Arhivă pentru noiembrie, 2012

O primă precizare: scriu „Isus”, nu „Iisus”, dintr-un motiv cât se poate de simplu, pe care-l puteţi găsi cu un clic aici, urmărind indicele de subiecte, dând clic pe „Isus” şi citind nota de la subsolul articolaşului.

O a doua precizare: astăzi se decernează premiul revistei România literară pentru cartea anului. Sunt aproape convins (deşi, pe măsură ce se apropie ora decernării,  certitudinea mea mai pierde din putere) că Andrei Pleşu e în pole-position. Eu ţin cu Vântureasa de plastic, dar na, pe mine nu mă-ntreabă nimeni. Şi nici nu cred că o carte de poezie are şanse reale la premiul ăsta. Nici acum, nici altădată.

Acestea fiind zise/scrise, să trecem mai departe. Nu e un secret pentru nimeni că eu îl consider pe Andrei Pleşu unul dintre cei mai iscusiţi stilişti ai limbii române de azi. Nu spun vorbe mari. Mi se pare unul dintre cei mai talentaţi scriitori pe care-i avem. Şi gata. Orice textuleţ scris de Andrei Pleşu are o anume greutate a sentinţei, chiar dacă autorul nu şi-o propune, şi o admirabilă eleganţă discursivă. Aşa încât, o carte care să se ocupe de prezentarea şi explicarea parabolelor lui Isus , scrisă de acelaşi Andrei Pleşu, nu putea fi decât un nou motiv de extaz livresc.

Volumul e construit sub forma unei apetenţe către desluşirea misterului, către decriptarea „la rece” a mesajelor cristice. Autorul nu abuzează în trimiteri  bibliografice „exotice”, dar nici nu-şi tratează tema de pe poziţiile prezumţioase ale celui înzestrat în mod natural cu o capacitate absolută în manevrarea unui subiect atât de delicat. Însuşi autorul tinde să sancţioneze derapajele strict algoritmic-logice ale celor care, înaintea lui, s-au ocupat de acelaşi fenomen.

Cartea încearcă, pe de o parte, să răspundă la întrebarea de ce a ales Isus Cristos să le vorbească ascultătorilor săi în parabole, şi pe de altă parte să „desfacă” întru o mai bună receptare poveţele care izvorăsc din aceste parabole. Fireşte, nu se ocupă de toate, pentru că nici n-ar fi posibil, însă ne îndrumă către un anumit mod cuminte şi – aş spune – aproape afectiv de absorbţie a „lecţiei” divine. Prima întrebare are un răspuns frust: Isus vorbeşte în parabole pentru că, în ceea ce priveşte întrebările cardinale, ai nevoie de un ocoliş lămuritor, întrucât nu se pot livra răspunsuri matematice unor chestiuni care exced rigorile logicii limitate. E un fel de învăluire prin comparaţie, prin trimiterea la o schemă relativ identică, prin recurgerea la un scenariu congruent.

Recunosc că nu de puţine ori pe parcursul lecturii am fost uimit atât de brutalitatea primei interpretări a oricărei parabole, cât şi de nuanţarea eficientă de după, care punea totul într-o altă lumină, făcând inteligibile povestea şi tâlcul acesteia. Parabola prietenului de la miezul nopţii, a talanţilor, a copiilor din pieţe, a lucrătorilor nevrednici ai viei sunt, fiecare, motive de reflecţie mută, urmată întotdeauna de o revelaţie spectaculoasă, cu ajutorul autorului şi al exegezei e care o adoptă şi o propune.

Nu sunt specialist în texte sacre. Cred că-mi lipseşte deocamdată apetitul pentru deschiderea unor punţi către lumile aparent inaccesibile. Şi nici nu sunt ferm convins că fac parte din rândul oamenilor cărora asemenea planuri le ies atunci când doresc. Sunt mai degrabă mundan decât metafizic. Însă pot să afirm cu mâna pe inimă că „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, volumul lui Andrei Pleşu, este o carte care face bine. Dacă nu mă credeţi, încercaţi-o pe propria piele.

(Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul a poveste, 321 p, ed. Humanitas, 2012)

[text apărut în revista , nr.5/2012]

Prezenţă tonică pe scena culturală românească, Neagu Djuvara a reuşit să capteze atenţia publicului larg practicând un discurs lipsit de morgă academică. Cărţile lui, fie că tratează episoade istorice concrete, fie că prezintă diacronic destinul etnologic al românităţii,  fie că se scaldă în frivolităţile inocente ale ficţiunii cu blânde puseuri de veridic, reuşesc să stârnească în cititori o adeziune fidelă şi nediferenţiată. Volumele lui moş Neagu (cum îi place să se alinte) au tiraje mari (adaptate la specificul locului şi la cvasi-indiferenţa generalizată a românilor pentru această blestemată activitate care e lectura) şi se vând, vorba `ceea, ca pâinea caldă.

De aceea, nu e de mirare că editura Humanitas a ajuns, cu Amintirile din pribegie, la a zecea ediţie. Este, probabil, cartea de căpătâi a istoricului care a împlinit anul acesta 96 de ani. Din punctul meu de vedere, Amintirile constituie cel mai important volum al lui Neagu Djuvara, din cel puţin două motive: primul ar fi acela că autorul nu face aici rabat de la meseria care l-a consacrat, pentru că aventura vieţii sale coincide cu una dintre cele mai tulburi perioade istorice prin care a trecut România şi, inevitabil, descriindu-şi viaţa, autorul nu face altceva decât să se alăture unui destin colectiv aflat într-o malignă derivă; în al doilea rând, cartea are şi o indiscutabilă valoare estetică: Neagu Djuvara este un scriitor iscusit, dincolo de talentul său, recunoscut, de povestitor al trecutului.

Farmecul acestei cărţi constă şi în faptul că ea nu propune o privire diacronică asupra evenimentelor: senzaţia de rememorare necontrolată şi vie e prezentă în fiecare pagină. Nu există acea atenţie pedantă în creionarea cât mai exactă a unor situaţii de viaţă pe care o întâlnim la alţi diarişti, scufundaţi în egocentrism. Neagu Djuvara se bucură realmente să poată împărtăşi câte ceva din multitudinea de experienţe pe care le-a încercat în decursul timpului. Şi are ce povesti, nu glumă: cei 23 de ani petrecuţi în Africa, în calitate de consilier diplomatic în Niger (la Niamey), relaţiile dintre el şi soţia sa (care se rup, la un moment dat, din pricina distanţei), bucuria de a-l putea aduce pe continentul negru şi pe fratele său, Răzvan, tânăr medicinist, imposibilitatea de închegare a unor relaţii durabile cu exponenţii unei societăţi cu foarte multe reticenţe faţă de „europeni” (cei din Niger îi numesc astfel pe toţi cei cu tenul mai deschis decât al lor), portrete uluitoare şi poveşti tragice (Mia Prodan, mama Mariei Björnson, viitoarea mare scenografă), tablourile vivante de viaţă cotidiană într-un teritoriu exotic (cu obiceiuri ciudate şi tradiţii suspecte), dezamăgirea reîntoarcerii în ţară după 1989, precum şi încăpăţânarea de a se reintegra într-o ţară abulică şi rătăcită ş.a.m.d.

Pe scurt: Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara sunt un regal al rememorării fruste; ceea ce pentru cititor e simplă istorie reprezintă, pentru autor, pură biografie.

(Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, ed. Humanitas, 2012)

Trebuie să fiu foarte atent şi să-mi structurez bine mesajul, pentru că aş avea o mie de lucruri de spus despre concursul care tocmai s-a încheiat, cu victoria romanului Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici. Mă bucur mult că a câştigat Lucian, pentru că eu am crezut de la bun început în romanul său şi bănuiam că şansele cele mai mari la câştigarea acestui premiu le are el.

S-o iau cu începutul: în momentul în care am primit invitaţia de a face parte din juriul care acordă un premiu literar am fost, în primă fază, măgulit. Entuziast din fire (şi, poate, uşor naiv), răspund afirmativ de cele mai multe ori când mi se cere o părere ori vreo colaborare. Mai ales că, în munca asta de cronicar literar la care m-am înhămat în ultimii doi ani, încerc să-mi fac „meseria” în cel mai onest mod cu putinţă. Nu aparţin niciunei găşti literare, nu fac jocurile nimănui, nu mă interesează euforia receptoare a unor cronicari ori elanul demolator al altora. Pe scurt spus: încerc să filtrez cărţile care-mi cad în mâini prin propriul set de valori şi prin propria exigenţă estetică. Bună ori rea, asta e.

Entuziasmul meu iniţial a pălit totuşi ulterior când mi-am dat seama că eu (iertată-mi fie vanitatea inevitabilă) contam, în ecuaţia acestui juriu, ca „blogger”, termen care-mi e profund antipatic şi în care nu mă regăsesc deloc. O spun răspicat: eu nu sunt blogger. Nu fac bani din blogging, nu postez zilnic, nu mă interesează clasamentele de gen, nu particip la concursuri blogosferice şi, în genere, n-am nimic în comun cu lumea bloggerilor. Blogul meu s-a născut dintr-o hachiţă şi o comoditate: hachiţa e aceea că doream ca oamenii care vor să-mi citească online cronicile publicate în revistele pe hârtie s-o poate face cu un simplu clic; comoditatea derivă din aceea că tot ce nu e publicat în reviste de specialitate şi se referă, pe blogul meu, la cărţi reprezintă doar note fulgurante de lectură, pe care le făceam şi înainte de a exista bloggingul, doar că pe nişte fişe de care, între timp, am scăpat. Am făcut curăţenie, carevasăzică. Refuz, în continuare, să fiu considerat blogger.

Booon. Cu toate acestea, am zis că merg mai departe, pentru că refuzul meu ar fi părut, după ce deja spusesem „da”, o dovadă de infatuare. Nu voiam să dau senzaţia asta, mai ales că ea este, deja, întipărită în mintea multora, care mă cunosc, e drept, doar în ipostaza mea internautică. Nu detaliez. Tot în naivitatea mea, credeam că juriul „bloggerilor” va fi format din indivizi care se „ocupă” cu literatura, măcar ca pasiune, dacă nu ca exerciţiu cotidian. Bănuiam, în sinea mea, că vor fi pe listă Dragoş Butuzea, Constantin Piştea, Wilkins Micawber, mă gândeam chiar şi la Luciat şi alţii de gen. Dar când am văzut că sunt „coleg” de juriu cu persoane care declară cu nonşalanţă că „nu citesc literatură română”, m-am pleoştit. Asta cu atât mai mult cu cât premiul îşi propunea să fie cel mai cel.

Şi ajungem la punctul sensibil: nu mi-a plăcut din start felul în care organizatorii au încercat să „ia faţa”, modul abrupt şi aproape sfidător în care au înţeles să promoveze proiectul lor, care putea avea o altă coregrafie. În literatură şi în artă, în genere, „cel mai mare” nu este neapărat sinonim cu „cel mai prestigios”. Încât să anunţi pe toate gardurile că acorzi „cel mai mare premiu literar” şi, de fapt, să te referi la recompensa pecuniară cuvenită câştigătorului mi se pare nedelicat. „Augustin Frăţilă” poate deveni un premiu important, dar ideea că ar fi „cel mai mare” nu face decât să-i atribuie un vag accent opulent. Pot să accept ideea că toate acestea s-au făcut din raţiuni publicitare. Numai că eu, paseist şi păşunist, cred că literatura se poate promova şi altfel. Am şi exemple la îndemână, dar nu vreau să lungesc peste măsură postul acesta.

Am fost oarecum liniştit ştiind că, totuşi, în juriul principal există 3 critici literari profesionişti, în a căror judecată estetică am, în general, încredere. Unul dintre ei mi-e chiar amic, aşa că aveam garanţia că, între cele 5 finaliste, nu voi găsi volume proaste. Dar uite că m-am înşelat. Nu ştiu ce strategii au fost în spatele verdictului a cel puţin doi dintre juraţi de au considerat că „Emoţia” Mirelei Stănciulescu e un roman bun, câtă vreme printre cele 59 de romane înscrise iniţial mai erau un Dan Lungu, un Galaicu-Păun, un Ţurlea, un Iulian Tănase ş.a. Fie, mi-am zis, măcar am cui acorda un punct.

Contestările, venite din toate părţile, mi s-au părut legitime, în mare parte. Still, nu mi s-a părut elegant refuzul încăpăţânat al Martei Petreu de a-şi înscrie romanul („Acasă, pe câmpia Armaghedonului”) în concurs, pentru că lucrul ăsta spune multe despre respectul pe care autoarea îl poartă cititorilor, fie ei şi „extra-literari”. E un lucru uimitor pentru mine să aflu că autoarea celui mai bun roman al anului 2011 (în cronica mea din Poesis internaţional spuneam că e, din punctul meu de vedere, un roman fără niciun cusur) socoteşte că anumite categorii de cititori sunt neglijabile. E o formă de vanitate suspectă, incredibilă la o autoare de proză de o asemenea forţă. Mă rog, fiecare cu agenda lui. Articolul lui Nicolae Manolescu despre concurs nu-l voi comenta, pentru că-mi cunosc lungul nasului. Nu mă trag de şireturi cu autorul Istoriei critice…, iar aceia care au făcut-o au profitat, cred, de momentul lor de glorie şi nimic mai mult.

Despre colegii de juriu nu pot spune prea multe, decât că, şi în cazul unora dintre ei, mi se pare regratabil că au considerat că Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad, e inferior valoric Emoţiei stănciulesciene. Şi tind să-i dau dreptate lui un cristian când spune că mare parte dintre cei care au acceptat să facă parte din acest juriu sunt doar aflători-în-treabă. Nu acuz pe nimeni, nu vreau ca prin asta să mă situez pe o poziţie privilegiată, sunt la fel de (ne)vinovat ca şi ceilalţi, însă ştiu cu siguranţă că dacă mie mi s-ar fi propus să fac parte dintr-un juriu care să premieze cea mai impresionantă clădire, de pildă, aş fi zis pas, pentru că nu sunt arhitect şi nici nu am o asemenea pasiune.

De vină sunt doar eu pentru că nu sunt suficient de selectiv. Nu, nu-mi pare rău că am participat, am avut ocazia să cunosc şi oameni mişto şi chiar să polemizez eficient cu alţii, însă senzaţia de artificialitate de care vorbea Cristi a fost prezentă în mod continuu. Cred că ea e, totuşi, inerentă oricărui început. Mă bucur mult că premiul cel mare a mers către Lucian, şi mi-aş dori ca pe viitor să existe o şi mai mare responsabilitate a celor care fac selecţiile. Şi de carte, şi de oameni. Că, până la urmă, vorbim despre literatură, nu despre un joc de noroc. Să zicem „bogdaproste” că premiantă e o carte foarte bună. Măcar atât. Despre premiul de popularitate râdeam amar cu Cristi şi-i spuneam că e probabil pentru prima oară în ultimii ani când un roman ia online mai multe voturi decât exemplare vândute. În fine, e treaba celor de la Europa FM şi a serverului lor buclucaş, care l-a determinat pe Lucian chiar să-şi retragă romanul din concursul postului de radio. Şi bine a făcut.

În concluzie, deocamdată: felicitări lui Lucian Dan Teodorovici şi mulţumesc oamenilor care mi-au luat apărarea sau au avut câte un gând bun atunci când mi se părea că mă găsesc într-o dilemă sâcâitoare şi dătătoare de nervi. Le mulţumesc lui Un cristian şi Ioanei Revnic, care m-au susţinut în scris şi care au înţeles că inadecvarea mea nu avea la bază un orgoliu inflamat, ci simpla nedumerire în faţa eterogenităţii unui juriu care dorea să acorde un premiu literar. Last but not least, îi mulţumesc şi lui Daniel Cristea-Enache (aflat la cuţite cu Un cristian – afirmaţie exagerată şi, evident, incorectă, drept care a fost „tăiată”). Ce să fac: sunt adorabil pentru ambele părţi 🙂 ). Ştie el de ce. Tschuss! 😉

p.s. în imagine, câştigătorul. Cele 5 puncte ale mele au avut, şi ele, un rost. 🙂

Astăzi se decernează premiul (în valoare de 10.00 de euro) pentru romanul anului 2011. Cu alte cuvinte, premiul literar „Augustin Frăţilă”. Câştigătorul va fi cunoscut în această seară, după numărarea voturilor celor 20 de membri ai celui de-al doilea juriu. Însă pentru că am observat că mai mulţi colegi de juriu şi-au făcut publice opţiunile, mi le voi face şi eu, mai ales că avusesem această idee încă din momentul în care s-a zvonit că lucrurile vor deveni tulburi. Voi reveni, probabil, într-o postare ulterioară cu impresii generale despre acest concurs atât de contestat.

Deci, punctele mele merg aşa:

Matei Brunul (Lucian Dan Teodorovici) – 5 puncte – un roman bun, despre care am scris pe larg aici, într-o cronică apărută în revista Zona literară. Nu revin. Găsiţi acolo motivarea.

Ploile amare (Alexandru Vlad) – 4 puncte – o carte impresionantă, scrisă ireproşabil (deşi aş avea câte ceva de obiectat cu privire la redactarea defectuoasă pe alocuri), cu personaje bine conturate, cu o atmosferă sumbră şi tandru-ironică, îmbinate într-o poveste despre disperare, coabitarea cu dezastrul şi despre restul indefinibil al umanităţii din noi în momente de cumpănă ale istoriei. Un sat românesc cotropit de ape, în anii ’70 ai secolului trecut, un micro-univers simbolic şi o prefigurare sumbră a sfârşitului unei lumi.

Viaţa lui Kostas Venetis (Octavian Soviany) – 3 puncte – un fals roman picaresc, perfect structurat, cu o limbă românească bogată, suculentă şi vie, cu întâmplări desprinse din Decameron şi 1001 de nopţi, cu eroi coborâţi din Dumas şi Kazantzakis, cu intertextualism, cu dileme etice surprinse dintr-un unghi compasional, cu autoflagelări, cu schimbări bruşte de decor şi tradiţii (Italia, Grecia, România, Turcia  ş.a.m.d.), ce să mai: un regal al desfrâului şi al imaginaţiei. O combinaţie riscantă, dar uluitoare şi reuşită, de postmodernism şi legendă.

Fem (Magda Cârneci) – 2 puncte – aici am acordat 2 puncte nu pentru că volumul Magdei Cârneci n-ar fi meritat mai mult, ci din două motive: unul ar fi acela că am fost nevoit să aşez cărţile într-o ordine valorică, neavând posibilitatea să dau acelaşi punctaj mai multor cărţi; al doilea ar fi acela că, din punctul meu de vedere, cartea autoarei se circumscrie destul de greu rigorilor romaneşti: e un volum închegat, sensibil şi introspectiv, având ca pretext un lung şir de misive adresate de iubită fostului iubit. E o colecţie de crochiuri, de radiografii sincere, de mici cochetării duioase, dublate de o brutală confruntare cu eul şi cu evoluţia acestuia. O carte frumoasă, scrisă admirabil, fără putinţă de tăgadă.

Emoţia (Mirela Stănciulescu) – 1 punct – rar mi-a fost dat să descopăr o discrepanţă atât de uriaşă între recomandarea entuziastă de pe coperta a patra şi conţinutul mai mult decât modest al volumului. Emoţia este un roman care pendulează perpetuu între romanţios şi ridicol. O peltea nedigerabilă, de un prost gust desăvârşit, cu naivităţi puerile şi întâmplări rizibile, cu onirism ratat şi prezumţios, laolaltă cu o realitate transfigurată stângaci şi neconvingător. Ca să nu mai pomenim de năstruşnicia facilă şi uluitoare de interpretare a sensurilor unor termeni pentru a smulge o ambiguitate fără niciun fel de substrat metaforic ori inteligibil (prima parte a romanului se cheamă Clara minte, şi nu e cum credeţi voi – substantiv propriu şi verb -, ci, aţi ghicit abia acum: adjectiv şi substantiv comun; personajul Clara are, vezi dumneata, mintea clară). Nu-mi pot explica în niciun fel cum de a ajuns între finaliste un roman care, din punct de vedere literar, e o catastrofă.

LATER EDIT: Premiul cel mare, anunţat în această seară, a mers către, fie-mi gura aurită, Matei BrunulLucian Dan Teodorovici. Am avut, deci, mână bună. Felicitări, Lucian!

[cronică publicată în revista , nr.9-10/2012]

„Sappho şi Emily Dickinson sunt poetele mele preferate. Mi-ar fi plăcut să trăiesc ca Sappho şi să scriu ca Emily. Sau să trăiesc ca Emily şi să scriu sapphic. Mai degrabă”. Nu ştiu cât din acest plan i-a reuşit poetei Floarea Ţuţuianu, însă volumul ei, „Sappho”, vorbeşte despre o neostoită dorinţă de a reconfigura planul erotic individual şi, într-o tentativă uşor extatică, să traseze un contur proaspăt pulsiunilor colective. Autoare mai degrabă absentă din prim planul vieţii literare recente, Floarea Ţuţuianu se poate totuşi lăuda cu un traseu poetic deloc de neglijat. Volumul de faţă cuprinde, de altfel, poeme din cărţile anterioare („Femeia peşte”, „Libresse oblige”, „Leul Marcu” şi „Mărinimia Ta”), reunite sub cupola unui erotism nouăzecist (da, se pare că există şi aşa ceva) pe care, acum, îl rememorează tandru-melancolic.

Nu toate poemele volumului au o dimensiune lirică evidentă, ci, dimpotrivă, propun o abordare cinică, deseori resentimentară, a oricărei bariere inhibitorii. Aceată temă a dezinhibării absolute străbate întreaga colecţie de poezii, într-o gradare abia perceptibilă a nevoii de detabuizare, de descătuşare, de eliberare. Încă de la început ne întâmpină o resacralizare inversă a sexualităţii; poeta instituie o regulă a înţelegerii mecanismelor erotice pornind de la ideea reconectării cu misterul dintâi. Se naşte, aşadar, o conexiune indestructibilă, puternică şi imposibil de contestat: „Îmi acopăr sexul cu mâna îl mângâi / şi-ncep să-i vorbesc: / Tu eşti la originea lumii – mărul discordiei / Prin tine se intră şi se iese din viaţă umil şi măreţ / Şi totul se-nvârte în jurul voinţei tale ca axă // Până şi ruptura mea cu Dumnezeu n-a fost / de lungă durată. Învinsă / din toate părţile m-am întors resemnată la El // Deşi cel prin care se intră şi se iese din viaţă / Sexul umil şi măreţ este re-creaţia lui Dumnezeu” („Re-creaţia lui Dumnezeu”, p.5). Trupul devine adevărul unic, componentă indispensabilă a unui erotism suprasenzorial, prin intermediul unui transfer al carnalului în actul originar al lumii: „Să-i iei apoi cu teamă mâna / şi să o pui pe pântec: Acesta e Cuvântul / El e buricul lumii” („Buricul lumii”, p.6).

Experienţele „mundane” nu rămân nici ele între limitele banale ale cotidianului; orice experienţă e privită de către autoare printr-o lentilă care supradimensionează înţelesurile simple ale întâlnirii cu celălalt. Bărbaţii vin şi pleacă, intră şi ies, însă resorturile care îi fac pe aceştia să acţioneze în acest mod sunt interpretate în cheie metafizică, în cod abstract, făcând posibilă explicaţia predestinării afective: „A venit cel aşteptat / (avea chipul acoperit de lumină) / şi l-am lăsat să plece // A venit cel nedorit şi m-am dăruit / cu trup şi sânge pâine şi sare / Un gând i-a trecut ca un glonţ prin minte: / „M-ai folosit de bărbat” / Apoi şi-a întors chipul umbrit de la mine // Mă ofileam / (rozul-bonbon devenise rozul-fanat) / mă scuturam petală cu petală / Nu mai aşteptam nimic. Când / a apărut un fel de bărbat. Slăbănog / (avea cu o coastă mai puţin) / „Asta sunt eu” / „Da. Eu sunt cel adevărat” // Port mirosul acesta în minte de când te-ai născut” („Bărbatul şi Floarea”, p.15).

Poeta are o încredere neştirbită în valoarea întemeietoare a senzualităţii. Dacă prin miracolul întâlnirii cu celălalt nu se produce acel declic care să nască, subsecvent, sentimentul plenitudinii erotice, există variante de compensare individuală şi narcisistă a eşecului: întoarcerea egoistă către plăcerea solitară. Rezultatul acestei contopiri în sine însăşi este o rană vie, un avertisment sângeros, o „mustrare” abstractă, dar nu mai puţin dureroasă: „Dacă nu se va afla nimeni / mă voi iubi singură / M-aplec peste podeaua care devine oglindă / Vreau să-mi sărut imaginea / şi o boare de vânt stârneşte valuri / Ating apa oglinzii cu vârful piciorului / şi mă scufund cu imaginea mea împreună // Podeaua rămâne o pată de sânge” („Narcisa e numele meu de floare”, p.21). Refuzul de a coabita cu vârsta biologică produce o scindare brutală între imperativul social al acceptării acestei fatalităţi şi dorinţa vie a femeii de a-şi păstra pulsiunile erotice intacte. Această schizofrenie e responsabilă pentru declanşarea unor senzaţii extreme, pendulând între afect şi extincţie: „Cu neruşinare o parte din mine / îmbătrâneşte la lumina crudă a zilei / fără să o pot opri / În timp ce partea frivolă umblă / hai-hui prin baruri de noapte împărţind / riduri pe tocuri înalte // Când dimineaţa eu şi îngerul meu păzitor / ne trezim la viaţă să o luăm de la capăt / Partea obosită din mine cu lehamite / se pregăteşte de somn pentru lumea cealaltă” („Eu şi cealaltă parte din mine”, p.41). O discretă cochetărie feminină o determină pe poetă să caute corespondenţe stranii între evoluţia trupească şi expresia ei literară. Trecerea anilor, îmbătrânirea, au drept rezultat o raportare diferită a subiectului la metodele prin care s-ar putea creiona, credibil, această transformare. Dacă poezia este reprezentarea impudică a tinereţii, maturitatea îmbracă haina prozei, ca şi cum acumularea matematică a anilor ar avea drept consecinţă o transgresare a emoţiei lirice: „Cine să mă-nghită / cu termenul de garanţie uşor depăşit / cu carnea aţoasă cu firea întoarsă / cu pielea pusă bine la tăbăcit // […] Intru cu glezne subţiri în roua poemului / trec prin amiaza scurtă a prozei cu sânii lăsaţi / şi apun în roman cu capul pe pernă decapitat // Nu e decât un pas / de la poeta-fecioară la femeia-roman” („Bărbaţi returnaţi”, p.23).

Floarei Ţuţuianu îi lipseşte complet agresivitatea erotică a altor poete, dar asta nu ştirbeşte cu nimic din forţa persuasivă a versurilor sale. Emoţia e dublată uneori de surprinzătoare inventivităţi lexicale, de un „şotron” stilistic desprins parcă din cubism, din recompunerea haotică a elementelor într-un tablou nou în care corespondeţele totuşi, nu se schimbă: „La început ea era o femeie cu picioarele pe umeri // Îi lua capul în mâini îl dădea de-a dura / îi lua buzele pe degete le făcea bezele / şi le-ndesa cu limba-n ureche până când / aburindu-l – se descheia la cuvinte” („Seximoronul”, p.37). Alteori, dorinţa de contopire se confundă cu un sentiment erodant, frica: metafora acestei apropieri reprezintă descifrarea poetică a refuzului de dăruire plenară, pentru că asta ar însemna o demisie temporară de la propria persoană. Femeia arhetipală a poetei se lasă posedată numai cu condiţia ca, ulterior acestui gest al trupului, să fie lăsată să-şi regăsească, în singurătate, individualitatea; altfel, actul erotic al împreunării este o brutală confiscare, un atentat criminal la esenţa însăşi a vieţii: „Iată îţi vine în casă un bărbat / pe care l-ai aşteptat o viaţă întreagă / Iar acum nu ştii ce să faci / (mâinile îţi transpiră întruna) / Apoi îi sorbi aerul din jur apoi te dezbraci / până la piele ba chiar şi de piele / pe care o laşi pe clanţa uşii şi / Dispari // Mergi apoi pe străzi lăturalnice / tot mai lăturalnice şi întunecoase / până când te agăţi de primul străin şi îl rogi / să-ţi astâmpere. Frica” („Frica”, p.49).

Poeta încearcă o apropiere a contrastelor, sugerând că fiecare act erotic iniţial este o întoarcere simbolică într-un trecut mitic şi, totodată, o promisiune voluntară a perpetuării vieţii. Toate durerile şi caznele corelative acestor gesturi carnale au o semnificaţie mai înaltă; ele capătă proporţii cosmice pornind chiar de la lutul primordial. În poemul „Lili-th”, prăpastia care desparte sexele devine un pretext pentru depăşirea ei, îmcepând, fireşte, de la puterea poeziei, singura formă alternativă de viaţă admisă în acest teritoriu al erotismului dezlănţuit: „Gângav şi nesigur pe el / Fiecare vers al meu se termină-n tine // […] Suntem făcuţi (din ţărână) unul pentru celălalt / şi cu sudoarea minţii ne vom iubi până când / care pe care va dobândi” (p.64). În lipsa unor metode sigure de a ne testa rezistenţa la astfel de asalturi violent-fiziologice, nu ne mai rămâne, aşadar, decât să aşteptăm cuminţi izbăvirea prin vers.

(Floarea Ţuţuianu, Sappho, ed. Cartea românească, 2012)

[cronică apărută în revista , nr.10/2012.]

Îmi pare că în ultima vreme suntem martorii unui neaşteptat reviriment al prozei scurte. Există în ultimii ani voci bine articulate ale unui nou val al nuvelisticii româneşti, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. Pentru că dacă tot ne-am străduit să recuperăm romanul fără miză politică ori tâlcuri revanşarde (şi care a fost foarte util în primii 10-15 ani de după 1989), e de lăudat iniţiativa unor scriitori de a da un suflu nou genului scurt. Evident că nu fiecare carte de nuvele, sketch-uri ori schiţe merită toată atenţia critică ori succesul de librărie, însă încercările ultimilor ani (Lavinia Branişte, Veronica D. Niculescu ori surprinzătorul Mihai Mateiu) mă fac să cred că acestui gen literar îi este rezervat un viitor norocos.

Până la capătul liniei, volumul lui Petre Barbu, conţine, fulgurant, micro-meditaţii izolate despre viaţă, moarte, boală, sub forma unor flash-uri fotografice şi a unor secvenţe abrupte, convertite în fotograme vii şi translucide. Ziarist de profesie, autorul decupează din realitatea imediată bucăţi aparent anodine, dar care, la o privire mai atentă, relevă un detaliu semnificativ al imaginii de ansamblu. La Petre Barbu, măruntul ţine loc de element simbolic al tabloului finit. Povestirile lui semănă, imagistic vorbind, cu fotografiile în care sunt reliefate doar subiectele din prim-plan, în timp ce planul secund e blurat şi poate fi doar ghicit.

Tonul general e optimist şi orientat către o sugestie de trăire în marginea unei bucurii simple, însă există şi schiţe care propun un ton dulce-amar, perfect aplicabil unor detalii sociale care „dulcegăresc” viaţa, chiar dacă, raţional vorbind, ele sunt de o perfectă inutilitate. În La prima oră a dimineţii, personajul rememorează ora 7:30 (precizia e o chestiune importantă!) a fiecărei dimineţi de început de an, oră la care mama lui îi dădea un telefon ca să-i ureze cele bune. Ceea ce tindea să devină agasant şi plictisitor prin redundanţă ajunge acum, când mama nu mai trăieşte, subiect de meditaţie banală şi pretext pentru un angajament similar: personajul se va decide să procedeze la fel cu fiica lui, atunci când vremea va veni. Are loc, deci, o reinterpretare matură a gesturilor, o reevaluare de pe alte poziţii a unor relaţii sociale pe care, la vremea lor, autorul nu pare a le fi înţeles pe deplin: „Urările bucuriei, urările dragostei. Erau identice în fiecare an. Ascultam resemnat ca un bou, cu o detaşare pentru care acum îmi vine să-mi trag palme, cu o superioritate ce merită numai flegme în ochi, cu o nepăsare din care m-ar trezi un şut în fund. Într-un an, enervat de aceeaşi <placă> matinală, i-am retezat-o ca un mitocan: Hai, mă, mamă, acelaşi text, cu sănătatea şi fericirea! Mai schimbă-l şi matale!… […] Mă bărbieresc şi mă uit la fiică-mea care se foieşte prin casă, lipa-lipa, somnoroasă. Să ţin minte ora asta, 7,30! şi peste 20 de ani, să apuc să fiu primul care îi telefonează […] Nu contează ce banalităţi o să-i urez, oricum se va plictisi de urări, de pisălogeală, de boşorogul care voi fi.” (p.41-42).

Petre Barbu exersează un mod de a privi existenţa prin intermediul anexelor care o însoţesc inevitabil: gesturi mai mult sau mai puţin tardive ori inutile, clişee sociale, obiecte regăsibile recurent. Desenarea în acest fel a unei panorame existenţiale vorbeşte despre aplecarea către elementul minimal, de multe ori mai important în creionarea unei mentalităţi decât alte chestiuni mai uşor definibile. E drept, unele sketch-uri au şi un uşor zvâc ironic, însă acest sarcasm nu are, totuşi, efect erodant, ci surprinde doar, brutal, o realitate adât de vie, încât devine, prin obişnuinţă, aproape imperceptibilă conştienţei. Iubitele noastre sacoşe, iată un titlu care ilustreaz perfect cele de mai sus: „Sacoşa e <frate cu românul>, cum se spune. Cândva, sacoşa de cârpă i-a ţinut rândul la coadă la lapte. După ce creierii Ceauşeştilor au fost adunaţi în sacoşă, la Târgovişte, unii au făcut averi ţinându-şi banii în sacoşe de plastic, mai sigure decât Bancorex. Alţii au trecut graniţa cu porcoiul de dolari în sacoşă. Sacoşele sunt bune la făcut chetă, la vomat după discursurile politicienilor care împart sacoşe cu ulei şi făină, la spart seminţe în tren, la orice. A devenit şi un <instrument> de plată: se dau lefurile direct din sacoşă. Ea poate fi mai valoroasă, uneori, decât un colac de salvare sau o poliţă de asigurări” (p.45).

Un episod amar al volumului e Prietenie, haină grea, care aşază peste intensitatea sentimentelor unei amiciţii adevărate degradarea inerentă cauzată de scurgerea vremii. După ani şi ani, doar inerţia mai poate menţine relaţia vie, întrucât evoluţia personală a fiecărei „părţi” face ca, uneori, compatibilitatea primară să devină şubredă. Singur elementul afectiv, ca o fericire târzie a regăsirii, creează puntea de legătură acum, când toate convergenţele din tinereţe par să fi dispărut: „Dar acum sunteţi ca doi îngeri care vorbesc la un ceai (te doare capul de la vin, iar pe el îl doare stomacul de la votcă) despre copii, despre neveste, despre vacanţe, despre schimbatul anvelopelor de iarnă… Nu pomeniţi nimic despre erecţiile voastre. (Care bărbat are curajul să recunoască, dezinteresat, că, de la o vreme, a început să dea rateuri?) Mai bine vă gândiţi (fără să spuneţi) cine se va prăpădi primul, tu sau el. Aţi intrat deja pe turnantă.” (p.34)

Din acest inventar selectiv al emoţiilor nu lipsesc dragostea faţă de cărţi (în special Dostoievski, scriitor care-i provoacă autorului nostru puseuri de bucurie sinceră), o dedublare demnă de Fight Club (citiţi La o crâşmă din Fundeni ca să înţelegeţi unde bat), înstrăinarea provocată de Facebook ş.a.m.d., toate în nişte bucăţi livreşti inspirate şi perfect conturate. Petre Barbu are darul găsirii esenţialului în derizoriu şi a sublinierii lui într-o manieră subtilă şi vag manipulatorie.

Totuşi, pe cât de izbutite sunt schiţele volumului, pe atât de neinspirate mi se par nuvelele, care păcătuiesc printr-o neaşteptată lipsă de adâncime, printr-o opacizare inexplicabilă a mesajului ori a emoţiei. Surâsul cailor ori Era marinar şi semăna cu Al Pacino sunt obscure, lungite peste măsură şi fără vreun temei detectabil. Dacă Petre Barbu s-ar fi rezumat la sketch-urile atât de bine şlefuite şi având acest ton al siguranţei şi al clarităţii, ar fi ieşit un volumaş de toată isprava. Prin cuprinderea în aceeaşi carte şi a  unor nuvele care, dincolo de o anume dexteritate lingvistică, nu transmit nimic valabil, cartea dobândeşte un caracter eclectic neconvingător şi, pe alocuri, chiar plictisitor. În ansamblul ei, Până la capătul liniei este o culegere vioaie, cu tristeţi cuminţi şi fericiri obligatorii, cu ironie inteligentă şi tonuri cald-dezolante, cu pagini reuşite şi altele mai puţin, dar care, după citirea ei, nu te lasă indiferent. Astfel încât putem conchide, fără să greşim, că privilegiul unei meditaţii corelative, găsibil în parcurgerea acestui volum de proză scurtă, este un câştig incontestabil.

(Petre Barbu, Până la capătul liniei, Cartea românească, 2012)