Arhivă pentru iulie, 2012

Volumul lui Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, e greu de definit dpdv al mesajului liric transmis. Poate chiar sună pompos să vorbeşti în termenii ăştia despre o cărticică de poezie care, în afara faptului că te face să zâmbeşti la fiecare 2-3 pagini, nu-ţi spune mare lucru. Pe de altă parte, eu, unul, m-am plictisit să practic ceea ce Andrei Pleşu ar numi „lectura suspectă”, adică genul ăla de lectură care te aşază de la început într-o stare de maximă vigilenţă faţă de intenţiile autorului („oare ce-a vrut ăsta să spună?”). Genul ăla de lectură care-şi propune să nu lase receptorul rândurilor să fie „păcălit” ori tras pe sfoară. Slavă Domnului, eu nu citesc aşa. Dacă un volum îmi place, îmi place şi gata. Nu trebuie să fac hermeneutică doar ca să demontez elementele sale structurale şi să demonstrez, pe cale de consecinţă, de ce mi-a plăcut.

Acestea fiind zise, o să continuu aşa: volumul de faţă nu e o bijuterie literară, însă e genul de carte care nici nu dă semne că ar avea pretenţii de acest gen. E relaxa(n)t, ludic, licenţios într-un mod deloc subtil, proaspăt şi generos. Toate semnele care anunţă ceva în realitatea imediată sunt pigmentate cu trimiteri lubrice, ca şi cum conştientizarea statutului de fiinţe reproducătoare ar fi singurul capabil să ne trezească din amorţeală. Erecţia nu e, aşadar, doar preambulul unui futai sănătos, ci mai degrabă dovada de necontestat a „atenţiei” noastre vitale: „spre seară e posibil / să plouă // slab // e posibil să vii la mine / să facem dragoste // spre seară e posibil / să mă alătur / ploii // să scutur câteva picături / din norul meu / purpuriu / şi să stârnesc // câteva fulgere” (p.23). Lecţiile de anatomie, scurte şi concise, se împletesc cu pilde de străbătut viaţa în ritm voios. Poetul nostru are convingerea că nu reprezentăm altceva decât proiecţia gonadelor în cotidian. Nu e reducţionism, e întoarcerea fiinţei la resorturile ei primordiale, capabile să explice peste timp până şi discriminările sociale ori nedreptăţile politice: „aşa arată un penis / şi o păsărică arată cam aşa / ca şi cum cineva ar fi / dinamitat / o halcă de carne // copii / organele astea genitale / te bagă / şi te scot / dintr-o grămadă / de încurcături // dacă te naşti cu puţulică / şi eşti deştept / poţi să fuţi tot ce-ţi trece / prin cap / dacă te naşti cu păsărică  / şi eşti înţeleaptă / poţi să ţi-o botezi / şi să speri că într-o / zi / o să ajungă celebră // ele te mai ajută să faci / bebeluşi / şi pipi” (p.27).

Nu vă speriaţi, totuşi. Ce spun eu aici e doar impresia mea legată de cartea asta. Nu e neapărată nevoie ca pizdele ori pulile din volum să aibă un sens mai înalt. Cu atât mai mult cu cât autorul nu e străin de un lirism pătrunzător, deşi discret şi flu: „femeile sunt ca nişte / giuvaere scumpe / şi strălucitoare // ca nişte pietre mici / şi preţioase / pe care te temi să nu le / pierzi // pe care le pierzi” (p.10).

Alteori, însă, ludicul lubric câştigă teren în faţa emoţiei. Şi asta nu e un lucru rău, pentru că aduce cu sine o destructurare eficientă a unei, de altfel plictisitoare, încremeniri în peisagistica erosului. Adrian Chivu face din poezie bici, ca să fiu foarte în temă. Şi n-o face cu jemanfişism golănesc ori cu un teribilism juvenil, ci cu un umor salvator, chiar dacă aflat la limita vulgarităţii: „îmi place să mă cuibăresc / în braţele femeilor // ca un ou // cu două ouă” (p.31). Touché!

Pe lângă poeme care vorbesc pe şleau despre inapetenţa pentru jocuri de alcov (nu pisicuţă / nu azi // hai să o lăsăm / pe mâine // mă doare capul / şi spatele / şi în cur // de pula ta sculată” – p.44), avem şi o foarte explicită elegie a felaţiei. Suptul pulii e un exerciţiu iniţiatic, îndelung aşteptat şi exersat, acum, cu o beatitudine aproape mistică: „frumoaso nu te ruşina / şi gustă-l / mare păcat ar fi să nu / te-nfrupţi din el // şi gura ei de mură şi / fierbinte s-a ruşinat // dar s-a deschis / şi m-a-nghiţit haaa // aaap // pe toţi zeii / bătrâni sau tineri / morţi sau vii // azi // cu mădularul meu / frumoasa s-a iubit” (p.62).

Deci, fain. În sensul strict în care e o carte care te scoate din lâncezeală. Râzi, te minunezi de îmbinarea erosului timid cu şarja groasă a sugestiei sexuale, te gândeşti la curajul autorului şi la perfecta stăpânire de către acesta a tensiunii. Adrian Chivu nu cade niciodată în ridicol în acest volum, chiar dacă şansele ar fi fost foarte mari. E şi năduf aici, şi meditaţie corelativă despre rostul lucrurilor, şi acceptarea resemnată a femeii ca rău necesar (fără niciun strop de masochism, totuşi): „femeia / dăunează grav somnului // dacă faci greşeala / să te îndrăgosteşti // o să stai toată / noaptea / cu ochii pe pereţi / ascultând muzică / şi spunând tavanului: // te iubesc // şi // aş vrea să te fut” (p.64). Poate cineva să-l contrazică?

(Adrian Chivu, Elefantul cu trompa în sus, 84 p., ed. Brumar, 2012)

*îi mulţumesc lui Robert Şerban pentru poza cu coperta cărţii.

*recenzie publicată în revista , nr.9/2012.

Orice poezie a lui Matei Vişniec din volumul La masă cu Marx îl trădează pe autor încă de la primele versuri. Dramaturgul Vişniec se strecoară pe nesimţite în pielea poetului cu acelaşi nume şi îi confiscă, într-o manieră subtilă, intenţiile lirice. Decorul auster, transfuzia surprinzătoare a gesturilor, balansul nevinovat al afectelor, totul îmbrăcat în hainele inconfundabile ale unei scenografii ţintite fac din volumul lui Vişniec un spectacol absolut.

Încă de la debut se simte încercarea autorului de a conferi greutate unor lucruri care, în genere, suferă de o prea mare lejeritate a utilizării: cuvintele. Rostul lor nu este, la Vişniec, un simplu moft conversaţional, ci ţine de o importanţă ontologică, acestea născând în marginea lor un univers al fiinţării fictive. Imposibilitatea fatală a instalării în cuvânt are consecinţe dramatice, şi anume lipsa unui sens întemeietor: „probabil că în ziua când lumina va reveni / această pagină va fi un morman de semne / un muşuroi locuit de furnici / sau chiar de vietăţi mai evoluate capabile să se roage / drama pe care am trăit-o eu însă / va rămâne mută / secretul pe care am vrut să vi-l transmit / cu acest poem / va fi o veşnică ridicare din umeri” (p.5). Prin urmare, dezintegrarea simbolică e asigurată în această lume a migrării involuntare, a abulicului senin, a kineticii de nestăvilit. Independenţa funciară a elementelor componente se traduce printr-o dezordine tăcută, gata oricând să reconstituie în manieră originală decorul iniţial: „atomii mei de carne au început / să se rotească unii în jurul altora / fiecare se îndepărtează de fiecare cu o viteză fantastică / din cauza timpului infinit / pe unele din aceste mici planete / încep să apară forme de viaţă” (p.8).

Autorul îşi asumă un rol de coagulator al suferinţelor colective, prin intermediul unor versuri îndărătul cărora simţi, totuşi, impulsul ludic şi zvâcnirea de orgoliu. Poetul „se joacă” cu lucrurile grave, spune mari adevăruri cu superficialitatea cu care ar împărtăşi snoave banale, însă toate acestea nu sunt altceva decât o marcă a lucidităţii duse la extrem. Şi care, pentru a fi credibilă, trebuie învelită într-un limbaj metaforic, condensat la maximum şi cu scop precis: „nu, domnilor, cicatricele hidoase nu mă interesează / eu colecţionez acum răni mai sensibile / traume secrete / răni transmise peste trei generaţii / dureri moştenite prin naştere / tăieturi fine la ora când vi s-au format sentimentele / tot ceea ce v-a dezamăgit la naştere / iată ce mă interesează / prima picătură de sânge interioară / primele cuvinte pe care le-aţi pronunţat / şi care nu s-au mai vindecat niciodată” (p.13). Acest elegant histrionism îl determină pe autor să meargă chiar mai departe în închipuirea unui univers complet neatent la dorinţele singulare. Lumea lui Vişniec e doar suportul material în solul căruia se nasc angoasa, frica, nedumeririle. Autoflagelarea vanitos-literaturizată, cu mici şi nevinovate accese paranoice, se decupează pe fondul unei naive (şi, din această cauză, inocente) necunoaşteri a misterelor fundamentale. Iar neparticiparea la mersul global al lucrurilor reprezintă, aici, demisia ingenuă dintr-o lume a neputinţelor erodante: „Era mişcare în aer, în văzduhuri, în univers / se ridicau ceţuri, se prăbuşeau ploi / meteoriţi furibunzi se izbeau între ei, săreau scântei […] / doar mie, aflat în centrul lumii / nu mi se întâmpla nimic, eram trist […] // eram singur acolo şi nu mi se întâmpla nimic / iar faptul că totul se învârtea în jurul meu / mi se părea o pedeapsă” (p.40). Aflat în centrul simbolic al tuturor evenimentelor, poetul găseşte nimbul unor dileme în cele mai simple ipostaze. Veghea permanentă în care se găseşte (izvorâtă, probabil, dintr-o acuitate ieşită din comun şi asumată bărbăteşte) îl determină să fie jovial-precaut în faţa unor false provocări: „linguriţa sclipeşte, spuma albă / face fâş-fâş / bucăţica de zahăr pare un meteorit / căzut alături de ţintă // nici n-am timp să aprofundez / toate acestea şi chelnerul / se întoarce scurt pe călcâie / se îndepărtează fără un cuvânt // rămân singur în faţa ceştii de cafea / mă cuprinde, treptat, disperarea / nu mai văd, nu mai aud nimic // să o beau? / să nu o beau?” (p.42). Versatilitatea stilistică evidentă a lui Vişniec îi permite să treacă cu uşurinţă de la un nombrilism metafizic la pagini de un lirism răscolitor: „Fusese ea frumoasă şi înainte de a îmbătrâni / dar acum adaosul de zile îi pria / şi cu cât îmbătrânea cu atât devenea mai frumoasă / pielea ei părea incandescentă / blândeţea i se revărsa pe faţă ca o cascadă / cuvintele ei erau din ce în ce mai rotunde” (p.21).

Partea a doua a cărţii, care dă şi titlul volumului, cuprinde unele poeme care conţin o parţială meditaţie jucăuş-sumbră asupra istoriei recente. Cititorul poeziei lui Vişniec trebuie să ţină minte în permanenţă că povestitorul are anvergura declamativă a unui individ sigur pe sine şi retorica zglobie şi reconfortantă a unui copil mare. Acest amestec perfect între gravitatea ideii şi maniera veselă şi tonică a mărturisirii face din poezia lui Vişniec un imens joc al adevărurilor rostite pe un ton prin care ele devin simpatice, în ciuda crudei lor seriozităţi: „nu e uşor să acoperi o groapă comună / când nu ai la dispoziţie decât o seceră şi un ciocan / cum să sapi o groapă comună când nu ai la dispoziţie / decât o seceră şi un ciocan şi doar câteva ore / până la ieşirea pe piaţă a noilor manuale de istorie?” (p.55). Urgenţa comunicării este o fatalitate. Pentru poetul Matei Vişniec, orice încercare de stăvilire a pornirilor discursive se transformă în prilej de revoltă surdă. Cuvintele trebuie rostite, ideea trebuie comunicată, mesajul trebuie transmis, viaţa trebuie trăită. Pentru că, altfel, riscăm să devenim martorii unei urgii imprevizibile, capabilă să măture totul în cale: „am vrut să tac dar / tăcerea s-a evaporat în ultima clipă // […] pasul mi-a alunecat / corpul meu imens s-a prăbuşit peste oraş / […] a lăsat o gaură imensă în piaţa centrală / când am vrut să mă ridic / era prea târziu / cuvintele au ţâşnit singure / speriate poate de atâta cădere” (p.66). Până şi cuvântul „moarte” se naşte aici din congruenţa lirică a spaimei şi a voluptăţii extincţiei, colorând liric şi abil un sketch de budoar: „dar cea mai insuportabilă târfă / e cuvântul moarte / fără niciun ban şi nechemată / te aşteaptă în pat / când vrei şi când nu vrei / excitată până la cer umedă până la oase” (p.78).

La masă cu Marx reprezintă, aşadar, un efort de inventariere a menirii cuvintelor. Aproape singular în ceea ce priveşte temele lirice abordate, Vişniec se încăpăţânează să creadă în necesitatea întocmirii unui dicţionar afectiv şi a restabilirii responsabile a sensurilor. El decupează atent în stofa discursivă şi creionează preceptele unei noi lumi, bazată pe receptarea proaspătă a ideilor. Metodele prin care reuşeşte acest lucru sunt vizibile în mai toate poemele volumului: introspecţia dublată de o dispoziţie naiv-interogativă, îmbrăcarea sensului iniţial în straie noi, conforme cu gândul mai proaspăt, o recuzită surprinzătoare a unui romantism considerat gata perimat, un curaj remarcabil în abordarea din unghi nou a clişeelor lirice şi, peste toate acestea, o atenţie matură la semnele din jur, un talent literar exemplar şi satisfacţia recognoscibilă a poemului bine înfipt în mintea celui care se lasă astfel pătruns. Şi, chiar dacă pare uneori că îndeamnă la egolatrie (văzută ca procedeu de izbândă în lupta cu deziluziile), poetul nu uită să ne amintească, în cel mai pur stil shakespeare-ian, că formăm doar proiecţia în vid a unor dorinţe de dincolo de noi şi că, în definitiv, suntem actorii unei banale piese de teatru cu regizor necunoscut şi cu un câştigător incert la roata destinului: „s-a dovedit, cineva ne-a învăţat pe de rost / ne-a observat în toate împrejurările / ne-a pus în situaţii imposibile ca să vadă cum funcţionează laşitatea, durerea, frica // iar acum EL care a notat totul / poate să aleagă una din vieţile noastre / şi să o declare câştigătoare: spectacolul sezonului” (p.15). Un volum proaspăt, inteligent, aducând cu sine o neaşteptată resuscitare a sensibilităţii.

(Matei Vişniec, La masă cu Marx, ed. Cartea românească, 2011)

Cel de-al treilea (şi ultimul) volum al romanului lui Murakami („1Q84”) aduce o schimbare de abordare a firului epic. Dacă în precedentele volume aveam o acţiune bicefală (urmărind, în paralel, destinele celor două personaje principale, Aomame şi Tengo, aflate într-o corelare abia perceptibilă, însă tot mai pronunţată pe măsură ce înaintăm cu lectura), ultima parte a trilogiei ne prezintă un personaj nou, Ushikawa, al cărui rost este acela de a investiga, la cererea sectei Liderului ucis de Aomame, dedesubturile crimei. E specific romanelor lui Murakami să combine frumuseţea stranie a fantasticului cu acurateţea investigării detectivistice, fără ca prin acest artificiu cartea să se transforme dintr-o fascinantă epopee într-un roman poliţist de duzină.

– continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Haruki Murakami ― 1Q84 (III), trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina, ed. Polirom, 2012)

Nu am chef de scris. Deloc. Şi partea proastă e că, din cauza căldurii, de multe ori n-am chef nici măcar de citit. Ăsta e lucru grav la mine. Dar n-am ce-i face. Mă trântesc pe jos (am uitat să vă spun că vara dorm pe podea, mi-e lene să desfac patul şi mi se pare că e un pic mai răcoare dacă stau cu obrazul direct pe parchet) şi lâncezesc. Mă ajută şi aerul condiţionat, nu zic nu, dar mi s-a întâmplat să-l uit pornit toată noaptea şi dimineaţa să mă trezesc înţepenit.

Deci, în condiţiile ăstea, ce naiba să citeşti? Că am lângă mine cărţi serioase care aşteaptă să fie deschise, dar nu mă-ncumet înspre ele. Şi atunci dau o raită prin bibliotecă să văd ce restanţe mai uşurele am. Aşa am dat peste Un om din est, romanul lui Ioan Groşan. Ştiam că, dacă mă apuc de Groşan, măcar am garanţia unei cărţi care să mă facă să râd. Numai că romanul ăsta nu e din cale-afară de umoristic. Adică, evident, există şi aici pagini care te fac să izbucneşti în râs, însă în ansamblul ei e destul de cuminţică. Tare mi-e să nu-l apuce şi pe Groşan ideea aia nasoală a autorilor că, odată cu înaintarea în vârstă, trebuie să dea „marele roman”, „capodopera”.  Şi, prin urmare, toate cărţile lor de atunci încolo să înceapă să devină mici avanpremiere la izbânda finală.

Eh, nu e cazul aici. Ceea ce m-a mirat niţel este că, având la dispoziţie o aşa largă arie de interpretări şi o atât de bogată şi ofertantă paletă de întâmplări la limita ridicolului (acţiunea se petrece în ultimii ani ai ceauşismului, iar protagoniştii sunt nişte dascăli tineri, aflaţi într-o perpetuă debusolare, de toate felurile), Groşan pare să pedaleze în gol. Da, sigur că ne plac istorisirile cu şcoala ori păţaniile lubrice neverosimile (mi-am mai manifestat odată nedumerirea legată de tendinţa tuturor artiştilor – scriitori, scenarişti, regizori ş.a.m.d. – de a prezenta ororile totalitarismului prin recurgerea la scenarii erotico-ilare ori groteşti, dar n-am găsit încă răspunsul), însă autorul face, în romanul ăsta, doar o jumătate de pas. Lucrurile sunt fie prea cuminţi, fie şarjate gros şi, nu neg, idiot de comic. Tovarăşa Oproiu, directoarea care cade în căcat de două ori, e inenarabilă. Stilul liber, de la care Groşan nu face rabat, e prezent mai mereu, însă de multe ori acesta pare să pedaleze în gol, mai degrabă tributar inerţiei decât relevării unor unghiuri originale de abordare a temei. Astea-s cârcoteli, ştiu, mai ales că romanul mi-a provocat multe zâmbete, deci nu pot să spun că nu m-a prins.

Cea mai mişto parte e formată din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu, la care am râs de m-am răcorit. Aventura cu Tiţa Pop (Porolissa), descrisă minuţios de Nelu Sanepidu, e cea mai reuşită bucată a romanului, mai ales că e străbătută şi de câte-un detaliu din ăsta verificabil, ca să facă povestea credibilă. De pildă, Tiţa îi este prezentată lui Nelu de către poetul Viorel Mureşan, cică, sugerându-i, din priviri şi din gesturi, că va avea parte de o noapte grozavă. Şi aşa şi este, doar că noaptea epuizantă depedeve sexual e precedată de un ospăţ a la Ardeal, în care tatăl Porolissei trece în registru toate clişeele naţionaliste româneşti care, nu ştiu din ce pricină, au aici o latură irezistibil comică. De fapt, ştiu de ce. E vorba de Groşan.

Nu vă pot povesti tot romanul. Nici n-am chef. Fără să fie o capodoperă (ha!, deci nu asta e capodopera lui Groşan. O mai aşteptăm.), e o carte care te poate scoate câteva ore din moleşeală. Dacă aveţi chef de un râs sănătos, puneţi mâna. Că merită. Ah, da, în roman mai există şi o referire la draga mea Salonta (băşcălioasă, dar funny. Omu’ are dreptate.): „Stăteam acolo în ploaie, fără plan de rezervă şi fără umbrelă. Sacoul meu englezesc începea s-arate a Salonta” (p.179). 🙂

P.S. Nu mă interesează deloc dezvăluirile de acum câţiva ani în legătură cu angajamentul de la Securitate semnat de Groşan în tinereţe. Nu pentru că aş considera că e un lucru minor (pentru că nu e), ci pentru că excesul de interpretare în domeniul ăsta şi dubla măsură a judecăţii publice în chestiune mi se par, deja, nedigerabile. Bine că e Voiculescu în putere şi că Iliescu e preşedintele de onoare (sic!) al partidului de la guvernare.

(Ioan Groşan, Un om din est, 296 p., ed. Noul scris românesc / Tracus Arte, 2010)

Asta e o carte pe care am citit-o dintr-o suflare. Aveam deja altele citite înainte (despre care ar fi trebuit să scriu înaintea acesteia) însă urgenţa pe care am simţit-o parcurgând paginile din Noaptea mi-a stârnit emoţii contradictorii.

Nu credeam că mai pot fi impresionat de mărturiile celor care au văzut moartea cu ochii, în lagărele de exterminare de la Auschwitz. M-am înşelat. Oroarea n-are limite. Şi nu credeam că voi putea vreodată găsi atâta înţelegere în nişte cuvinte simple, dar care, tocmai datorită faptului că sunt simple, produc efecte halucinante. Elie Wiesel, autorul cărţii, spune la un moment dat că, de fapt, în ceea ce priveşte teroarea de la Auschwitz, lucrurile stau taman invers decât crede lumea: acolo, deţinuţii nu se străduiau să trăiască, ci încercau să se adapteze morţii. E un paradox atât de grăitor şi de succint, încât îţi taie respiraţia. Iar ceea ce premiantul Nobel pentru pace (1986) povesteşte în această carte te lasă, încă o dată, uimit, ruşinat şi învins.

Totul e descris într-o limbă a coabitării cu spectrul morţii. Cuvintele au tăietura exactă, sunt smulse cu greu din realitatea înconjurătoare (care deseori pare o punere în practică a unui scenariu tâmpit şi odios) şi aplicate unor situaţii la limita insanităţii. Elie, în vârstă de doar 16 ani, e luat de acasă (Sighet) împreună cu familia şi dus la Auschwitz. Călătoria cu trenul, în vagonuri de marfă, fără lumină, hrană şi apă, are ceva din dramatismul culoarului verde, acela pe care păşesc condamnaţii la moarte, în America, pentru a-şi primi pedeapsa. Nu lipsesc tragediile minore (de parcă ceva, în tot acest hău, ar putea fi minor), care se lipesc de vieţile lor în cele mai nepotrivite momente (o femeie din vagon înnebuneşte pe drum, ţipând mereu că vede un foc în depărtare. Ironia face ca exact în momentul în care evreii ajung la Auschwitz, Elie să observe crematoriile, focul groazei şi al exterminării). Lupta pentru hrană, pierderea sentimentelor fireşti (unii oameni fură de la gura propriilor părinţi hrana), boala, epuizarea, munca, operaţiunea înfiorătoare a selecţiei (în urma căreia un medic decide cine continuă să muncească şi cine va lua drumul gazării), moartea care ajunge un element de decor, în faţa căruia nimeni nu îndrăzneşte să plângă, pentru că asta ar însemna o parţială acceptare a ororii, o trecere a acesteia din ficţiunea salvatoare în realitatea cruntă, imaginea bebeluşilor aruncaţi de vii în flăcări, a copiilor spânzuraţi şi a imenselor cuptoare care stau, ameninţător şi semeţ, în proximitatea aceasta a barbariei, toate acestea fac din cartea lui Wiesel un document extraordinar şi o teribilă oglindă a lagărului morţilor vii.

Elie Wiesel, totuşi, e conştient, la fel ca Herta Muller, că pentru unele chestiuni nu s-au inventat suficiente cuvinte. Punerea în propoziţii şi fraze a acestui necuprins al ororii reprezintă, din punctul lui de vedere, o mistificare a ruşinii, a vinii şi a crimei absurde. Limbajul e nefuncţional în condiţiile întâlnirii cu fapte inimaginabile. Cu toate acestea, dacă şi doar jumătate din tablourile terifiante ale cărţii se apropie de sinistrul adevăr, avem măcar o privire pe gaura cheii asupra celui mai odios experiment uman menţionat vreodată de istorie.

O carte care te lasă fără grai.

(Elie Wiesel, Noaptea, ed. Corint, 2012, trad. de Lia Decei)