Arhivă pentru august, 2012

Am mai descoperit o scriitoare foarte bună. Adică n-am descoperit-o eu, că doar nu mi-a trimis manuscrisul prin poştă şi, după citirea lui, să urlu evrika!, însă Marea casă, romanul lui Nicole Krauss, este o carte foarte frumoasă, scrisă cu mâna sigură a unei scriitoare cu indiscutabil talent. Ca să intrăm şi-n cancanuri, aflu că este căsătorită cu Jonathan Safran Foer, un autor care mie nu mi-a plăcut extraordinar. În orice caz, nevastă-sa e mai tare.

Şi alt cancan: e evreică. Hai, săriţi în sus voi, cei vigilenţi cu antisemitismul! Că pot să spun, fără să-mi fie jenă de ceea ce spun, că se simte, chiar şi în această carte, structura conceptuală a „pelerinajului” circumstanţial: oamenii îşi părăsesc locuinţele în urmărirea unei obsesii (de data aceasta, e vorba despre un birou masiv şi ciudat) şi ajung, pe cale de consecinţă, să întâlnească diverse versiuni ale propriilor personalităţi. Aici nici măcar nu mai e vorba de inadaptare ci, dimpotrivă, despre o capacitate extraordinară de a te plia pe condiţiile nou apărute ca urmare a deciziilor proprii. Sigur, peste toate acestea adie un vânticel delicat al destinului: chiar dacă alegi un alt drum, doar pentru a găsi ceea ce crezi că-i lipseşte vieţii tale, parcursul acestuia te aduce în aceleaşi locuri, uneori în ciuda dorinţelor tale.

Punctul central, obiectul principal al romanului îl constituie acest birou care pare a avea o viaţă de sine stătătoare. El traversează mai multe vieţi şi ajunge să provoace posesorilor săi ocazionali puseuri puternice de afecţiune. Scriitoarea care primeşte biroul de la un scriitor chilian îşi regăseşte, brusc, inspiraţia; după aceea, anticarul obsedat de protecţia copiilor săi, care nu-şi află liniştea până când nu reuşeşte să afle, măcar, ce s-a întâmplat cu această ciudată piesă de mobilier; Lotte, femeia misterioasă care, timp de 46 de ani, a ţinut un secret teribil al tinereţii ei (şi-a dat copilul spre adopţie unei necunoscute) şi a trăit în umbra lui, căutându-şi, uneori, refugiul în relaţii suspecte cu admiratori mai tineri (autoare fiind, tolerează în jurul ei „fani” imberbi, care, probabil, îi aduc aminte de fiul ei); doamna care interpretează eronat semnalele venite din partea unui tânăr motociclist şi din cauza căruia provoacă un accident; povestea fraţilor Yoav şi Leah, care se retrag din New York în Israel pentru a fi în preajma tatălui lor aflat la finalul vieţii, toate aceste poveşti roiesc în jurul acestui birou, care le străbate vieţile ca un fir roşu călăuzitor. Sau, deseori, ca un obstacol obsedant. Sunt câteva poveşti distincte, bine conturate, puternice, care comunică discret prin intermediul acestui obiect de simplă scenografie.

Un roman excepţional scris. Mi-a trecut prin minte, de multe ori, că acesta ar putea fi rezultatul unei tehnici profesioniste de creative writing, pentru că romanul curge într-un ritm constant, e rotund, nu are „burţi” şi nici tablouri gratuite. Îmi doresc să mai citesc cărţi ale autoarei, ca să văd dacă mi se confirmă bănuiala că e vorba despre o scriitoare de primă mână.

P.S. Traducerea lui Carmen Toader e foarte bună. Însă, aşa cum am mai scris în altă parte, am găsit către finalul cărţii exprimarea următoare: „(el) era suportiv” (probabil din „he was supportive”). I’m sorry. Cuvântul nu există în limba română. Încă! 🙂

(Nicole Krauss, Marea casă, 304 p., ed. Humanitas, 2012, trad. de Carmen Toader)

Am terminat de ceva vreme cartea asta, însă n-am avut răbdarea să scriu despre ea. Nici astăzi nu mă pot lăuda cu o dispoziţie mai bună, însă deja au trecut 6 zile de la anterioara postare pe blog şi – Doamne, fereşte! – or crede oamenii că m-am lăsat de citit. Ei, nu.

Romanul scriitoarei Sofi Oksanen (născută în 1977, deci tinerică), deşi am fost avertizat (de diverşi alţi cititori, ale căror mărturii le-am privit/auzit pe net) că e o carte înfricoşătoare, pe care nu e bine s-o citeşti noaptea, nu pare genul de scriitură care să te facă să îngheţi de spaimă. Nici pomeneală. Recunosc, în schimb, că e bine scrisă, că plonjează cu graţie într-un teritoriu al fricii generalizate, transformând-o în materie primă pentru rememorare şi remuşcare.

N-o să vă povestesc conţinutul cărţii. Spun doar că asistăm la destinele a două personaje distincte: Aliide Truu, o bătrână care locuieşte, parcă, la o margine de lume (într-un sătuc estonian fără viaţă) şi Zara, o tânără abuzată, care se refugiază, aparent fără un scop determinat, în grădina primeia. De aici începe un lung şir de întrepătrunderi surprinzătoare ale destinelor celor două protagoniste. Ceea ce pentru una dintre ele este viaţă trăită, pentru cealaltă este doar detaliu biografic al ascendenţilor săi. Istoria zbuciumată a Estoniei, surprinsă de-a lungul unei jumătăţi de veac, este un personaj secundar în ecuaţia romanului, care însă pune o amprentă inconfundabilă în procesul lung al creării mentalităţilor. Zara este o tânără sechestrată şi obligată să se prostitueze prin străinătate, în timp ce Aliide Truu trăieşte solitar, laolaltă doar cu o memorie plină de evenimente care azi par neverosimile, dar care, aplicate riguros unui trecut totalitar, par rupte dintr-o realitate nu foarte îndepărtată. Aflată sub influenţă sovietică, Estonia dezvoltă o conştiinţă proprie, bazată în primul rând pe teroare (sounds familiar?). Din acest motiv, relaţiile dintre oameni devin suspecte, chiar şi acolo unde până mai ieri nu încăpea dubiu. Trădări în familie, denunţuri şocante şi chemări repetate la interogatoriu, toate acestea sunt elemente scenografice banale într-o lume a fricii instituţionalizate. Aliide parcurge toate aceste etape fără a avea în structura personalităţii ei datele unui învingător. Oamenii „se descurcă” aşa cum pot, cedând mai devreme sau mai târziu şi făcând, la un moment dat, pactul cu diavolul. De cealaltă parte, Zara, un produs al capitalismului incipient, se trezeşte dintr-odată într-o societate în care libertatea a fost înţeleasă în cel mai primitiv sens al ei: acela al abuzului constant din partea celui mai puternic. În niciuna dintre situaţii, valoarea umană nu are eficienţă. În primul caz pentru că suprimarea individului este o premisă a construirii noii societăţi pe mormanele de cadavre ale nesupuşilor; în al doilea, pentru că naivitatea şi puritatea sunt exploatate nemilos de către cei care trăiesc euforia începutului fără reguli precise.

Ceea ce este interesant de menţionat este faptul că, printr-o astfel de atitudine, autoarea nu face decât să constate falimentul moral al ambelor sisteme. Sigur, metodele prin care se realizează această decădere sunt fundamental diferite: teroarea, în primul; libertatea oferită celor care n-o cunosc încă, în al doilea. Însă valoarea intrinsec-umană are de suferit, simetric, în ambele situaţii. Şi asta nu pentru că oamenii n-ar fi funciarmente iubitori de libertate, ci pentru că o anihilare brutală a ei are darul de a mâzgăli orice tentativă de resuscitare a ei, 50 de ani mai târziu.

Deci: nu vi se va face frică citind-o, dar veţi recunoaşte, din când în când, tablouri vii ale trecutului nostru comun.

(Sofi Oksanen, Purificare, 320 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Adela Victoria Korshin)

N-am nimic de adăugat celor scrise aici, unde vorbeam despre varianta în limba engleză a acestei cărţi.

Am întâmpinat cu bucurie apariţia în limba română a acestui trist jurnal din anii tulburi ai nazismului. Traducerea românească (a lui Gheorghe Nicolaescu) merită toată aprecierea.

Un indiscutabil eveniment editorial marca Humanitas.

(***, Jurnalul Annei Frank, 392 p., ed. Humanitas, trad. de Gheorghe Nicolaescu)