Arhivă pentru septembrie, 2012

[text apărut în revista , nr.3/2012.]

În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui Paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru.

Aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. Niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. Este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar Mihai Mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. Niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). Peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie.

Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] Pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

(Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, ed. Casa de pariuri literare, 2012)

Celor care, din nou, se aşteaptă să fiu deştept pe blog, le spun să lase orice speranţă. Încerc, pe cât posibil, să fiu smart în textele de cronică literară de prin reviste; aici, în spaţiul ăsta, daţi-mi voie să scriu despre cărţi exact în maniera în care aş face-o dacă aţi veni la mine şi am sta în bucătărie în jurul unui bol cu fistic şi cu nişte ceai pe lângă. Relaxat, adică, fără morgă auctorială, fără limbaje elevate.

Am făcut introducerea asta pentru că prea des mi se spune mai nou (mai ales de când am acceptat, pentru prima oară în viaţa mea, să fac parte dintr-un juriu care acordă un premiu literar pentru cel mai bun roman; e vorba, desigur, despre contestatul „Augustin Frăţilă„) că nu tot ce scriu pe blog e suficient documentat sau elaborat; băi, fraţilor, evident că nu e! Asta o fac, eventual (şi atât cât mă duce mintea şi… tastatura), repet, doar în paginile publicaţiilor care, din inconştienţa redactorilor-şefi (:)) ), mă găzduiesc în paginile lor. În rest, blogul e doar pentru RELUAREA acelor texte (pentru cei care nu pot procura revistele în format print, din varii motive) şi pentru nişte note fulgurante de lectură, referitoare la cărţi care-mi cad în mâini. Şi-mi cam cad, ce să fac.

Bun. Sper că lecţia s-a înţeles. Pentru că azi vin cu o altă lecţie. Este lecţia despre Lucian Boia, care, mie, mi s-a părut mereu un personaj extrem de enigmatic. Cărţile lui sunt, aproape toate, prilej de meditaţie ştiinţifică, nu mă îndoiesc, însă prezenţa lui este foarte discretă în peisajul media autohton. După mintea mea, asta e o dovadă de maturitate. Adică, ce să facă omu’, să meargă la Gâdea care să-l înveţe lecţii de naţionalism de sorginte securistică? Nu. Stă acasă şi scrie. Meditează. Potriveşte cuvinte. Rescrie istoria.

Nu vreau să reduc însă totul la această faţetă a personajului. Mult mai mult decât dialogurile despre cariera sa profesională (destul de liniară, ca să zic aşa, fără salturi spectaculoase ori fapte providenţiale) mi-au plăcut momentele în care istoricul serios dă jos masca şi vorbeşte, timid, despre propria persoană. De aceea îmi plac atât de mult volumele de convorbiri; pentru că, inevitabil, la un moment dat se declanşează acel declic care-l face pe om, iscodit deja binişor, să mai „lase” de la el. Aflăm, din cartea aceasta, despre faptul că niciodată nu l-au preocupat funcţiile, găsind mereu înlocuitori pentru posturi care-i fuseseră oferite lui (unul dintre ele, chiar de Zoe Petre), că nu poate lucra decât solitar, fidel propriului traseu şi că e reticent la orice inovaţie care-l scoate din ritmul propriu (mi-a plăcut, recunosc, pentru că mă regăsesc perfect în descrierile ăstea).

De cealaltă parte, frumos e şi modul dezinvolt în care Lucian Boia vorbeşte despre istorie. Se simte că-şi iubeşte profesia atât de mult, încât i se pare o impietate să-i atribuie contururi clare şi uşor definibile. La un moment dat, chiar o spune: „Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu învăţăm nimic!”. E trist, ştiu, dar e purul adevăr. Uitaţi-vă doar în jur, ca să vedeţi câţi oameni consideră, de pildă, că unele metode de exterminare a unor etnii ar fi necesare, la 60 de ani de la Holocaust. Nu dezvolt.

Tot de la Lucian Boia am aflat că nu trebuie să ne ferim să folosim cuvântul „mituri” atunci când ne referim la personaje istorice care au existat cu adevărat. „Mitul”, în acest caz, nu înseamnă o mistificare a trecutului, ci asumarea faptului că tot ceea ce cunoaştem din el este o formă continuă de reinterpretare a unor fapte cu care niciunii dintre noi nu am fost contemporani. Mihai Viteazul e un mit istoric; dar asta nu înseamnă că e o legendă şi că a fost inventat de o istoriografie generoasă cu trecutul luminos, ci că „realitatea” epocii lui ne ajunge nouă într-un mod mediat, rezultat al filtrării prin sute şi sute de ochi, de urechi, de minţi. Prindeţi voi ideea, că sunteţi isteţi.

Aşadar, un volum de convorbiri foarte plăcut cetitului. Merită digerat integral într-o după-amiază senină, când vecinii se hotărăsc să-şi schimbe geamurile şi ai nevoie de ceva care să-ţi ia gândul de la sunetele aferente acestei operaţiuni necesare (zic ei, încercând să te convingă să faci la fel).

(Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia, Istoriile mele, 216 p., ed. Humanitas, 2012)

text apărut în revista , nr.7-8/2012.

Grea misie să scrii despre vreo carte a lui Gabriel Liiceanu. Nu ştiu să existe, în anii postdecembrişti, vreo personalitate culturală mai controversată decât filosoful păltinişan. Privit deopotrivă cu admiraţie şi cu ură, Liiceanu a avut mereu postura unui ins aflat într-o perpetuă stare de consternare. A şi declarat, la un moment dat, că zilnic se loveşte de ceea ce el ar numi „lucruri strigătoare la cer” dar care, tocmai datorită enormităţii lor şi uşurinţei cu care contemporanii le digeră, devin banale.

„Estul naivităţilor noastre”, volumul de interviuri pe care l-a publicat recent la editura Humanitas, poartă subtitlul (naiv, vor spune scepticii) „Oare ne putem apăra prin cuvinte?”. Răspunsul, după parcurgerea celor 27 de convorbiri, rămâne necunoscut. Frapant în tot acest demers al lui Liiceanu de a se face ascultat este modul în care reuşeşte să comunice chestiuni aparent complicate. Gabriel Liiceanu are un har exatraordinar în a desface un concept în părţile sale esenţiale şi de a-l dezvălui, clar şi concis, în toată splendoarea sau, după caz, hidoşenia sa. De aceea e atât de greu de înţeles cum de un discurs elegant, încărcat de valenţe culturale, cu trimiteri la logica elementară şi la o minimă etică salvatoare, stârneşte, totuşi, dezaprobarea asiduă a unora dintre contemporanii săi. Nu sunt dintre aceia care consideră că orice atac la ideile lui Gabriel Liiceanu constituie un mod abject de argumentare ad hominem, însă nici nu cred că majoritatea aserţiunilor sale despre ce s-a întâmplat cu societatea românească de după 1989 pot fi desfiinţate prea lesne.

Filosoful, exilat din austeritatea turnului de fildeş unde l-au plasat toate clişeele răsuflate ale celor care trimit intelectualii doar la reflecţie solitară, s-a hotărât să iasă în agora şi să pună la dispoziţia celor dispuşi să-l asculte toată priceperea sa. O şi spune, răspicat, în volumul de faţă: „După ’90, mi-a devenit din ce în ce mai limpede că nu mai cred în discursul pur filozofic de tip speculativ-german, care se soldează cu cărţi pline de note de subsol şi cu o anumită paradă de erudiţie. Cu vârsta, am început să cred că, dacă ai ceva de spus, trebuie să poţi s-o faci în cuvinte care ajung la toţi şi că toată lumea are să se recunoască într-un dialog cu tine. […] Mi-am zis că dacă Dumnezeu mi-a dat un dar care se numeşte exprimarea, dacă pot să exprim mai bine ceea ce alţii simt şi nu pot exprima, atunci eu am o obligaţie faţă de ceilalţi. Trebuie să-i exprim, exprimându-mă” (p.246). Începând din primele zile ale acelui tulbure 1990, când „Apelul către lichele” făcea să se trezească în unii conştiinţa refuzului de a fi călcaţi din nou în picioare, şi până la acest volum cuprinzător care înglobează aproape toate luările semnificative de poziţie ale lui Gabriel Liiceanu, editorul Humanitasului a traversat o perioadă de prelungi frământări interioare, provocate, evident, de convulsiile lumii în care i-a fost dat să trăiască. Radiografia tuturor acestor tare ale societăţii româneşti este preocuparea constantă a autorului şi temă centrală a acestui volum.

În primul rând, tragedia primordială a noii orânduiri de după 1989 a fost, în opinia lui Liiceanu, nu doar preluarea abuzivă a puterii de către figurile reaşapate ale vechilor tovarăşi, ci, mai ales, confiscarea brutală a discursului public şi, pe cale de consecinţă, trivializarea acestuia. Limba de lemn a foştilor activişti nu s-a schimbat fundamental în intenţii, ci doar şi-a tăiat cuvintele în stofa discursului de tip nou şi, cum altfel,  „ieuropean”. Limbajul – devenit din nou armă a manipulării – nu a trecut, aşadar, printr-o perioadă de restructurare ideologică, ci şi-a continuat nestingherit drumul către pervertirea conştiinţelor.Amărăciunea cu care autorul „Apelului către lichele” constată acest lucru nu are nimic de-a face cu vreo tentivă de incriminare a unor concetăţeni debusolaţi şi manevraţi mişeleşte (Liiceanu e străin, ce-i drept, de verva demolatoare a unui Ţuţea care considera că a făcut temniţă pentru un popor de idioţi), ci mai degrabă cu stupoarea provocată de faptul că un asemenea demers naţional de re-îndobitocire e posibil pe fondul unui scenariu al dobândirii libertăţii.

În al doilea rând, surprinzătoare prin sofismul etic care îi stă ca fundament este ideea unei reconcilieri candide cu trecutul comunist, a unui „pupat toţi piaţa endependenţi”. Gabriel Liiceanu are, şi în această chestiune, o părere fermă. În dialogul purtat cu Iosif Sava („Serată muzicală. Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară” – straşnic titlu!, p.79-140), el trasează clar contururile etice ale putinţei de a ierta, sugerând că acest act nu are „eficienţă” morală decât atunci când răul care stă la baza iertării a fost individual, şi anume în acele cazuri în care însăşi victima decide să-l izbăvească pe călău de păcatul său. Pe cale de consecinţă, nu putem, moralmente vorbind, să practicăm uitarea milioanelor de victime ale opresiunii comuniste şi iertarea celor vinovaţi de această tragedie istorică. Un astfel de gest – global, diluat şi esenţialmente fals – ar reprezenta nu doar o depăşire a calităţii morale proprii ci, mai grav, un adevărat scandal etic.

Nu lipsesc din acest volum exhaustiv nici referirile la Noica (străbătute mereu de un fior al admiraţiei nesmintite a emulului faţă de profesorul său, operând chiar şi în cazurile, discutabile, ale piruetelor cu iz legionar ale maestrului), nici viaţa culturală românească de azi (unul dintre cele mai agasante interviuri este cel acordat de Gabriel Liiceanu lui Ovidiu Şimonca, în care editorul trebuie să dea seamă de fiecare leuţ al editurii pe care o patronează) şi nici desele evocări fulgurante ale prietenilor (Andrei Pleşu, Monica Lovinescu, Virgil ierunca, Vlad Zografi ş.a.). Despre dificultatea traducerii lui Heidegger în româneşte, precum şi despre receptarea publică a volumului „Fiinţă şi timp”, una dintre cele mai ambiţioase proiecte filosofice ale secolului XX, Gabriel Liiceanu vorbeşte cu pasiunea dascălului care-şi vede înfăptuite aspiraţiile. Mai puţin relaxat – deşi se străduieşte să pozeze în individul neatins de calomniile îndreptate împotriva sa – ni se arată Liiceanu în dialogul cu Cristian Teodorescu, referitor la acuzaţiile aberante de plagiat formulate de ziarişii de la Ziua, care au încropit un adevărat serial al demolării şi al demitizării unui personaj public aflat, până la acel moment, într-o aproape perfectă stare de intangibilitate. Liiceanu răspunde cu calm şi cu migală tuturor acuzelor, considerând că intenţia defăimătoare a publicaţiei respective are mai degrabă conotaţii politice decât miză culturală.

Cu ce rămâi după lectura acestei colecţii de întrebări şi răspunsuri? Cu o mărturie curată şi clară a nedumeririlor legitime, cu o colecţie vivantă de portrete ale epocii, cu reţete sănătoase pentru depăşirea unor răfuieli sterile şi obositoare în marginea unui trecut voit volatil, cu modalităţi de a-ţi face mai uşoară resemnarea în faţa destinului colectiv românesc în tranziţie şi, peste toate acestea, cu imaginea unei lumi în care lucrurile cele mai complexe au, de regulă, rezolvări spectaculos de simple, pornite nu din furie revanşardă, ci din constatarea matură a evidentului: „Nu poţi să treci prin patruzeci şi cinci de ani de teroare fără să te întrebi cine i-a făcut cu putinţă. Nu poţi să închizi ochii în faţa unor asemenea crime, pentru că atunci îţi baţi joc de istoria ta şi degradezi ideea de om, pentru că atunci acreditezi crima ca mijloc de viaţă şi ca formă firească de funcţionare a unei societăţi. Patima cu care vorbesc acum nu vine din îndârjire, ci ea e provocată de obtuzitatea unora la lucruri ca acestea, care se scaldă în evidenţă” (p.102).

(Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre, ed. Humanitas, 2012)

Da, am acceptat să fac parte din juriul care alege cel mai bun roman românesc al anului 2011. Motivele nu sunt greu de ghicit: scriu cronică literară de 3 ani şi mi s-a părut onorant ca părerea mea să conteze într-un proiect de o asemenea anvergură (vorbim, totuşi, de un premiu de 10.000 de euro).

Juriul „principal”, ca să-i zic aşa, format din Alex. Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu, va alege o listă scurtă, de 5 romane, care vor fi supuse votului de către juriul „secundar”, din care fac şi eu parte. Romanul care va întruni cel mai mare număr de puncte va fi declarat câştigător, iar autorul său va fi răsplătit cu 10.000 de euro.

Această primă ediţie a Premiului literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011 este lansată de Asociaţia Casa de Cultură. Premiul literar „Augustin Frăţilă” va fi acordat în fiecare an pentru cel mai bun roman apărut în anul anterior, conform unei selecţii făcute de critici literari şi de cititorii activi în mediul online.

Ceremonia în cadrul căreia se va acorda Premiul va avea loc în 7 noiembrie 2012 la Hotel InterContinental Bucureşti.

Ăsta e exact genul de carte pe care eu o consider „estivală”: uşurică, accesibilă, fără mari pretenţii, scrisă simplu şi pe înţelesul oricui. E drept că, la o privire mai atentă, observi că Russell a scris-o acum 80 de ani şi că, din această cauză, unele lucruri din carte par niţel depăşite (mai ales pasajele referitoare la condiţia femeii). Şi poate de aici senzaţia de simplitate sau, mai grav, de om care-şi închipuie că a inventat roata.

Lucrul cel mai ciudat este că, pe coperta I, scrie că ne aflăm în faţa unei cărţi de filozofie. Or, dacă e aşa, înseamnă că oamenii din curtea blocului meu, care vara se strâng seară de seară pe o băncuţă şi dezbat problemele lumii sunt echivalenţii lui Hegel şi Nietzsche. Nu. Cartea de faţă este un neconvenţional manual de psihologie. Mai exact, care propune scheletul unei psihologii elementare a fericirii. Nu sunt reţete stufoase, ci mici artificii pe care autorul le livrează cititorilor pentru a-şi însenina viaţa.

E şi o lucrare „tehnică”, pentru că autorul, laureat Nobel, face o delimitare didactică între cauzele nefericii şi cele ale fericirii. Din prima categorie fac parte competiţia (şi anxietatea colaterală a neîmplinirii; e vorba despre o boală generală a secolului trecut şi a acestuia, care induce indivizilor ideea că poziţia socială, dobândită printr-o continuă întrecere cu ceilalţi, reprezintă premisa clară a fericirii), plictisul (pentru că acesta provoacă senzaţia inutilităţii), oboseala, invidia, mania persecuţiei, frica de opinia publică (mai precis: stigmatizarea, având ca efect îndepărtarea de „modelul” general acceptat de societate). De cealaltă parte, printre izvoarele de fericire se numără pofta de viaţă (duuh!), afecţiunea, familia, munca (asta e mai greu de crezut la prima vedere, dar Russell face o demonstraţie interesantă care răstoarnă percepţia generală), interesele impersonale. Toate bune şi frumoase, doar că mi s-a părut, citind cartea, că dobândirea fericirii ţine într-o mult mai mare măsură de o anume conformaţie spirituală şi sufletească decât de respectarea cu stricteţe a unui algoritm care s-o asigure. Adică dacă nu eşti înzestrat cu un anume optimism, cu un mod particular de a gestiona eşecurile, n-ai făcut nimic. Cu toate lecţiile şi intenţiile bune ale unui autor sau ale altuia.

Deci, aşa cum spuneam, e o carte care merită citită, fie şi pentru că îţi dă un anume sentiment al liniştii. Lucrurile nu sunt, adică, pierdute. Numai că, din ceea ce povesteşte Bertrand Russell aici, ar părea că nu prea avem niciodată motive temeinice de nefericire. O avea dreptate. Dar simte cineva aşa?

(Bertrand Russell, În căutarea fericirii, 224 p., ed. Humanitas, trad. de S.G. Drăgan)

*cronică în revista , nr.7-8/2012, pe care o puteţi citi integral aici

Poezia lui Ciprian Măceşaru, chiar dacă pierde printr-o diluare involuntară (cred!) a reflexivităţii cu tentă globală, câştigă prin tendinţa de survolare conştiincioasă a gândurilor proprii. Poetul pare un introvertit resemnat, un personaj aflat într-o continuă degradare metafizică, însă gata oricând să dea socoteală pentru fiecare gest de supunere faţă de marele necunoscut. Toate bucăţile volumului Străzi interioare reflectă această scăldare în gol, laolaltă cu un refuz matur de a coabita cu schimbarea bruscă a peisajului.

Încă de la primul grupaj (Rămăşiţele nopţii) se vădeşte concepţia egoistă a celui chemat să constate, la rece, panorama tristă a lumii înconjurătoare, şi care, pe cale de consecinţă, recurge la metode autoreferenţiale de a-şi „încălzi” viaţa. Până şi iubirea apare aici într-o ipostază glacială, ca un rest ineficace al unor emoţii de dincolo de suportabilul actual, de dincolo de palpabilul anost al decorului de azi: „noaptea lipită de spinarea mea / haina udă lipită de sufletul meu / un trup gol de femeie ce se-ntinde în mine // trec calea ferată / şinele lucesc mângâiate de lună / şi apa din gropi / şi petice căzute din cer / şi melancolia // călătoria asta va fi o nouă femeie / şi modul meu de-a obţine ceva // alerg spre casa de cărămidă // în camera ta rece mă voi gândi la ochiul meu fierbinte” (p.9).

Evadarea este imposibilă. Poetul joacă rolul unui exilat perpetuu, care nu-şi găseşte alinarea nici măcar în metodele facile pe care le-ar putea încerca pentru a scăpa, temporar, de angoase. Inutilitatea oricărui demers are la bază convingerea puternică a poetului că opunerea unei minime rezistenţe n-ar face altceva decât să prelungească agonia supravieţuirii. De aceea, scufundarea în tenebre reprezintă o soluţie lentă, dar sigură, iar fuga de realitate îşi găseşte justificarea în frica de neprevăzut: „mă ascund / după fustele vieţii / sângele scoate timid capul / dintre buzele rănii / nimic nu ţâşneşte / din trupul meu alb // beau ca un şarpe / alcoolul îmi intră în sânge / punând tot mai mult / tot mai des / stăpânire pe mine // trupul meu alb / o geamandură fără rost / se afundă în mal” (p.13). Portretul static al spectatorului face parte din acelaşi registru al încremenirii într-o poziţie refractară şi abulică, unde siguranţa concretului nemulţumitor consolează, totuşi, o expectativă asocială şi, din această cauză, dureroasă. Ideea ratării unor contacte cu semenii nu mai e înspăimântătoare dacă o privim cu uşurarea celui care a reuşit să scape de povara înregimentării într-un sistem pe care nu şi l-a dorit niciodată: „dintre palme uriaşe de aer tramvaiele ţâşnesc // faţa mea se dilată / privesc lung după cei care o clipă / au părut că vor să îmi spună ceva // indecis ruginesc în asfalt / aşteptând ca lumea să devină mai lentă” (p.14).

Grupajul de poeme numit Manechine trasează chiar mai apăsat contururile acestei rupturi, construind teritorii imaginare (chiar dacă regăsibile cotidian) în care eul debusolat şi greu încercat nu poate avea acces. Numai că, în cazul de faţă, nu vorbim despre un refuz al integării acestuia, ci despre o imposibilitate funciară de realizare a congruenţei cu elementele înconjurătoare. Manechinele sunt, iniţial, simple artefacte ale lumii, piese de decor într-o simfonie a absurdului terestru, ca pe urmă ele să fuzioneze cu detaliile coşmareşti care populează mintea poetului. Această contopire de dincoace de pleoape sugerează modul în care falsul se inserează în real, traducând în abstract versiunile banale ale zilelor: „păşesc peste umbră / şi umbra se mută un pic mai departe // n-am ştiut niciodată cum să smulg / ca pe nişte măsele stricate / amintirile negre // soarele arde până în creier / până în suflet // oraşul străluceşte orbitor / manechinele adună umbra / o închid în muzeu” (p.30). Reconcilierea cu aceste năluci insistente poate avea loc doar după o teribilă autoflagelare şi o recunoaştere implicită a înfrângerii. În lumea presărată cu atâtea bucăţi neprietenoase de puzzle, readucerea în liniştea proprie a eului vine abia după un proces de ineficientă revoltă, însă validă din punctul de vedere al mulţumirii de sine. Pentru că – şi lucrul acesta trebuie subliniat – se simte şi un mic puseu de cabotinism în tot acest scenariu: poetul dă senzaţia că respinge cu tărie acest univers al decăderii absolute, însă modalitatea prin care această nemulţumire izvorăşte printre rânduri trădează şi un soi de timiditate agresivă, atât de specifică insomniacilor post-romantici. Reîntoarcerea acasă nu e doar refugiul ultim, ci şi o autoasumată izbândă egoistă: „spintec burţile cablurilor // maţele lor mincinoase / colorate / se revarsă pe trotuar // nu mă leagă de lume nimic // pun deget lângă deget / privire lângă privire // mă strecor pe lângă ziduri // manechinele adulmecă / inima mea plină de sânge / creierul meu gras şi gustos // mă apropii de calea ferată // mai e atât de puţin” (p.31).

La Ciprian Măceşaru, erosul nu e niciodată un scop în sine. Afectivitatea trăită în proximitatea iubitei este doar un mijloc de a capta misterele de nepătruns ale imaginarului, fără de care viaţa cuminte a căutătorului de sensuri primare nu ar fi completă. Nu există plenaritate în actul erotic, nu există profunzime a implicării, decât cu preţul unei pierderi incomensurabile a rostului. Iar poetul face parte din categoria celor care nu-şi asumă acest risc. De aceea, orice încercare de regăsire a intimităţii e privită cu detaşarea celui care întrevede în această întâlnire un nou prilej de racordare la absolut: „între sânii mari ai iubitei / căpăţâna mea visează oceane / şi insule paradisiace // de o mie de ani / aştept palma care mă va trezi // „răsfăţatule!” îmi spune iubita / sânii ei calzi îmi vorbesc despre moarte” (p.36).

Străzi interioare nu e un volum care să nască entuziasm critic. Păcatele de construcţie a ansamblului nu derivă dintr-o inegalitate valorică (pentru că ea nu există; volumul e destul de omogen, chiar şi din punctul de vedere stilistic), ci mai degrabă dintr-o stângace aşezare în concret a conceptelor cu care jonglează poetul. Lumea lui Măceşaru nu duce lipsă de un anume dramatism palid sugerat, însă digerarea continuă şi redundantă, tenace-obsesivă a câtorva idei de fond slăbeşte din forţa de seducţie. Poetul are o grijă pedantă în alegerea simbolisticii celei mai grăitoare, însă de foarte multe ori aceasta alunecă în facil, conferind unui mesaj poetic puternic masca unei oboseli precoce. Alteori, excesul liric transformă un tablou altminteri reuşit într-o succesiune ininteligibilă de imagini gratuite: „o revoluţie înăbuşită / de sus au căzut pistoalele îngerilor // dacă nici ei!… îmi spuneam // norii de sticlă vibrau / loviţi de un freamăt de lanţuri // m-am abandonat valului / ce-n larg mă purta”. Maxima concizie face, aşadar, ca un mesaj vag politic şi valid poetic să devină o succesiune anemică de metafore neconvingătoare.

Să nu se înţeleagă, din cele relatate mai sus, că ne aflăm în faţa unui volum ratat. Poezia lui Ciprian Măceşaru îşi extrage frumuseţea din priceperea autorului de a abstractiza şi a conferi concizie unor generalităţi ambigue, dar care, îmbrăcate în haina adevărului trăit personal, devin apropriabile. Şi, astfel, înţelegerea, în cea mai simplă formă a ei, este asigurată. Numai că poezia înseamnă mai mult decât atât. Reducerea ei la funcţionalitatea primară nu o îmbogăţeşte, ci îi smulge irevocabil puterea plurivalenţei şi a creării subsecvente a emoţiei. Iar Străzile interioare ale lui Ciprian Măceşaru păcătuiesc tocmai prin acest fapt: de cele mai multe ori, sunt nişte drumuri cu sens unic.

(Ciprian Măceşaru, Străzi interioare, ed. Brumar, 2011)