Prezervativu’ mă-sii de viaţă

Posted: 2012/03/28 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

*cronică apărută în revista , nr.3,4/2012.

Poezia lui Paul Vinicius este un experiment reuşit al melanjului între cuvintele dure ale omului sub vremi şi speranţa duioasă a căutătorului de frumos. Niciuna dintre poeziile volumului Liniştea de dinaintea liniştii nu trădează omogenitatea stilistică extraordinară, chiar şi în momentele (dese!) în care versul pare s-o ia înaintea gândului. Paul Vincius este un pesimist moderat, un solar cu dispensă, scriind sonate pentru alcool şi voie-bună cu tonul amar al celui care a înţeles, în cele din urmă, despre ce este vorba.

Înţelepciunea bahică, pe care pare s-o fi moştenit de la Ion „Muri” Mureşan, reprezintă legitimitatea supremă în tendinţa de argumentare a angoaselor proprii. Dincolo de verbul explicit şi de metafora redusă la funcţionalitatea ei moleculară, ghicim în tonul sumbru al poveştilor poetului o desluşire a sensurilor şi o aşezare corelativă a lucrurilor în matca lor firească: „fiindcă numai norocul / sau / dacă nu / marele ghinion / pot da sens unei zile / restul nefiind decât praful / care nu va face să răsune / vreo tobă / praful – / care va acoperi / în cele din urmă / oraşul” (p.12). Pentru Paul Vinicius, spaţiul privat al poetului, simţit ca loc din care marile taine capătă alte răspunsuri, este un registru contabilicesc de elemente anodine, îndărătul cărora se coace adevărata viaţă. Poetul se simte solidar cu clipa de acum, fără să-i scape nicio clipă din vedere faptul că totul nu reprezintă altceva decât elegantul pretext pentru răfuiala finală: „pe o vreme ca asta m-aş putea iniţia în murit / trimiţându-mi umbra / singură / acasă” (p.40). Această misterioasă şi mimată detaşare e rodul prelungii intimităţi cu mai-aproapele, al unei simbioze care aminteşte de bucuria maniacală şi disperată a colecţionarilor de mărunţişuri: „cu toată neatenţia / mi-am băgat rufele în maşina de spălat / cu tot cu buletinul de identitate; / am pus-o-n funcţiune / după care am ieşit să mă plimb prin viaţă / cu mâinile destinse / adânc înfipte-n buzunare / fluierând o melodie la modă / de pe vremea când habar nu aveam / cât de fericit este el / păianjenul minuscul / din colţul cel întunecat / al camerei” (p.30).

Coabitarea cu moartea care stă la pândă în fiecare ungher este un lucru firesc, care nu-l sperie pe poetul deja obişnuit cu întunericul absolut al dezgustului, cu morga tragică a eşecului cotidian. Nicio surpriză în modul – copilăresc şi matur deopotrivă – în care autorul reuşeşte să treacă peste convenţiile sociale de un reducţionism brutal şi peste inadaptarea sa funciară la mersul tembel al vremurilor. Îl salvează umorul ţărănesc, indiferenţa neinsultătoare şi o anume joie de vivre de neînţeles pentru micii roboţi ai zilelor. Prin urmare, chiar dacă „ceva din mine e deja pământ / ceva din mine continuă să iubească // numai morţii sunt nemuritori” (p.77), poetul ne explică calm că rostul lui se termină abia când primeşte nesperatul bilet de voie de la contemporani. În aşteptarea acestuia, el nu poate decât să respecte orânduirea, chiar dacă asta înseamnă să-şi transforme destinul de muritor într-o frescă de un tonic suprarealism: „însă / de fapt / tot atunci am şi murit – // numai că oamenii / politicoşi / au tot continuat să-mi zică: / „bună dimineaţa” / „bună ziua” / „băi / căcatule!” // iar eu / ce să fac? – / dacă mama şi tata / aşa m-au învăţat – // le răspund” (p.49).

Deloc de neglijat în construcţia volumului este tributul adus erosului. Numai că, până şi în această privinţă, Paul Vinicius caută să surprindă esenţa dintr-un unghi original, găsind corespondenţe postmoderne unor emoţii primare şi traducându-le, astfel, într-o limbă accesibilă prezentului. Seducţia pe care poetul o exercită asupra cititorului derivă din această versatilitate stilistică, menită să transfigureze vizibilul şi să-l aducă între graniţele unei triviliatăţi inofensive care, paradoxal, sporeşte candoarea mărturisirii: „dau buzna […] într-un local de poştă / cu poştăriţe atârnând de pixuri / şi telefoniste largi în amigdale / în care mă apuc să citesc / sârguincios / […] când aţi mai pomenit voi o făptură atât de abstras aeriană / semănând cu un stradivarius pe două picioare / atunci când trece ea înmărmurind şi cântec / prin piaţa amzei / fără a băga în seamă / arcuşul / care sunt?” (p.19).

Titlul cărţii sugerează o viziune a continuităţii între pe-trecerea noastră prin vreme şi monotonia care ne aşteaptă dincolo. Viaţa, aşa cum o înţelege Paul Vinicius, este doar anticamera unei lumi în care regulile rămân aceleaşi. Năduful exprimat în „prezervativu’ mă-sii de viaţă” comprimă convingerea că ceea ce trăim este mimarea unui viitor pentru care cineva ne pregăteşte necontenit. De aceea, regăsirea de acum a intimităţii este o temă recurentă în poezia volumului, constituindu-se într-o necesitate de a conserva lucrurile cu adevărat importante sub cupola unei locuinţe imaginare, omogene şi sigure: „în ţara vinicius nu găseşti picioruş de cangur. / vara este iarnă şi iarna e tot iarnă. / acolo totul miroase a fum de ţigară / şi nenia mari beau peste măsură. / acolo buzunarele n-au prea pomenit bănuţ / iar în case locuiesc doar animale. / în ţara vinicius chiar şi dimineţile cade noaptea. / iar în rest / mult prea mult / zgomot de inimi” (p.25).

Din punct de vedere stilistic, volumul lui Paul Vinicius este remarcabil. Poetul are mână sigură, stăpâneşte perfect registrele lirice şi, îndrăznesc să spun, este un excepţional manipulator de afecte. Versurile lui au culoare, au sevă, figurile de stil sunt rare şi, totuşi, percutante, imagistica e deseori răscolitoare: „noaptea ni se strecurase pe sub cămăşi / şi ni se tolănise pe inimi / cuvintele aveau parfum de prună / iar cerul – nici o stea” (p.92). Chiar dacă – din cochetărie şi dintr-o datorie formală faţă de idealul poeziei – autorul face la un momet dat apologia imposibilităţii cuprinderii în cuvânt a totului („fluturii cei albaştri din stomac / tremurul lor firav pe sub piele / secunda în care un deget / atinge un sân adormit – / ei bine / toate astea / nu pot fi îmbrăcate în cuvinte / nu au gramatică / şi nici voce pe măsură” – p.121), rezultatul este un volum de poezie de primă mână, impresionant, de o extraordinară prospeţime lingvistică şi cu un capital persuasiv neobişnuit de insidios; şi cu atât mai uluitor. Aşadar, o carte de ţinut minte.

(Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei, ed. Tracus Arte, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s