Un scriitor / Photoshop failure

Posted: 2012/05/03 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

*cronici apărute în revista , nr.4/2012

Un scriitor

Un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma) e un individ incomod. În calitatea sa de personaj literar auxiliar, aşa cum îi place să se autoproclame, editor la Casa de pariuri literare şi redactor la Observator cultural, a reuşit deseori să işte mici scandaluri în la fel de mica lume scriitoricească autohtonă. „Scandaluri” e, totuşi, mult spus. Vorbim, mai degrabă, despre o insaţiabilă nevoie a lui un cristian de ordine, de fair-play şi respectarea unui minim set de reguli, legi, cutume, văzută de criticii lui ca o formă de maladivă isterie auctorială, de batere cu pumnul în piept şi de căutare a nodului în papură. Un chiţibuşar, adicătelea. Nu voi face, aici, o sinteză a tuturor conflictelor născute în jurul personalităţii lui un cristian. Spun doar că autorul romanului Morţii mă-tii nu e un tip străin de controversă.

Şocant, în aceste condiţii, este faptul că romanul său nu a fost supus, printr-un foarte facil şi ieftin (a se citi: la îndemâna oricui) transfer de vină, unor critici distructive. Dimpotrivă; cel puţin până la această dată, receptarea critică a cărţii a fost fie entuziastă, fie absentă cu desăvârşire. Nu ştiu să fi existat vreo cronică devastatoare referitoare la Morţii mă-tii. Şi asta nu pentru că defuncţii mamelor noastre n-ar merita toată atenţia, ci pentru că, probabil, şi cei mai acerbi inamici ai lui un cristian şi-au dat seama că ne găsim în faţa unei cărţi-eveniment.

Fără să-mi propun să devin encomiastic, spun că romanul lui un crisitian poate fi considerat cartea unei generaţii. Morţii mă-tii nu retuşează, retroactiv, deriva unei generaţii literare care s-a găsit în prag de mileniu fără o dorinţă (artificială, de altfel) de închegare a unui mesaj unitar, ci prezintă diacronic crâmpeie de viaţă reală, într-o temerară încercare de creare a unui personaj emblematic. Nu lipseşte nici copilăria plină de întâmplări hazlii, de personaje pitoreşti (bunicul, de exemplu) şi de acea libertate absolută a cuvântului răcnit, a sudalmei răcoritoare exersată de adulţi, după cum nu lipsesc nici adolescenţa ori studenţia, cu accentele lor naiv-dramatice ori cu planurile semi-ridicole de ieşire din anonimat. Peste toate acestea adie vântul răzvrătirii, aşa cum îi şade bine oricărui erou de viţă nouă, coborât parcă din Salinger şi trântit cu brutalitate în praful autohton cotidian. Personajul principal al romanului traversează lumea cu îndârjire, conştient fiind de riscurile la care se supune, însă nu-şi pierde niciodată umorul şi păstrează intactă convingerea, uşor egolatră, că face mereu ceea ce trebuie. Nu e greu să recunoaştem în personajul cărţii un alter-ego al autorului însuşi, chiar dacă romanul se constituie într-un soi de semi-ficţiune ori, la limită, într-o meta-realitate, unde importante nu sunt asumările de roluri, ci morala normativă care derivă din rezolvarea impasurilor.

În ciuda titlului incitant (motiv pentru care autorul spune că romanul a fost refuzat de unele edituri – uite premisele controversei care face atât de bine pe termen lung!), romanul lui un cristian propune o metodă conceptuală de înţelegere a mecanismelor de funcţionare a unei întregi generaţii literare. Generaţie care, iată, găseşte în acest roman rădăcinile nebănuite ale propriei naşteri. Şi nu doar atât. Prin stilul liber-asumat, neprincipial şi, la rigoare, chiar extra-literar, un cristian reuşeşte să deseneze perfect momentul zero al naşterii unui fenomen. Chiar dacă fiecare din cei care se afiliază fracturiştilor, milenariştilor, douămiiştilor, mizerabiliştilor ejusdem farinae se consideră un univers în sine, străin de orice formă de mimetism, citind romanul lui un cristian îşi va da seama de liantul nevăzut care îl leagă de congeneri. Marele merit al cărţii de faţă acesta este: a reuşit să comprime şi să lege într-o manieră inteligibilă micile diferenţe care fac ca, totuşi, generaţia de după 2000 să capete un profil autonom, coerent şi vizibil. Chiar dacă lucrul acesta se rezumă, deocamdată, la originile sale şi la primii paşi în istoria literaturii. E o primă reuşită, deloc neglijabilă.

Morţii mă-tii are toate ingredientele unui roman interesant, perfect citibil şi mustind de veridic, căutând mereu să demonteze estetismul devalorizant şi metafora care ascunde, de fapt, bube străvechi. De aceea, să nu-l credeţi pe un cristian atunci când declară, neconvingător, că nu se consideră autor de literatură. E o simplă cochetărie. Autoevaluarea, în cazul de faţă, n-are niciun temei. Concluzia e simplă: un cristian e, cu siguranţă, un scriitor.

(un cristian, Morţii mă-tii, Casa de pariuri literare, 2012)

Photoshop failure

 

Nu-mi aduc aminte să fi fost mai entuziasmat vreodată de un volum de debut aşa cum am fost citind cartea lui Mihai Mateiu, intitulată, simplu, Oameni. O culegere de proză scurtă, reunind 13 povestiri incitante, chiar dacă aparent banale, într-un stil literar convingător, percutant, bine ţintit şi fermecător. Niciun cuvânt nelalocul lui, o frazare impecabilă, o siguranţă aproape maniacală în selectarea elementului inedit, a unghiului propice dindărătul căruia puteam recrea povestea – acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care consider Oameni a lui Mihai Mateiu drept cel mai puternic şi convingător debut literar din ultima vreme.

Fiecare dintre cele 13 bucăţi de proză scurtă prezintă succint o întâmplare izolată în destinul unor indivizi anodini, lipsiţi de cea mai mică sclipire de geniu ori originalitate. Această nivelare a trăsăturilor de caracter a personajelor sale face ca oamenii lui Mihai Mateiu să devină, paradoxal, interesanţi. Lupta surdă cu dezamăgirea propriei vieţi , cu atât mai dureroasă cu cât este comparată cu excentricităţile unui fante bătrân („Interviul”), pierderea simţului proporţiilor („Înfrângerea”), compensarea criminală a unui eşec simbolic („Vânătorul”), caruselul halucinant al rutinei înnebunitoare („Animal”), paralela tulburătoare între traseul prestabilit, onorabil, şi captivitatea animalelor la zoo („Robotul”) sunt tot atâtea ocazii pentru ca Mihai Mateiu să-şi exerseze dexterităţile literar-psihologice şi să ofere incipitul unor concluzii care se nasc, exclusiv, în mintea cititorului. Autorul se opreşte exact în momentul în care orgoliul auctorial l-ar face pe oricare debutant să încerce o linguşire a lectorului, o complicitate cu acesta în conducerea către un final previzibil. Sketch-urile lui Mateiu se bucură de o elegantă simplitate lexicală, laolaltă cu o tăietură exactă a conflictului şi o arhitectură perfectă a emoţiei.

Autorul volumului pare să înregistreze metodic felii de viaţă pe care le reproduce ulterior într-o formă brută, fără cosmetizări inutile. În cazul lui Mateiu, aşadar, Photoshop-ul nu are niciun rost: lumea lui este atât de grăitoare de la sine, încât nu are nevoie de niciun strop de adaos pentru ca veridicitatea ei să fie păstrată intactă. Ceea ce surprinde plăcut la Mateiu este şi dorinţa de a zugrăvi portrete pornind de la un decupaj atent al unor situaţii care sunt tipice pentru eroii săi, dar care, tocmai prin ciclicitatea lor, devin emblematice. Personajele cărţii sunt rareori declamative, trăsăturile lor de caracter rezutlând mai degrabă din surprinderea reacţiilor şi a automatismelor care le complică existenţa.

Consider că Mihai Mateiu a riscat enorm când a hotărât să debuteze editorial cu un volum de proză scurtă. Obtuzitatea şi rezerva criticii când vine vorba despre receptarea unor astfel de culegeri l-ar fi îndemnat pe oricare „începător” să caute o metodă cu şanse mai bune de a se face auzit. Autorul, posedând o siguranţă a condeiului aproape neverosimilă la un debutant, a câştigat, totuşi, acest pariu. Volumul său, despre care sper că este doar primul dintr-o serie lungă de cărţi care să mă bucure cel puţin la fel de mult ca Oameni, reprezintă o surpriză de proporţii. Povestirile lui Mateiu, adevărate bijuterii literare – adoptând, pe lângă manierismul deloc epatant, mici incursiuni psihologice –, formează un volum proaspăt, revigorant, promiţător şi, din aceste motive, demn de toată atenţia.

(Mihai Mateiu, Oameni, Casa de pariuri literare, 2011)

Comentarii
  1. h.h. spune:

    sa-mi fie cu iertare: nu vi se pare putintel cam deplasata comparatia cu Salinger?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s