Ce se dă nu se mai ia

Posted: 2012/09/20 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s