri din amorţeala continuă. Fără stridenţe declamative, fără emfază discursivă ori abundenţă liricoidă, ba chiar cu o anume bucurie a împărtăşirii simple, volumul de poeme se dezvăluie ca o încercare temerară de destructurare a unor clişee şi de convertire a lor în prilejuri de meditaţie soft, dar cu o miză insidios ontologică. Acolo unde nu mai e loc de uman, intră în joc realitatea paralelă, într-un triumfător transfer de responsabilitate: „Nici eu nu rămân de tot /  şi mie îmi dă / server not found” (p.27). În ciuda răcelii aparente, ne găsim în faţa un volum puternic, impresionant şi emoţionant.

(Vlad Moldovan, Dispars, ed. Cartea românească, 2012)

cronicile-genocidului_1_fullsize[text publicat în revista logo ACCENTE, nr.6/2012]

Pe coperta a patra a volumului, Radu Aldulescu însuşi spune aşa: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit”. Două chestiuni ar fi de subliniat aici. Prima – că evaluarea subiectivă a scriitorului referitoare la comunism şi la ceea ce a venit după e de natură să confere cărţii o vagă şi nemeritată valenţă ideologică. A doua – la fel de uşor de demontat, dar nu mai puţin prezentă – este apetenţa scriitorului pentru caricaturizarea unor relaţii sociale, a unor tipologii reprezentative, având ca background o realitate politică şubredă şi debilă.

Din fericire pentru el şi pentru cititorii săi, Radu Aldulescu evită cu graţie oricare dintre aceste eventuale capcane. Scriitor de prim rang al literaturii noastre din ultimele două decenii, Aldulescu găseşte mereu dozajul perfect între ficţiunea antrenantă şi subtextul moralizator. Este, cred, cel mai puternic promotor al realismului de tip nou, unde intenţia „revoluţionară” e substituită cu izbânda estetică. Şi, peste toate acestea, este şi unul dintre puţinii autori de la noi care au format, într-un ritm constant şi tenace, un ciclu romanesc ce dezbate aceleaşi teme: marginalitatea, periferia, lumea viciului şi a luptei primitive pentru supravieţuire.

Personajul principal al romanului, Robert Stan, zis şi Satan, zis şi Diavolu’, căsătorit cu Andreea, considerabil mai tânără, decide să părăsească Bucureştiul în căutarea unui loc în care traiul să fie mai ieftin. Capitalismul rapace nu iartă nimic şi pe nimeni, aşa încât el singur pare răspunzător de exodul oamenilor simpli. Tentaculele lungi şi groase ale acestui monstru fac ca până şi în locurile iniţial inocente să existe o vioaie proliferare a metehnelor lumii noi. Andreea şi Robert se descurcă foarte greu din punct de vedere financiar, nu au bani să-şi instaleze o centrală de apartament, rabdă frig şi foamete împreună cu copilul lor. Eroul salvator al situaţiei nu este vreun samaritean milos, ci o femeie fără scrupule, Brânduşa, directoarea adjunctă a şcolii la care Robert este paznic, şi care va avea cu acesta o relaţie amoroasă cu năbădăi, terminată prost din pricina soţului, Laurian Susanu, ziarist, editor al Foii argeşene pentru minte şi cuget (!). Lucrurile devin complicate în momentul în care Andreea intervine pe lângă influentul ziarist pentru a-şi rezolva problemele legate de apartament. Nu lipsesc micile drame domestice, accesele de isterie muierească, gelozia acidă, păţaniile demne de filme cu gangsteri (Brânduşa va fi răpită şi sechestrată) cu final imprevizibil, personajele secundare memorabile (Miron, madam Friţ).

Fluent, radical, actual şi exprimând o admirabilă precizie caracterologică, Cronicile genocidului e, ca mai toate romanele lui Radu Aldulescu, un must read.

(Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, ed. Cartea românească, 2012)

trei saptamaniO să-ncep pe blog să scriu şi posturi mai scurte, pentru că nu am suficient timp fizic să scriu texte stufoase pentru fiecare carte pe care o citesc. După ce am spus că Vântureasa de plastic mi se pare una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimilor ani (şi, după părerea mea, cea mai bună de anul acesta), am mai fost luat o dată prin surprindere de Marius Chivu: în acelaşi an, a scos o carte care se înscrie cu uşurinţă la categoria jurnale/călătorii.

Este vorba despre călătoria pe care a făcut-o în Himalaya (Nepal), împreună cu un prieten (Cătălin), în temerara încercare de a urca pe culmi. I-a reuşit, fireşte. Şi i-a ieşit o carte de toată isprava: cu fotografii profesioniste (se vede clar că Marius Chivu e, pe lângă critic literar şi autor talentat, şi un foarte iscusit fotograf), cu păţanii exotice (lipitorile care ţi se strecoară pe te-miri-unde, lipsa de aer la înălţime ş.a.), schimbul de experienţă cu nişte imberbi simpatici şi curioşi (delicioase „părerile” lor despre sexualitate, dar şi poveţele dezinhibate ale autorului), întâlnirea cu necunoscutul, latura metafizică a experienţei (subtilă, e drept, Chivu nu cade în patetism şi retorică bombastică) etc.

O carte pe care am citit-o treptat, seara, înainte de culcare, după ce isprăveam cu celelalte obligaţii livreşti, mai puţin colorate şi mai puţin vii. This was sight for sore eyes, parol!

(Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya, 272 p., ed. Humanitas, 2012)

*

leaganul

Am mai spus-o: mie iarna mi se face poftă de Herta Müller. Şi, pentru că până acum mi-a scăpat lectura celui mai bun roman al ei, am decis să fac cuvenita rectificare şi să repar această nedreptate.

Nu-mi pare rău. Leagănul respiraţiei e un roman trepidant, unde tensiunea şi emoţia se împletesc în tablouri sumbre, în flash-uri tulburi şi tăioase. Deportarea minorităţii nemţeşti în Siberia, pentru munca de reconstrucţie a Uniunii Sovietice, slăbită în război, este tema principală. Herta Müller a folosit aici experienţa prietenului ei, Oskar Pastior, pe care a transpus-o în cuvânt într-o formă concentrată şi, din această cauză, de esenţă tare, aproape insuportabilă în unele pasaje.

Ceea ce trebuie remarcat aici, pe lângă talentul de abstractizare şi contemplativitate a obiectului, este extraordinara capacitate a autoarei de a „forţa” limbajul să exprime ceea ce pare iniţial de neexprimat. Cuvintele se leagă altfel la această autoare, relaţia dintre obiecte născând o cu totul altă poveste. Cimentul, piatra, bucata de pâine, pijamaua, cărbunele sunt mai mult decât simple substantive care exprimă concretul; ele devin teme, obsesii, lecţii de viaţă. Prin ce metode? Mi-e greu să spun. Şi tocmai lucrul ăsta e fantastic: asişti la naşterea unui univers din nişte cuvinte banale, legate între ele în propoziţii scurte, poetice şi de o expresivitate ieşită din comun.

Un roman mare. Cred că, din opera scriitoarei germane, acesta e romanul care a cântărit cel mai greu la decizia de a i se acorda premiul Nobel în 2009.

(Herta Müller, Leagănul respiraţiei, 292 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Alexandru Al. Şahighian)