Don’t worry, be happy

Posted: 2012/09/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Ăsta e exact genul de carte pe care eu o consider „estivală”: uşurică, accesibilă, fără mari pretenţii, scrisă simplu şi pe înţelesul oricui. E drept că, la o privire mai atentă, observi că Russell a scris-o acum 80 de ani şi că, din această cauză, unele lucruri din carte par niţel depăşite (mai ales pasajele referitoare la condiţia femeii). Şi poate de aici senzaţia de simplitate sau, mai grav, de om care-şi închipuie că a inventat roata.

Lucrul cel mai ciudat este că, pe coperta I, scrie că ne aflăm în faţa unei cărţi de filozofie. Or, dacă e aşa, înseamnă că oamenii din curtea blocului meu, care vara se strâng seară de seară pe o băncuţă şi dezbat problemele lumii sunt echivalenţii lui Hegel şi Nietzsche. Nu. Cartea de faţă este un neconvenţional manual de psihologie. Mai exact, care propune scheletul unei psihologii elementare a fericirii. Nu sunt reţete stufoase, ci mici artificii pe care autorul le livrează cititorilor pentru a-şi însenina viaţa.

E şi o lucrare „tehnică”, pentru că autorul, laureat Nobel, face o delimitare didactică între cauzele nefericii şi cele ale fericirii. Din prima categorie fac parte competiţia (şi anxietatea colaterală a neîmplinirii; e vorba despre o boală generală a secolului trecut şi a acestuia, care induce indivizilor ideea că poziţia socială, dobândită printr-o continuă întrecere cu ceilalţi, reprezintă premisa clară a fericirii), plictisul (pentru că acesta provoacă senzaţia inutilităţii), oboseala, invidia, mania persecuţiei, frica de opinia publică (mai precis: stigmatizarea, având ca efect îndepărtarea de „modelul” general acceptat de societate). De cealaltă parte, printre izvoarele de fericire se numără pofta de viaţă (duuh!), afecţiunea, familia, munca (asta e mai greu de crezut la prima vedere, dar Russell face o demonstraţie interesantă care răstoarnă percepţia generală), interesele impersonale. Toate bune şi frumoase, doar că mi s-a părut, citind cartea, că dobândirea fericirii ţine într-o mult mai mare măsură de o anume conformaţie spirituală şi sufletească decât de respectarea cu stricteţe a unui algoritm care s-o asigure. Adică dacă nu eşti înzestrat cu un anume optimism, cu un mod particular de a gestiona eşecurile, n-ai făcut nimic. Cu toate lecţiile şi intenţiile bune ale unui autor sau ale altuia.

Deci, aşa cum spuneam, e o carte care merită citită, fie şi pentru că îţi dă un anume sentiment al liniştii. Lucrurile nu sunt, adică, pierdute. Numai că, din ceea ce povesteşte Bertrand Russell aici, ar părea că nu prea avem niciodată motive temeinice de nefericire. O avea dreptate. Dar simte cineva aşa?

(Bertrand Russell, În căutarea fericirii, 224 p., ed. Humanitas, trad. de S.G. Drăgan)

Comentarii
  1. Andreea spune:

    Da, chiar si lucrarile moderne bazate pe studii stiintifice indica faptul ca suntem predeterminati genetic sa experimentam un anumit grad de fericire. Tot ce putem face este sa ne asiguram ca functionam la limita noastra maxima- daca putem fi intre 40-60% fericiti, sa ne mentinem constant la 60%.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s