Arhivă pentru octombrie, 2012

… şi cu ochii oblici. De Taichi Yamada, autor japonez, citisem anterior romanul Străini, care mi-a plăcut şi despre care am scris aici. Şi m-am gândit să văd ce e şi cu acest al doilea roman publicat de Humanitas în colecţia Raftul Denisei, intitulat N-am mai visat de mult că zbor.

Spun din capul locului că nu cred că Yamada e un mare scriitor. Şi asta pentru că literatura pe care o scrie are, cum să spun, o combustie imediată. Scenarist de meserie, autorul provoacă cititorul nu brodând o insidioasă structură epică, ci mai ales folosind un foarte brutal (şi eficient) mod de creare a efectului imediat. Tablourile lui Yamada sunt austere, dând fiecărui obiect care îl compun o destinaţie sigură. Nu ne pierdem în detalii introspective, în lungi şi plicticoase monologuri; totul e stabilit cu precizie, lovind exact acolo unde trebuie. Şi Yamada le cam nimereşte.

Povestea romanului ar fi fost tulburătoare dacă n-am fi avut deja un ilustru precedent în literatura mondială: Benjamin Button al lui Fitzgerald. Şi în romanul lui Yamada găsim un personaj memorabil (Mutsuko), o femeie de peste 60 de ani care, din două în două luni, după o câte-o criză de sănătate care parcă prevesteşte moartea, devine considerabil mai tânără. În spital fiind, ea leagă o relaţie cu Taura, un bărbat de 48 de ani, personaj central al romanului, aflat, se putea altfel?, la acel nasol moment al crizei vârstei de mijloc: are un job plicticos, o căsnicie pe butuci, un copil cu care n-a avut niciodată o legătură prea solidă. Se reîntâlneşte cu Mutsuko după câteva luni şi e uimit de faptul că arată ca o femeie de vreo 40 de ani. Legătura lor amoroasă n-are nimic spectaculos, iar Yamada nici nu e din cale-afară de darnic cu livrarea detaliilor picante (deh, le păstra pentru film, probabil). Şi nici nu e nevoie. Pentru că povestea celor doi pare să treacă dincolo de o banală aventură amoroasă. Taura observă, de pildă, că în preajma lui Mutsuko îi revin în minte lucruri pe care credea că le-a uitat (franceza e unul dintre ele); legătura lor e înconjurată, astfel, de un halou magic, conferind strălucire neverosimilă unei poveşti care oricum nu pare a avea vreo tangenţă cu legile firii. Chestiunile se complică în momentul în care Mutsuko devine o fetişcană de 13 ani; intervine poliţia (pentru că cei doi se ascund într-un apartament închiriat, născând suspiciunea vecinilor), Taura face un pic de puşcărie, că aşa e frumos.

Finalul e teribil de emoţionant. Că tot îi spuneam lui Ciprian Măceşaru că amândoi suntem nişte fufe care plâng la filme şi cărţi, uite, mai fac o dezvăluire: ultimele pagini ale cărţii le-am citit având ochii împăienjeniţi. Mutsuko are doar 4 ani şi o rochiţă de culoarea piersicii. Nu spun mai multe. Dar e din cale-afară de moving . Fără brizbrizuri şi muzică de fundal. Just plain beautiful.

Aşa că reiterez: Yamada nu e autor de raftul întâi. Dar e nemaipomenit atunci când ai chef de senzaţii tari. N-am mai visat de mult că zbor e, la fel ca Străini, un roman foarte bun pentru momentele ălea când te-ai săturat de epopei şi vrei una scurtă şi care să te dea peste cap.

(Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor, ed Humanitas, 2012, trad. de Mihaela Butnaru)

Mergem mai departe cu povestea lui Rabbit, ce-aţi crezut? Nu abandonez ciclul ăsta de romane, pentru că Updike e unul dintre scriitorii mulţi care-mi plac şi pentru care fac câte-un coup de foudre recurent.

După aventurile din Fugi, Rabbit, povestite sumar aici, Harry ajunge, în al doilea volum al tetralogiei (Întoarcerea lui Rabbit), la un nou conflict: de data aceasta, conform unei nevăzute legi a compensaţiei, adulterinul devine, la rândul său, încornorat. Janice, soţia lui, îşi găseşte… nu ştiu ce-şi găseşte, de fapt, că autorul ne spune de mai multe ori cât de entuziasmată e Janice de organul amantului. Hai să zicem că-şi găseşte alinarea în braţele (eufemism) lui Stavros, un vânzător de automobile. Harry nu pare prea afectat, mai ales că-şi află consolarea într-o relaţie ciudată şi pasageră (sfârşită tragic) cu Jill, o tânără de 18 ani, dependentă de droguri, cu conexiuni dubioase în lumea interlopă (negri, dealeri ş.a.m.d.). Şi ea are un amic, Skeeter, infractor, care se aciuează la rându-i în casa lui Harry, formând cu cei doi un triunghi nici măcar amoros, ci bolnav de-a binelea. Singurul care iese trist din toată povestea e Nelson, fiul adolescent (13 ani) al lui Rabbit, care se îndrăgosteşte pe ascuns de amanta tatălui său, fără să poată expirma exact ceea ce simte (e un amestec de iubire frăţească şi zvâcniri hormonale care anunţă o tinereţe tumultuoasă, după cum vom vedea, probabil, în volumul următor).

O Americă la sfârşitul anilor ’60, cu interminabile dezbateri referitoare la războiul din Vietnam, la selenizare, la conflicte rasiale, cu eliberare sexuală (Rabbit are o aventură şi cu Peg, mama prietenului lui Nelson, părăsită de soţ şi aflată într-o stare continuă de montă cu oricine-i iese în cale), iată care e background-ul acestui al doilea volum despre Rabbit. Updike sugerează foarte discret transformările ideologice şi economice ale lumii al cărei reprezentant tipic pare să fie eroul principal. Către sfârşitul romanului, Harry e concediat de la tipografie (unde lucra ca linotipist), pentru simplul motiv că se schimbă tehnologia şi, prin urmare, genul ăsta de evoluţie nu presupune acelaşi număr de muncitori în schema personalului. Finalul îl găseşte, aşadar, şomer, în 1970, într-o duioasă reîntâlnire cu Janice, cu care petrece o noapte inocentă într-o cameră de hotel (casa lui a ars aproape în întregime, dar nu vă spun de ce şi cum, o să vedeţi voi).

Ce urmează? Habar n-am, dar sunt foarte curios. Volumul al treilea îşi face deja loc pe podeaua de lângă patul meu. 🙂

(John Updike, Întoarcerea lui Rabbit, ed. Humanitas, 2008, trad. de George Volceanov)

text apărut în revista , nr.9/2012

Nu sunt prea mulţi poeţii tineri de la noi care să se încumete să construiască un volum de poezie cu un surplus de fluenţă epică. E o trăsătură pregnantă a poeziei de după 2000 să-şi refuze cu obstinaţie orice tentativă a eului liric (iată, nu mă feresc de termenii aceştia) de a-şi exhiba angoasele într-o scenografie care să depăşească un contur aflat într-o convenabilă proximitate. Şi nici măcar nu e un lucru rău, pentru că (şi asta se va vedea la judecata de apoi a poeziei milenariste, dacă aşa ceva va exista) generaţia de care vorbesc a dat câteva bucăţi valabile estetic conform oricărei exigenţe valorice.

În condiţiile acestea, volumul lui Marius Chivu, Vântureasa de plastic, reprezintă o surpriză de proporţii. Apariţia acestei cărţi este dovada cea mai clară că biografismul structurat inteligent într-un proiect liric poate produce poezie pură. Pentru că aici nu mai vorbim despre tendinţa postmodernă a egotismului ca scop în sine, ci despre experienţa dureroasă şi vie, transpusă în pagină cu delicateţe şi empatie, a unei traume. Pe nesimţite, ceea ce ar reclama un ton virulent, îndreptat cu patimă fracturistă către nedreptatea socială şi neajunsurile consumismului, se metamorfozează într-un duios şi tulburător tablou al neputinţei.

Pretextul dramatic al poeziei lui Chivu este postura imposibilă a fiului pus în faţa faptului împlinit: îmbolnăvirea gravă a mamei şi, inevitabil, evoluţia către finalul previzibil. Poetul construieşte cu atenţie un muzeu al obiectelor, un edificiu afectiv, care face posibilă comunicarea chiar şi în momentele în care calea clasică a vorbei pare insignifiantă şi castratoare de sens: „învelit într-o bucăţică de hârtie / în portofelul ei / am găsit un petic textil / cât unghia // pentru ce-l păstra? / şi cum se numea materialul fustelor / din anii ’70 / sau cântecul acela al lui gianni morandi / cum făcuse pasiunea pentru laurence olivier… // (îmi vin în cap numai lucruri pe care nu le mai ştie) // atâtea vor rămâne nespuse între noi / atâtea au rămas / nerostite în ea / dar acum ştim că două braţe / sunt oricum prea multe pentru / o îmbrăţişare” (p.28). Cuvintele rostite într-un trecut confortabil apar acum într-o altă lumină: preocupările materne care păreau, iniţial, a vorbi despre lucruri pe care orice tânăr furios le repudiază capătă acum o culoare caldă, dând un sens mai grav adevărurilor celor mai banale: „eşti băiat cuminte şi sufletist / însoară-te / e vremea, aşa e bine / ştii că am dreptate, când n-am avut / fă doi copii şi unul după altul / mai târziu nu vei avea drag să-i creşti / cât mai trăiesc vă voi ajuta / doar ştii cum e la noi / bunicii cresc nepoţii şi copiii au grijă de părinţi / nu râde de mine, treaba ta / faci cum ştii / dar aşa sunt mamele…” (p.29). Decăderea trupească este privită cu o detaşare morbidă, care însă, paradoxal, este expresia cea mai înaltă a unei sensibilităţi profunde; fiul neputincios de la căpătâiul mamei nu poate decât să întregistreze, cu conştiinciozitate, transformările la care este supus trupul ros de boală al mamei, iar procedeul aproape rece al acestei sumare inventarieri devine emblema refuzului de a pricepe rostul cosmic al acestei distrugeri lente: „mâna de cauciuc / umărul ieşind ca un nod / braţul subţiat / cravată de carne şifonată / atârnând într-o parte // degete chircite / încheietura strânsă peste noapte / în chingi / gura strâmbă / pleoape ermetice… // închisă în globul etanş al muţeniei / ca un om de zăpadă / peste care ninge doar când / îl zgâlţâi” (p.30).

Coabitarea cu durerea dă naştere nu doar unei noi metode de interpretare a amintirilor, ca ultim liant între cei de acum şi cei de atunci, ci şi unor vagi meditaţii existenţiale care, fără a avea pretenţia de a desluşi marile mistere, aduc cu sine o înţelegere matură a întregului, a prea-totului. Dacă moartea iminentă a cuiva apropiat nu ne face mai buni ori mai înţelepţi, ne poate face, totuşi, să înţelegem că supravieţuirea solitară capătă sens prin însăşi existenţa ei egoistă, prin triumful egocentric al instinctului de conservare; în lumea aceasta a contrastelor, legea compensaţiei universale traduce în concept stupoarea în faţa banalităţii morţii: „deznădejdea mila speranţa / duioşia dragostea fricile / amintirile mele împletite coroană / pentru fiecare zi în care / am ignorat certitudinea că / în echilibrul precar al lumii / unul dintre noi / oricum va muri / înaintea / celuilalt” (p.35). Ba chiar mai mult decât atât: martorul acestor transformări în scenografia generală ajunge la o concluzie tulburătoare, şi anume că amestecarea durerilor personale într-o suferinţă globală şi acceptată de toţi participanţii ar avea darul de a dizolva tragismul, făcându-l suportabil. E vorba, aici, după cum o spune chiar poetul, despre un folos nebănuit al nenorocirii, capabil oarecum să panseze rănile. Emoţia personală, puternică şi imună la orice fel de tratament, face din fiul care îşi îngrijeşte mama suferindă un căutător de izbăviri universale: „cât îi iubesc acum / (deşi nu le-am dorit-o în acest fel) / le-aş scrie / le-aş vorbi / despre nebănuitele foloase ale nenorocirii / ne-am împărţi frica /suferinţele noastre s-ar alina una pe alta, / dar nefericiţi suntem / şi nefolositori unii altora / cu stupoare suportăm / flirtul fiecăruia cu sfârşitul” (p.47).

Imaginile cele mai şocante sunt acelea ale mamei care, treptat, pierde contactul cu realitatea cunoscută. Marius Chivu are un spirit de observaţie ascuţit şi iscoditor, iar această calitate este exersată pornind de la tablourile atât de vii imaginate de femeia care i-a dat viaţă. Poetul doar notează, pe o bucată de hârtie, elementele esenţiale ale acestui spectacol halucinant, compus şi recompus după capriciile de neînţeles ale celei mai dragi fiinţe din lume. Nepriceperea în a pătrunde gândurile obscure ale mamei nu ştirbeşte cu nimic plasticitatea poetică a unor tablouri de o rară splendoare naivă: „spune că e vântureasa de plastic / îmi şopteşte că are rochii de kiwi / pulovere din lemn parfumat / o grădină de macaroane / şi plaje cu nisipuri cuvântătoare […] e vântureasa de plastic / şi înfulecă vigilenţă / vrea să mângâie păsări gravide / ceva e nelalocul lui îmi şopteşte / nedumerită / când îi tai unghiile pentru a nu se răni / muşcă din flori în loc să le miroasă / şi plânge când o-ntreb / oare tu mai visezi?” (p.49). Efectul acestei evadări din firescul cotidian este influenţarea celor de pe margine de a proceda similar. Cel care asistă la o asemenea înfrumuseţare involuntară şi ingenuă a concretului ajunge, printr-o discretă contaminare empatică, să-şi dorească un mod identic de a privi lumea. Prin comparaţie cu universul de basm zămislit de mintea tot mai inocentă a celui suferind, cenuşiul de fiecare zi devine sinistru şi greu de suportat. Iar apropierea mută din spatele zidurilor spitalului devine mai umană şi mai caldă decât orice formalism arid al lumii înconjurătoare şi „sănătoase”: „lumea de afară e tot mai greu de-nţeles / priorităţi frivole / nefericiri gratuite / privilegii ignorate / apropierea vătămată din salon / e mai bună / decât singurătatea aseptică / de pe străzi şi din blocuri” (p.53).

Aproape ireproşabil stilistic, volumul lui Marius Chivu reprezintă, după mine, un pariu câştigat. E necesară o doză incredibilă de curaj ca să poţi scrie despre un subiect încărcat de un asemenea bagaj emoţional în maniera elegantă, sfioasă, concesiv-estetică în care a făcut-o autorul. Vântureasa de plastic este un volum cutremurător, bine structurat, cu un treptat şi  abia perceptibil dozaj al durerii şi al disperării, cu pagini în care se întrepătrund elemente de realism magic şi tablouri de un lirism trepidant şi sfâşietor. Fără dubii, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimilor ani.

(Marius Chivu, Vântureasa de plastic, ed. Brumar, 2012)

Am dat acest titlu pentru că volumul despre care scriu acum exact asta reprezintă: un mic jurnal cultural al unui autor despre care am mai scris (aici şi aici). Ciprian Măceşaru reuneşte, în Focul din tâmplă, mici fulguraţii trecătoare, flash-uri inteligente, dovezi clare ale unor acumulări deseori haotice, însă care prind un cheag consistent în mintea celui care îşi doreşte să fie pătruns de mister. Pentru că, trebuie spus din capul locului, nicăieri în volumul acesta nu se simte nici intenţia moralizatoare, nici epatarea corozivă şi trufaşă. Autorul pare genul omului tânăr entuziasmat de ceea ce descoperă pe parcurs şi care are o extraordinară disponibilitate (aproape ludică, uneori) de a le „şopti” şi celorlalţi ce minunăţii a întâlnit în cale.

Cartea reuneşte gândurile răzleţe a 10 ani din viaţa autorului (2000 – 2009), într-o perioadă în care, tânăr fiind, găseşte refugii consolatoare în literatură, muzică, pictură. Acestea nu au rolul de a îmbogăţi haotic mintea unui căutător de sens (ca să preiau un clişeu ce desemnează omul avid de cunoaştere), ci de a se aşeza, firesc şi pe tăcute, în experienţa cotidiană a celui care le caută asiduu.  Ciprian Măceşaru trăieşte aceste lucruri, nu le colecţionează în buzunarul hainei, pentru ca să le scoată, snob, la vreo întâlnire simandicoasă.

Referirile la literatură sunt scurte, surprinzând exact nuanţa care l-a făcut pe autor să iubească sau să dezaprobe o carte sau alta (spre pildă, vorbeşte despre Colecţionarul lui Fowles, care – fie vorba între noi – mie nu mi-a provocat entuziasm, spunând că tensiunea e „gradată extraordinar”). Alteori îmi regăsesc perfect propriile impresii („Grădina de ciment” a lui McEwan e „de-un umor negru magistral”. I agree).

Delicioase sunt şi micile accese de frivolitate studiată, care contrabalansează întrucâtva „greutatea” unor verdicte culturale îndreptăţite, dar care ar fi putut sufoca volumul: „Azi am văzut un film de Bertolucci, The Dreamers, din care cel mai adesea îmi voi aminti de superbii sâni ai Evei Green”, p.43). Deh, tinereţea! 🙂 Viziuni original-paradoxale mai are autorul şi asupra instituţiei căsătoriei, pe care o consideră o expresie a egoismului: „Căsătoria, o altă dovadă a laşităţii noastre. Teama de singurătate, gelozia, plăcerea de a-l „sechestra” şi folosi pe celălalt, astea sunt motivele care duc la căsătorie” (p.125).

Discernământul critic al lui Măceşaru nu suferă de miopie decât în acele ocazii în care, tributar unui mod corect şi tranşant de a pune etichete lucrurilor, greşeşte minimalizând reuşitele unor oameni pe care, în secret, îi iubeşte. Aici e vorba despre o chestiune vag psihologică, pe care am încercat-o şi eu, deseori: tinzi să fii mult mai critic cu cei de la care ai aşteptări, decât cu cei care, dintr-o ineficientă putere de convingere sau din inaderenţă intelectuală, nu-ţi spun nimic: „Am defectul de a lovi în puţinele puncte slabe ale autorilor pe care îi admir, uitând să-i laud pentru restul” (p.55).

Nu pot să închei aceste scurte consideraţii fără a transcrie un pasaj pe care l-am recitit de mai multe ori şi cu care, pe măsură ce-l digeram, tindeam să fiu tot mai solidar: „Prietenia nu poate exista decât între oameni buni, spunea Cicero. Îmi ling rănile cu vorba asta. Mă dăruiesc total prietenilor, dar atitudinea mea, în loc să-i bucure, îi sperie. Să păstrăm o oarecare distanţă, o anumită rezervă, caută să-mi spună, dar eu nu pot accepta asta şi atunci ei se retrag, ca şi cum nimic nu ne-ar fi legat” (p.73).

Sensibil, curios şi introspectiv, Ciprian Măceşaru reuşeşte aici să producă un mic manual al căutării, o coregrafie proaspătă şi scânteietoare a exemplului personal, demn de urmat de către orice om care simte, uneori, că realitatea cenuşie îl strânge în chingi, nelăsându-l să respire. Focul din tâmplă are acest dar: de a-ţi oferi, când te aştepţi mai puţin, o gură de aer proaspăt.

(Ciprian Măceşaru, Focul din tâmplă, ed. Brumar, 2010)

Nu ştiu cum (de fapt, ştiu) mi-a venit ideea asta ca dintr-odată să mă apuc să citesc ciclul Rabbit al lui Updike. Şi da, ştiu cum mi-a venit ideea, degeaba mă alint: din când în când mi se face poftă să citesc romane-fluviu, care urmăresc saga unei familii sau a unui erou. Şi cu Updike ştiu sigur că am dat lovitura, pentru că este un autor pe care-l citesc cu mare plăcere. Până la decesul lui, în 2009, era unul dintre preferaţii mei pentru Nobel. Dar nu mă ascultă nimeni pe mine. 🙂

„Fugi, Rabbit” este prima parte a acestei tetralogii. Harry „Rabbit” Angstrom este un om tânăr, de 26 de ani, fostă vedetă de baschet a liceului, căsătorit cu Janice, cu un copil, Nelson şi al doilea pe drum (Rebecca se naşte către finalul cărţii, însă are parte de un destin tragic). Având în vedere că această primă parte a poveştii lui Rabbit a apărut în 1960, portretul eroului principal are conturul social al unui om din vremurile respective. Evoluţia lui, spectaculoasă sau nu, se leagă insurmontabil de realităţile sociale ale lumii în care trăieşte. Însă John Updike face ca deriva acestui personaj uşor imatur să pară ca o decizie luată într-o perfectă cunoştinţă de cauză. Într-o seară, Rabbit îşi părăseşte nevasta (niţel alcoolică, deşi însărcinată) şi căminul conjugal, fără a avea, aparent, o motivaţie serioasă, în afara dorinţei de a evada dintr-o rutină erodantă. Ajunge, în aceeaşi seară, s-o cunoască pe Ruth, o prostituată isteaţă, în al cărei apartament se şi mută, transferându-şi rutina obositoare din viaţa anterioară într-un alt decor. Finalul cărţii aduce o schimbare, dar nu o dezvălui aici, că iar mă trag de urechi alţii că le stric plăcerea lecturii.

Autorul inserează, în povestire, personaje secundare cu rol de călăuză insistentă (părintele Eccles, cu care Rabbit va juca joia golf şi care va încerca, împăciuitor, să rezolve problemele familiale ale „oii” rătăcite, cu un oarecare succes; familia Springer – părinţii lui Janice; părinţii lui Rabbit: el, un om blajin şi inofensiv, ea – o femeie dârză, serioasă şi voluntară, deşi îşi acceptă condiţia modestă de casnică).

În bibliotecă am găsit şi o carte care se numeşte „100 de cărţi interzise”, împărţită pe capitole (cenzură politică, cenzură pe motive sexuale ş.a.m.d.) şi am văzut că „Fugi, Rabbit” apare ca un roman care, la apariţia sa, a stârnit indignare în rândul puritanilor, pentru limbajul sexual explicit (deşi nu e explicit, dar nu neg că scenele erotice au o senzualitate care ar putea să-i facă pe unii bătrânicioşi ai deceniului 7 al secolului trecut să roşească). Updike e un curajos, iar aici, în acest roman, cel puţin, elementul erotic nu are un rol ostentativ; e bine inserat în arhitectura conflictului şi a poveştii.

După această primă parte, aştept cu nerăbdare următoarele 3. Mai ales că 2 dintre ele au fost recompensate cu Pulitzer. Până acum, dintre  romanele premiate cu Pulitzer pe care le-am citit, mi-au plăcut toate, deci premiul ăsta e pentru mine o garanţie a valorii.

(John Updike, Fugi, Rabbit, ed. Humanitas, 2008, trad. de Antoaneta Ralian şi George Volceanov)