Man behind the myth

Posted: 2012/09/18 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Celor care, din nou, se aşteaptă să fiu deştept pe blog, le spun să lase orice speranţă. Încerc, pe cât posibil, să fiu smart în textele de cronică literară de prin reviste; aici, în spaţiul ăsta, daţi-mi voie să scriu despre cărţi exact în maniera în care aş face-o dacă aţi veni la mine şi am sta în bucătărie în jurul unui bol cu fistic şi cu nişte ceai pe lângă. Relaxat, adică, fără morgă auctorială, fără limbaje elevate.

Am făcut introducerea asta pentru că prea des mi se spune mai nou (mai ales de când am acceptat, pentru prima oară în viaţa mea, să fac parte dintr-un juriu care acordă un premiu literar pentru cel mai bun roman; e vorba, desigur, despre contestatul „Augustin Frăţilă„) că nu tot ce scriu pe blog e suficient documentat sau elaborat; băi, fraţilor, evident că nu e! Asta o fac, eventual (şi atât cât mă duce mintea şi… tastatura), repet, doar în paginile publicaţiilor care, din inconştienţa redactorilor-şefi (:)) ), mă găzduiesc în paginile lor. În rest, blogul e doar pentru RELUAREA acelor texte (pentru cei care nu pot procura revistele în format print, din varii motive) şi pentru nişte note fulgurante de lectură, referitoare la cărţi care-mi cad în mâini. Şi-mi cam cad, ce să fac.

Bun. Sper că lecţia s-a înţeles. Pentru că azi vin cu o altă lecţie. Este lecţia despre Lucian Boia, care, mie, mi s-a părut mereu un personaj extrem de enigmatic. Cărţile lui sunt, aproape toate, prilej de meditaţie ştiinţifică, nu mă îndoiesc, însă prezenţa lui este foarte discretă în peisajul media autohton. După mintea mea, asta e o dovadă de maturitate. Adică, ce să facă omu’, să meargă la Gâdea care să-l înveţe lecţii de naţionalism de sorginte securistică? Nu. Stă acasă şi scrie. Meditează. Potriveşte cuvinte. Rescrie istoria.

Nu vreau să reduc însă totul la această faţetă a personajului. Mult mai mult decât dialogurile despre cariera sa profesională (destul de liniară, ca să zic aşa, fără salturi spectaculoase ori fapte providenţiale) mi-au plăcut momentele în care istoricul serios dă jos masca şi vorbeşte, timid, despre propria persoană. De aceea îmi plac atât de mult volumele de convorbiri; pentru că, inevitabil, la un moment dat se declanşează acel declic care-l face pe om, iscodit deja binişor, să mai „lase” de la el. Aflăm, din cartea aceasta, despre faptul că niciodată nu l-au preocupat funcţiile, găsind mereu înlocuitori pentru posturi care-i fuseseră oferite lui (unul dintre ele, chiar de Zoe Petre), că nu poate lucra decât solitar, fidel propriului traseu şi că e reticent la orice inovaţie care-l scoate din ritmul propriu (mi-a plăcut, recunosc, pentru că mă regăsesc perfect în descrierile ăstea).

De cealaltă parte, frumos e şi modul dezinvolt în care Lucian Boia vorbeşte despre istorie. Se simte că-şi iubeşte profesia atât de mult, încât i se pare o impietate să-i atribuie contururi clare şi uşor definibile. La un moment dat, chiar o spune: „Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu învăţăm nimic!”. E trist, ştiu, dar e purul adevăr. Uitaţi-vă doar în jur, ca să vedeţi câţi oameni consideră, de pildă, că unele metode de exterminare a unor etnii ar fi necesare, la 60 de ani de la Holocaust. Nu dezvolt.

Tot de la Lucian Boia am aflat că nu trebuie să ne ferim să folosim cuvântul „mituri” atunci când ne referim la personaje istorice care au existat cu adevărat. „Mitul”, în acest caz, nu înseamnă o mistificare a trecutului, ci asumarea faptului că tot ceea ce cunoaştem din el este o formă continuă de reinterpretare a unor fapte cu care niciunii dintre noi nu am fost contemporani. Mihai Viteazul e un mit istoric; dar asta nu înseamnă că e o legendă şi că a fost inventat de o istoriografie generoasă cu trecutul luminos, ci că „realitatea” epocii lui ne ajunge nouă într-un mod mediat, rezultat al filtrării prin sute şi sute de ochi, de urechi, de minţi. Prindeţi voi ideea, că sunteţi isteţi.

Aşadar, un volum de convorbiri foarte plăcut cetitului. Merită digerat integral într-o după-amiază senină, când vecinii se hotărăsc să-şi schimbe geamurile şi ai nevoie de ceva care să-ţi ia gândul de la sunetele aferente acestei operaţiuni necesare (zic ei, încercând să te convingă să faci la fel).

(Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Istoriile mele, 216 p., ed. Humanitas, 2012)

Comentarii
  1. anonim spune:

    Amicus Boia, sed magis amica Hegel.
    “Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu învăţăm nimic!” e de fapt un paradox formulat de Hegel : din istorie învățăm că nu învățăm nimic din istorie. E, totodată, și unele din rarele lui momente – ale germanului – când poate fi citat, de asta mi-a și rămas în minte.
    Simțeam nevoia unei clarificări istorice (ha!).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s