Un Benjamin Button feminin

Posted: 2012/10/29 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

… şi cu ochii oblici. De Taichi Yamada, autor japonez, citisem anterior romanul Străini, care mi-a plăcut şi despre care am scris aici. Şi m-am gândit să văd ce e şi cu acest al doilea roman publicat de Humanitas în colecţia Raftul Denisei, intitulat N-am mai visat de mult că zbor.

Spun din capul locului că nu cred că Yamada e un mare scriitor. Şi asta pentru că literatura pe care o scrie are, cum să spun, o combustie imediată. Scenarist de meserie, autorul provoacă cititorul nu brodând o insidioasă structură epică, ci mai ales folosind un foarte brutal (şi eficient) mod de creare a efectului imediat. Tablourile lui Yamada sunt austere, dând fiecărui obiect care îl compun o destinaţie sigură. Nu ne pierdem în detalii introspective, în lungi şi plicticoase monologuri; totul e stabilit cu precizie, lovind exact acolo unde trebuie. Şi Yamada le cam nimereşte.

Povestea romanului ar fi fost tulburătoare dacă n-am fi avut deja un ilustru precedent în literatura mondială: Benjamin Button al lui Fitzgerald. Şi în romanul lui Yamada găsim un personaj memorabil (Mutsuko), o femeie de peste 60 de ani care, din două în două luni, după o câte-o criză de sănătate care parcă prevesteşte moartea, devine considerabil mai tânără. În spital fiind, ea leagă o relaţie cu Taura, un bărbat de 48 de ani, personaj central al romanului, aflat, se putea altfel?, la acel nasol moment al crizei vârstei de mijloc: are un job plicticos, o căsnicie pe butuci, un copil cu care n-a avut niciodată o legătură prea solidă. Se reîntâlneşte cu Mutsuko după câteva luni şi e uimit de faptul că arată ca o femeie de vreo 40 de ani. Legătura lor amoroasă n-are nimic spectaculos, iar Yamada nici nu e din cale-afară de darnic cu livrarea detaliilor picante (deh, le păstra pentru film, probabil). Şi nici nu e nevoie. Pentru că povestea celor doi pare să treacă dincolo de o banală aventură amoroasă. Taura observă, de pildă, că în preajma lui Mutsuko îi revin în minte lucruri pe care credea că le-a uitat (franceza e unul dintre ele); legătura lor e înconjurată, astfel, de un halou magic, conferind strălucire neverosimilă unei poveşti care oricum nu pare a avea vreo tangenţă cu legile firii. Chestiunile se complică în momentul în care Mutsuko devine o fetişcană de 13 ani; intervine poliţia (pentru că cei doi se ascund într-un apartament închiriat, născând suspiciunea vecinilor), Taura face un pic de puşcărie, că aşa e frumos.

Finalul e teribil de emoţionant. Că tot îi spuneam lui Ciprian Măceşaru că amândoi suntem nişte fufe care plâng la filme şi cărţi, uite, mai fac o dezvăluire: ultimele pagini ale cărţii le-am citit având ochii împăienjeniţi. Mutsuko are doar 4 ani şi o rochiţă de culoarea piersicii. Nu spun mai multe. Dar e din cale-afară de moving . Fără brizbrizuri şi muzică de fundal. Just plain beautiful.

Aşa că reiterez: Yamada nu e autor de raftul întâi. Dar e nemaipomenit atunci când ai chef de senzaţii tari. N-am mai visat de mult că zbor e, la fel ca Străini, un roman foarte bun pentru momentele ălea când te-ai săturat de epopei şi vrei una scurtă şi care să te dea peste cap.

(Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor, ed Humanitas, 2012, trad. de Mihaela Butnaru)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s