Un Benjamin Button feminin

Posted: 2012/10/29 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

… şi cu ochii oblici. De Taichi Yamada, autor japonez, citisem anterior romanul Străini, care mi-a plăcut şi despre care am scris aici. Şi m-am gândit să văd ce e şi cu acest al doilea roman publicat de Humanitas în colecţia Raftul Denisei, intitulat N-am mai visat de mult că zbor.

Spun din capul locului că nu cred că Yamada e un mare scriitor. Şi asta pentru că literatura pe care o scrie are, cum să spun, o combustie imediată. Scenarist de meserie, autorul provoacă cititorul nu brodând o insidioasă structură epică, ci mai ales folosind un foarte brutal (şi eficient) mod de creare a efectului imediat. Tablourile lui Yamada sunt austere, dând fiecărui obiect care îl compun o destinaţie sigură. Nu ne pierdem în detalii introspective, în lungi şi plicticoase monologuri; totul e stabilit cu precizie, lovind exact acolo unde trebuie. Şi Yamada le cam nimereşte.

Povestea romanului ar fi fost tulburătoare dacă n-am fi avut deja un ilustru precedent în literatura mondială: Benjamin Button al lui Fitzgerald. Şi în romanul lui Yamada găsim un personaj memorabil (Mutsuko), o femeie de peste 60 de ani care, din două în două luni, după o câte-o criză de sănătate care parcă prevesteşte moartea, devine considerabil mai tânără. În spital fiind, ea leagă o relaţie cu Taura, un bărbat de 48 de ani, personaj central al romanului, aflat, se putea altfel?, la acel nasol moment al crizei vârstei de mijloc: are un job plicticos, o căsnicie pe butuci, un copil cu care n-a avut niciodată o legătură prea solidă. Se reîntâlneşte cu Mutsuko după câteva luni şi e uimit de faptul că arată ca o femeie de vreo 40 de ani. Legătura lor amoroasă n-are nimic spectaculos, iar Yamada nici nu e din cale-afară de darnic cu livrarea detaliilor picante (deh, le păstra pentru film, probabil). Şi nici nu e nevoie. Pentru că povestea celor doi pare să treacă dincolo de o banală aventură amoroasă. Taura observă, de pildă, că în preajma lui Mutsuko îi revin în minte lucruri pe care credea că le-a uitat (franceza e unul dintre ele); legătura lor e înconjurată, astfel, de un halou magic, conferind strălucire neverosimilă unei poveşti care oricum nu pare a avea vreo tangenţă cu legile firii. Chestiunile se complică în momentul în care Mutsuko devine o fetişcană de 13 ani; intervine poliţia (pentru că cei doi se ascund într-un apartament închiriat, născând suspiciunea vecinilor), Taura face un pic de puşcărie, că aşa e frumos.

Finalul e teribil de emoţionant. Că tot îi spuneam lui Ciprian Măceşaru că amândoi suntem nişte fufe care plâng la filme şi cărţi, uite, mai fac o dezvăluire: ultimele pagini ale cărţii le-am citit având ochii împăienjeniţi. Mutsuko are doar 4 ani şi o rochiţă de culoarea piersicii. Nu spun mai multe. Dar e din cale-afară de moving . Fără brizbrizuri şi muzică de fundal. Just plain beautiful.

Aşa că reiterez: Yamada nu e autor de raftul întâi. Dar e nemaipomenit atunci când ai chef de senzaţii tari. N-am mai visat de mult că zbor e, la fel ca Străini, un roman foarte bun pentru momentele ălea când te-ai săturat de epopei şi vrei una scurtă şi care să te dea peste cap.

(Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor, ed Humanitas, 2012, trad. de Mihaela Butnaru)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s