Fericirea târzie

Posted: 2012/11/02 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

[cronică apărută în revista , nr.10/2012.]

Îmi pare că în ultima vreme suntem martorii unui neaşteptat reviriment al prozei scurte. Există în ultimii ani voci bine articulate ale unui nou val al nuvelisticii româneşti, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. Pentru că dacă tot ne-am străduit să recuperăm romanul fără miză politică ori tâlcuri revanşarde (şi care a fost foarte util în primii 10-15 ani de după 1989), e de lăudat iniţiativa unor scriitori de a da un suflu nou genului scurt. Evident că nu fiecare carte de nuvele, sketch-uri ori schiţe merită toată atenţia critică ori succesul de librărie, însă încercările ultimilor ani (Lavinia Branişte, Veronica D. Niculescu ori surprinzătorul Mihai Mateiu) mă fac să cred că acestui gen literar îi este rezervat un viitor norocos.

Până la capătul liniei, volumul lui Petre Barbu, conţine, fulgurant, micro-meditaţii izolate despre viaţă, moarte, boală, sub forma unor flash-uri fotografice şi a unor secvenţe abrupte, convertite în fotograme vii şi translucide. Ziarist de profesie, autorul decupează din realitatea imediată bucăţi aparent anodine, dar care, la o privire mai atentă, relevă un detaliu semnificativ al imaginii de ansamblu. La Petre Barbu, măruntul ţine loc de element simbolic al tabloului finit. Povestirile lui semănă, imagistic vorbind, cu fotografiile în care sunt reliefate doar subiectele din prim-plan, în timp ce planul secund e blurat şi poate fi doar ghicit.

Tonul general e optimist şi orientat către o sugestie de trăire în marginea unei bucurii simple, însă există şi schiţe care propun un ton dulce-amar, perfect aplicabil unor detalii sociale care „dulcegăresc” viaţa, chiar dacă, raţional vorbind, ele sunt de o perfectă inutilitate. În La prima oră a dimineţii, personajul rememorează ora 7:30 (precizia e o chestiune importantă!) a fiecărei dimineţi de început de an, oră la care mama lui îi dădea un telefon ca să-i ureze cele bune. Ceea ce tindea să devină agasant şi plictisitor prin redundanţă ajunge acum, când mama nu mai trăieşte, subiect de meditaţie banală şi pretext pentru un angajament similar: personajul se va decide să procedeze la fel cu fiica lui, atunci când vremea va veni. Are loc, deci, o reinterpretare matură a gesturilor, o reevaluare de pe alte poziţii a unor relaţii sociale pe care, la vremea lor, autorul nu pare a le fi înţeles pe deplin: „Urările bucuriei, urările dragostei. Erau identice în fiecare an. Ascultam resemnat ca un bou, cu o detaşare pentru care acum îmi vine să-mi trag palme, cu o superioritate ce merită numai flegme în ochi, cu o nepăsare din care m-ar trezi un şut în fund. Într-un an, enervat de aceeaşi <placă> matinală, i-am retezat-o ca un mitocan: Hai, mă, mamă, acelaşi text, cu sănătatea şi fericirea! Mai schimbă-l şi matale!… […] Mă bărbieresc şi mă uit la fiică-mea care se foieşte prin casă, lipa-lipa, somnoroasă. Să ţin minte ora asta, 7,30! şi peste 20 de ani, să apuc să fiu primul care îi telefonează […] Nu contează ce banalităţi o să-i urez, oricum se va plictisi de urări, de pisălogeală, de boşorogul care voi fi.” (p.41-42).

Petre Barbu exersează un mod de a privi existenţa prin intermediul anexelor care o însoţesc inevitabil: gesturi mai mult sau mai puţin tardive ori inutile, clişee sociale, obiecte regăsibile recurent. Desenarea în acest fel a unei panorame existenţiale vorbeşte despre aplecarea către elementul minimal, de multe ori mai important în creionarea unei mentalităţi decât alte chestiuni mai uşor definibile. E drept, unele sketch-uri au şi un uşor zvâc ironic, însă acest sarcasm nu are, totuşi, efect erodant, ci surprinde doar, brutal, o realitate adât de vie, încât devine, prin obişnuinţă, aproape imperceptibilă conştienţei. Iubitele noastre sacoşe, iată un titlu care ilustreaz perfect cele de mai sus: „Sacoşa e <frate cu românul>, cum se spune. Cândva, sacoşa de cârpă i-a ţinut rândul la coadă la lapte. După ce creierii Ceauşeştilor au fost adunaţi în sacoşă, la Târgovişte, unii au făcut averi ţinându-şi banii în sacoşe de plastic, mai sigure decât Bancorex. Alţii au trecut graniţa cu porcoiul de dolari în sacoşă. Sacoşele sunt bune la făcut chetă, la vomat după discursurile politicienilor care împart sacoşe cu ulei şi făină, la spart seminţe în tren, la orice. A devenit şi un <instrument> de plată: se dau lefurile direct din sacoşă. Ea poate fi mai valoroasă, uneori, decât un colac de salvare sau o poliţă de asigurări” (p.45).

Un episod amar al volumului e Prietenie, haină grea, care aşază peste intensitatea sentimentelor unei amiciţii adevărate degradarea inerentă cauzată de scurgerea vremii. După ani şi ani, doar inerţia mai poate menţine relaţia vie, întrucât evoluţia personală a fiecărei „părţi” face ca, uneori, compatibilitatea primară să devină şubredă. Singur elementul afectiv, ca o fericire târzie a regăsirii, creează puntea de legătură acum, când toate convergenţele din tinereţe par să fi dispărut: „Dar acum sunteţi ca doi îngeri care vorbesc la un ceai (te doare capul de la vin, iar pe el îl doare stomacul de la votcă) despre copii, despre neveste, despre vacanţe, despre schimbatul anvelopelor de iarnă… Nu pomeniţi nimic despre erecţiile voastre. (Care bărbat are curajul să recunoască, dezinteresat, că, de la o vreme, a început să dea rateuri?) Mai bine vă gândiţi (fără să spuneţi) cine se va prăpădi primul, tu sau el. Aţi intrat deja pe turnantă.” (p.34)

Din acest inventar selectiv al emoţiilor nu lipsesc dragostea faţă de cărţi (în special Dostoievski, scriitor care-i provoacă autorului nostru puseuri de bucurie sinceră), o dedublare demnă de Fight Club (citiţi La o crâşmă din Fundeni ca să înţelegeţi unde bat), înstrăinarea provocată de Facebook ş.a.m.d., toate în nişte bucăţi livreşti inspirate şi perfect conturate. Petre Barbu are darul găsirii esenţialului în derizoriu şi a sublinierii lui într-o manieră subtilă şi vag manipulatorie.

Totuşi, pe cât de izbutite sunt schiţele volumului, pe atât de neinspirate mi se par nuvelele, care păcătuiesc printr-o neaşteptată lipsă de adâncime, printr-o opacizare inexplicabilă a mesajului ori a emoţiei. Surâsul cailor ori Era marinar şi semăna cu Al Pacino sunt obscure, lungite peste măsură şi fără vreun temei detectabil. Dacă Petre Barbu s-ar fi rezumat la sketch-urile atât de bine şlefuite şi având acest ton al siguranţei şi al clarităţii, ar fi ieşit un volumaş de toată isprava. Prin cuprinderea în aceeaşi carte şi a  unor nuvele care, dincolo de o anume dexteritate lingvistică, nu transmit nimic valabil, cartea dobândeşte un caracter eclectic neconvingător şi, pe alocuri, chiar plictisitor. În ansamblul ei, Până la capătul liniei este o culegere vioaie, cu tristeţi cuminţi şi fericiri obligatorii, cu ironie inteligentă şi tonuri cald-dezolante, cu pagini reuşite şi altele mai puţin, dar care, după citirea ei, nu te lasă indiferent. Astfel încât putem conchide, fără să greşim, că privilegiul unei meditaţii corelative, găsibil în parcurgerea acestui volum de proză scurtă, este un câştig incontestabil.

(Petre Barbu, Până la capătul liniei, Cartea românească, 2012)

Comentarii
  1. […] Boeriu constata ca suntem martorii unui reveriment al prozei scurte atunci ne vorbeste despre “Pana la capatul liniei”, de Petre Barbu: “Până la capătul liniei, volumul lui Petre Barbu, conţine, fulgurant, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s