Un om din est, pe caniculă

Posted: 2012/07/14 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Nu am chef de scris. Deloc. Şi partea proastă e că, din cauza căldurii, de multe ori n-am chef nici măcar de citit. Ăsta e lucru grav la mine. Dar n-am ce-i face. Mă trântesc pe jos (am uitat să vă spun că vara dorm pe podea, mi-e lene să desfac patul şi mi se pare că e un pic mai răcoare dacă stau cu obrazul direct pe parchet) şi lâncezesc. Mă ajută şi aerul condiţionat, nu zic nu, dar mi s-a întâmplat să-l uit pornit toată noaptea şi dimineaţa să mă trezesc înţepenit.

Deci, în condiţiile ăstea, ce naiba să citeşti? Că am lângă mine cărţi serioase care aşteaptă să fie deschise, dar nu mă-ncumet înspre ele. Şi atunci dau o raită prin bibliotecă să văd ce restanţe mai uşurele am. Aşa am dat peste Un om din est, romanul lui Ioan Groşan. Ştiam că, dacă mă apuc de Groşan, măcar am garanţia unei cărţi care să mă facă să râd. Numai că romanul ăsta nu e din cale-afară de umoristic. Adică, evident, există şi aici pagini care te fac să izbucneşti în râs, însă în ansamblul ei e destul de cuminţică. Tare mi-e să nu-l apuce şi pe Groşan ideea aia nasoală a autorilor că, odată cu înaintarea în vârstă, trebuie să dea „marele roman”, „capodopera”.  Şi, prin urmare, toate cărţile lor de atunci încolo să înceapă să devină mici avanpremiere la izbânda finală.

Eh, nu e cazul aici. Ceea ce m-a mirat niţel este că, având la dispoziţie o aşa largă arie de interpretări şi o atât de bogată şi ofertantă paletă de întâmplări la limita ridicolului (acţiunea se petrece în ultimii ani ai ceauşismului, iar protagoniştii sunt nişte dascăli tineri, aflaţi într-o perpetuă debusolare, de toate felurile), Groşan pare să pedaleze în gol. Da, sigur că ne plac istorisirile cu şcoala ori păţaniile lubrice neverosimile (mi-am mai manifestat odată nedumerirea legată de tendinţa tuturor artiştilor – scriitori, scenarişti, regizori ş.a.m.d. – de a prezenta ororile totalitarismului prin recurgerea la scenarii erotico-ilare ori groteşti, dar n-am găsit încă răspunsul), însă autorul face, în romanul ăsta, doar o jumătate de pas. Lucrurile sunt fie prea cuminţi, fie şarjate gros şi, nu neg, idiot de comic. Tovarăşa Oproiu, directoarea care cade în căcat de două ori, e inenarabilă. Stilul liber, de la care Groşan nu face rabat, e prezent mai mereu, însă de multe ori acesta pare să pedaleze în gol, mai degrabă tributar inerţiei decât relevării unor unghiuri originale de abordare a temei. Astea-s cârcoteli, ştiu, mai ales că romanul mi-a provocat multe zâmbete, deci nu pot să spun că nu m-a prins.

Cea mai mişto parte e formată din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu, la care am râs de m-am răcorit. Aventura cu Tiţa Pop (Porolissa), descrisă minuţios de Nelu Sanepidu, e cea mai reuşită bucată a romanului, mai ales că e străbătută şi de câte-un detaliu din ăsta verificabil, ca să facă povestea credibilă. De pildă, Tiţa îi este prezentată lui Nelu de către poetul Viorel Mureşan, cică, sugerându-i, din priviri şi din gesturi, că va avea parte de o noapte grozavă. Şi aşa şi este, doar că noaptea epuizantă depedeve sexual e precedată de un ospăţ a la Ardeal, în care tatăl Porolissei trece în registru toate clişeele naţionaliste româneşti care, nu ştiu din ce pricină, au aici o latură irezistibil comică. De fapt, ştiu de ce. E vorba de Groşan.

Nu vă pot povesti tot romanul. Nici n-am chef. Fără să fie o capodoperă (ha!, deci nu asta e capodopera lui Groşan. O mai aşteptăm.), e o carte care te poate scoate câteva ore din moleşeală. Dacă aveţi chef de un râs sănătos, puneţi mâna. Că merită. Ah, da, în roman mai există şi o referire la draga mea Salonta (băşcălioasă, dar funny. Omu’ are dreptate.): „Stăteam acolo în ploaie, fără plan de rezervă şi fără umbrelă. Sacoul meu englezesc începea s-arate a Salonta” (p.179).🙂

P.S. Nu mă interesează deloc dezvăluirile de acum câţiva ani în legătură cu angajamentul de la Securitate semnat de Groşan în tinereţe. Nu pentru că aş considera că e un lucru minor (pentru că nu e), ci pentru că excesul de interpretare în domeniul ăsta şi dubla măsură a judecăţii publice în chestiune mi se par, deja, nedigerabile. Bine că e Voiculescu în putere şi că Iliescu e preşedintele de onoare (sic!) al partidului de la guvernare.

(Ioan Groşan, Un om din est, 296 p., ed. Noul scris românesc / Tracus Arte, 2010)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s