Aşa mi se întâmplă când încerc să fac ordine în cărţi. Mi-am transportat câteva zeci de cărţi dintr-o cameră într-alta, unde îmi voi aşeza, dacă mă vor ţine nervii, toată biblioteca. E o muncă imensă pentru că eu am şi ideea asta de bibliofil isteric de a-mi aşeza cărţile în raft după o anume logică. Nu vă spun care, că dup-aia spuneţi că asta nu e o logică bună şi serios n-am chef de debate-uri pe tema obsesiilor mele livreşti. Deci, cum spuneam: mutând eu nişte cărţi dintr-o parte în alta, m-am apucat să şi răsfoiesc câteva dintre ele, aşa încât ceea ce trebuia să fie iniţial o muncă de 15 minute s-a transformat într-o contemplaţie de câteva ore. Am luat pe rând cărţi pe care încă nu le-am citit, m-am uitat pe coperta a patra, am început să citesc de la început, de pe la mijloc, ca să văd cum „sună” povestea. Aşa mi-am pierdut o jumătate de după-amiază în care puteam, de pildă, să duc mâţa la veterinar. Am trimis-o pe maică-mea, pretextând că-s ocupat. O minciună mică, dar utilă.
Am dat, deci, şi peste multe cărţi din colecţia „Cotidianul” de acum 3-4 ani. Pe unele le-am citit deja, pe altele le-am cumpărat din inerţie, nu ştiu dacă le voi citi vreodată. Mă refer în special la cele care sunt un fel de antologii wannabe, având ca temă tot felul de subiecte mai mult sau mai puţin puerile. Dar am găsit şi romane care, probabil, merită citite. Dintre acestea, Porecla Jhumpei Lahiri mi-a făcut, parcă, cu ochiul. Am deschis-o la prima pagină, ca să aflu că scriitoarea e de origine indiană, crescută în Anglia şi stabilită în S.U.A. E şi câştigătoare a premiului Pulitzer pentru un roman care se cheamă Interpret de maladii, apărut tot în colecţia Cotidianul, dar pe care se pare că eu l-am ratat. N-are-a face. Ce vreau eu să spun: că era evident că un roman de genul ăsta se va ocupa cu dezrădăcinarea, cu lipsa de apetenţă a imigranţilor pentru regulile noii lumi în care au intrat, despre nostalgia trecutului şi bla bla bla. Adică ştiam la ce mă înham. Numai că, din punctul meu de vedere, genul ăsta de subiect e inepuizabil, pentru că vine la pachet cu un imens tablou de natură intim-psihologică. Iar ăsta n-are cum să fie plictisitor, cel puţin pentru mine.
Aşa că m-am apucat să citesc romanul. Cu sete. Şi mi-a şi plăcut. Chit că, din punctul de vedere al traducerii, s-a simţit de la o poştă că doamna care s-a ocupat cu îndeletnicirea asta a vrut să predea cât mai repede manuscrisul. Altfel nu-mi explic erorile şi stângăciile. Iar o să spuneţi că-s rău. Fie. Dar eu cred, ca babele pocăite-n Lennon (vorba e a lui Manasia, nu a mea), în seriozitatea şi responsabilitatea unui traducător.
Personajul principal al romanului e Gogol. Ha! Nu v-aţi aşteptat. Nu e Gogol the russian, ci Gogol the indian. Tatăl lui Gogol i-a pus temporar acest nume, în aşteptarea unei scrisori de la bunica lui, care, în familia indiană de origine, era responsabilă pentru alegerea numelor fiecărui descendent. Bunica e, fireşte, în India, iar părinţii lui Gogol sunt la New York, unde s-au mutat de curând. Scrisoarea buncii nu mai soseşte niciodată, întrucât se îmbolnăveşte grav şi nu mai poate fi consultată cu privire la numele celor mai noi membri ai familiei, astfel încât Ashoke, tatăl lui Gogol, alege acest nume pentru fiul său pentru că în urma unui accident feroviar în India, în care era să-şi piardă viaţa, s-a trezit ţinând în mână, mototolită, o pagină dintr-o carte a lui Gogol. A considerat că e un semn şi s-a hotărât să-şi numească astfel copilul. Gogol creşţe (e şi o ţâră de bildungsroman aici), simţindu-se ruşinat de acest nume al său, aşa că decide să-l schimbe: se va numi Nikhil. De aici încolo, romanul ia turnura unei foarte frumoase fresce a vieţii unui tânăr intelectual venit din îndepărtata Indie în zbuciumata viaţă americană. Repet: mi-a plăcut. Jhumpa Lahiri însăşi s-a confruntat cu nevoia de a-şi schimba numele, întrucât numele ei real (Nilanjana Sudeshna) părea prea complicat pentru oamenii cu care venea în contact. Aţi înţeles subtilitatea: dezrădăcinarea nu e doar o problemă de adaptare, ci şi de schimbare a identităţii. Ne-am prins din nou, că suntem perspicaci, ce dracu’.
Ce mi-a plăcut foarte mult este, totuşi, faptul că acest lait motiv al pierderii identităţii culturale nu e descris, aici, elegiac, trist şi cu revoltă sterilă, ci într-un stil care să te facă mai degrabă să înţelegi termenii în care se produce o astfel de transformare. Nikhil duce o viaţă normală, merge o dată la câţiva ani la Calcutta cu familia, ca să-şi viziteze rudele din cealaltă lume; în rest, merge la şcoală, se îndrăgosteşte, are o relaţie cu o fată din lumea bună, coborâtă dintr-o familie de hippioţi (Maxine), se despart pentru că ea n-a ştiut să-i fie aproape (sau nu i-a dat voie Nikhil) în momentul morţii tatălui său (în urma unui atac de cord, aflându-se la muncă într-un alt oraş); pe urmă îşi găseşte alinarea în braţele unei fete de aceeaşi naţionalitate cu el (Moushumi), inteligentă, fermecătoare, cu care se va căsători, cu o viaţă care o duce între Paris şi New York. Femeie care, însă, îl va înşela cu o iubire mai veche (şi mai tomnatică) din tinereţe. Nikhil divorţează, iar romanul se încheie cu momentul în care, aflat în camera sa din casa în care a crescut la New York, găseşte cartea de povestiri a lui Gogol pe care i-o dăruise tatăl lui. E un final grandios, care deschide în faţă o altă poveste. Nu ştim cum a „ieşit” Nikhil din povestirile lui Gogol. Ştim doar că l-am lăsat cocoţat în pat, în timp ce la parter mama lui (Ashima) dă o petrecere de adio, pentru că se va muta înapoi în India. Nikhil deschide cartea. Acolo unde cartea noastră se închide, lumea lui Gogol-Nikhil îşi desface tainele. Ca o continuare, la nesfârşit, a unei poveşti care trece dincolo de graniţele hârtiei pe care o ai în faţă. Foarte frumos.
Deci, mi-a plăcut mult. Merită să-ţi faci ordine în cărţi din când în când. Nici nu ştii peste ce mici comori dai, numai bune ca să-ţi umple o după-amiază anostă de april ploios. Dacă aveţi cartea asta prin casă, daţi-i bice.
(Jhumpa Lahiri, Porecla, 320 p., ed. Univers, colecţiile Cotidianul, 2009, trad. de Ioana Novac)
Cu cărţile pe faţă 