Refugiile insomniacului

Posted: 2012/09/03 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

*cronică în revista , nr.7-8/2012, pe care o puteţi citi integral aici

Poezia lui Ciprian Măceşaru, chiar dacă pierde printr-o diluare involuntară (cred!) a reflexivităţii cu tentă globală, câştigă prin tendinţa de survolare conştiincioasă a gândurilor proprii. Poetul pare un introvertit resemnat, un personaj aflat într-o continuă degradare metafizică, însă gata oricând să dea socoteală pentru fiecare gest de supunere faţă de marele necunoscut. Toate bucăţile volumului Străzi interioare reflectă această scăldare în gol, laolaltă cu un refuz matur de a coabita cu schimbarea bruscă a peisajului.

Încă de la primul grupaj (Rămăşiţele nopţii) se vădeşte concepţia egoistă a celui chemat să constate, la rece, panorama tristă a lumii înconjurătoare, şi care, pe cale de consecinţă, recurge la metode autoreferenţiale de a-şi „încălzi” viaţa. Până şi iubirea apare aici într-o ipostază glacială, ca un rest ineficace al unor emoţii de dincolo de suportabilul actual, de dincolo de palpabilul anost al decorului de azi: „noaptea lipită de spinarea mea / haina udă lipită de sufletul meu / un trup gol de femeie ce se-ntinde în mine // trec calea ferată / şinele lucesc mângâiate de lună / şi apa din gropi / şi petice căzute din cer / şi melancolia // călătoria asta va fi o nouă femeie / şi modul meu de-a obţine ceva // alerg spre casa de cărămidă // în camera ta rece mă voi gândi la ochiul meu fierbinte” (p.9).

Evadarea este imposibilă. Poetul joacă rolul unui exilat perpetuu, care nu-şi găseşte alinarea nici măcar în metodele facile pe care le-ar putea încerca pentru a scăpa, temporar, de angoase. Inutilitatea oricărui demers are la bază convingerea puternică a poetului că opunerea unei minime rezistenţe n-ar face altceva decât să prelungească agonia supravieţuirii. De aceea, scufundarea în tenebre reprezintă o soluţie lentă, dar sigură, iar fuga de realitate îşi găseşte justificarea în frica de neprevăzut: „mă ascund / după fustele vieţii / sângele scoate timid capul / dintre buzele rănii / nimic nu ţâşneşte / din trupul meu alb // beau ca un şarpe / alcoolul îmi intră în sânge / punând tot mai mult / tot mai des / stăpânire pe mine // trupul meu alb / o geamandură fără rost / se afundă în mal” (p.13). Portretul static al spectatorului face parte din acelaşi registru al încremenirii într-o poziţie refractară şi abulică, unde siguranţa concretului nemulţumitor consolează, totuşi, o expectativă asocială şi, din această cauză, dureroasă. Ideea ratării unor contacte cu semenii nu mai e înspăimântătoare dacă o privim cu uşurarea celui care a reuşit să scape de povara înregimentării într-un sistem pe care nu şi l-a dorit niciodată: „dintre palme uriaşe de aer tramvaiele ţâşnesc // faţa mea se dilată / privesc lung după cei care o clipă / au părut că vor să îmi spună ceva // indecis ruginesc în asfalt / aşteptând ca lumea să devină mai lentă” (p.14).

Grupajul de poeme numit Manechine trasează chiar mai apăsat contururile acestei rupturi, construind teritorii imaginare (chiar dacă regăsibile cotidian) în care eul debusolat şi greu încercat nu poate avea acces. Numai că, în cazul de faţă, nu vorbim despre un refuz al integării acestuia, ci despre o imposibilitate funciară de realizare a congruenţei cu elementele înconjurătoare. Manechinele sunt, iniţial, simple artefacte ale lumii, piese de decor într-o simfonie a absurdului terestru, ca pe urmă ele să fuzioneze cu detaliile coşmareşti care populează mintea poetului. Această contopire de dincoace de pleoape sugerează modul în care falsul se inserează în real, traducând în abstract versiunile banale ale zilelor: „păşesc peste umbră / şi umbra se mută un pic mai departe // n-am ştiut niciodată cum să smulg / ca pe nişte măsele stricate / amintirile negre // soarele arde până în creier / până în suflet // oraşul străluceşte orbitor / manechinele adună umbra / o închid în muzeu” (p.30). Reconcilierea cu aceste năluci insistente poate avea loc doar după o teribilă autoflagelare şi o recunoaştere implicită a înfrângerii. În lumea presărată cu atâtea bucăţi neprietenoase de puzzle, readucerea în liniştea proprie a eului vine abia după un proces de ineficientă revoltă, însă validă din punctul de vedere al mulţumirii de sine. Pentru că – şi lucrul acesta trebuie subliniat – se simte şi un mic puseu de cabotinism în tot acest scenariu: poetul dă senzaţia că respinge cu tărie acest univers al decăderii absolute, însă modalitatea prin care această nemulţumire izvorăşte printre rânduri trădează şi un soi de timiditate agresivă, atât de specifică insomniacilor post-romantici. Reîntoarcerea acasă nu e doar refugiul ultim, ci şi o autoasumată izbândă egoistă: „spintec burţile cablurilor // maţele lor mincinoase / colorate / se revarsă pe trotuar // nu mă leagă de lume nimic // pun deget lângă deget / privire lângă privire // mă strecor pe lângă ziduri // manechinele adulmecă / inima mea plină de sânge / creierul meu gras şi gustos // mă apropii de calea ferată // mai e atât de puţin” (p.31).

La Ciprian Măceşaru, erosul nu e niciodată un scop în sine. Afectivitatea trăită în proximitatea iubitei este doar un mijloc de a capta misterele de nepătruns ale imaginarului, fără de care viaţa cuminte a căutătorului de sensuri primare nu ar fi completă. Nu există plenaritate în actul erotic, nu există profunzime a implicării, decât cu preţul unei pierderi incomensurabile a rostului. Iar poetul face parte din categoria celor care nu-şi asumă acest risc. De aceea, orice încercare de regăsire a intimităţii e privită cu detaşarea celui care întrevede în această întâlnire un nou prilej de racordare la absolut: „între sânii mari ai iubitei / căpăţâna mea visează oceane / şi insule paradisiace // de o mie de ani / aştept palma care mă va trezi // „răsfăţatule!” îmi spune iubita / sânii ei calzi îmi vorbesc despre moarte” (p.36).

Străzi interioare nu e un volum care să nască entuziasm critic. Păcatele de construcţie a ansamblului nu derivă dintr-o inegalitate valorică (pentru că ea nu există; volumul e destul de omogen, chiar şi din punctul de vedere stilistic), ci mai degrabă dintr-o stângace aşezare în concret a conceptelor cu care jonglează poetul. Lumea lui Măceşaru nu duce lipsă de un anume dramatism palid sugerat, însă digerarea continuă şi redundantă, tenace-obsesivă a câtorva idei de fond slăbeşte din forţa de seducţie. Poetul are o grijă pedantă în alegerea simbolisticii celei mai grăitoare, însă de foarte multe ori aceasta alunecă în facil, conferind unui mesaj poetic puternic masca unei oboseli precoce. Alteori, excesul liric transformă un tablou altminteri reuşit într-o succesiune ininteligibilă de imagini gratuite: „o revoluţie înăbuşită / de sus au căzut pistoalele îngerilor // dacă nici ei!… îmi spuneam // norii de sticlă vibrau / loviţi de un freamăt de lanţuri // m-am abandonat valului / ce-n larg mă purta”. Maxima concizie face, aşadar, ca un mesaj vag politic şi valid poetic să devină o succesiune anemică de metafore neconvingătoare.

Să nu se înţeleagă, din cele relatate mai sus, că ne aflăm în faţa unui volum ratat. Poezia lui Ciprian Măceşaru îşi extrage frumuseţea din priceperea autorului de a abstractiza şi a conferi concizie unor generalităţi ambigue, dar care, îmbrăcate în haina adevărului trăit personal, devin apropriabile. Şi, astfel, înţelegerea, în cea mai simplă formă a ei, este asigurată. Numai că poezia înseamnă mai mult decât atât. Reducerea ei la funcţionalitatea primară nu o îmbogăţeşte, ci îi smulge irevocabil puterea plurivalenţei şi a creării subsecvente a emoţiei. Iar Străzile interioare ale lui Ciprian Măceşaru păcătuiesc tocmai prin acest fapt: de cele mai multe ori, sunt nişte drumuri cu sens unic.

(Ciprian Măceşaru, Străzi interioare, ed. Brumar, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s