Ieşirea din literatură

Posted: 2012/03/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

*cronică apărută în , nr.2/2012.

Daniel Cristea-Enache face parte din acea categorie de oameni ai scrisului care pozează mereu într-o netulburată morgă a profesionistului; oameni care, dincolo de textul supus judecăţii, nu par a vedea altceva. Nu spun prin asta că celebrului critic îi lipseşte contextualizarea, ci că senzaţia pe care ţi-o dă, de câte ori scrie despre o carte, e aceea a unui om pentru care viaţa literelor are un cu totul alt sens şi o valoare total independentă decât a celui care a făcut-o posibilă.

Poate că unele dintre aceste prea multe ipostaze rigide l-au făcut pe Cristea-Enache să strângă într-un volum bucăţi de viaţă cotidiană, într-un tablou ce s-a voit exhaustiv şi compensator. Ideea de bază a cărţii e tendinţa vag exhibiţionistă a autorului de a-şi inventaria micile plăceri de dincolo de masa de scris. Un proiect interesant, chiar dacă uneori uşor necredibil, însă cu miză prea mică. N-aş fi crezut niciodată că sobrul Cristea-Enache se va apuca să scrie o carte întreagă despre lucrurile care îi plac ori care îl enervează. Părea, ca să devin colocvial, „din alt film”. M-am înşelat.

Structurat în capitole tematice, volumul Cinematograful gol este o duioasă radiografie a destinului extra-literar al autorului. Persoană publică mai degrabă contestată decât adulată, tânărul critic literar a adunat suficient material (pe care-l priveşte cu o nedisimulată satisfacţie didactică) pentru a-şi prezenta, într-o formă subiectivă, concluziile. Pentru că, pe lângă paginile frumoase al căror personaj central pare a fi fericirea casnică a autorului, întâlnim şi texte închinate unor duşmani imaginari (care seamănă însă izbitor cu persoane reale şi lesne recogniscibile) şi în legătură cu care scriitorul nu se fereşte să adopte tonuri de mică răfuială. Dezvăluirile despre micile caractere care însoţesc (sau nu) talentul literar sunt scrise într-un stil neparticipativ; autorul seamănă aici cu un entomolog plictisit de insectele neinteresante care i se perindă prin faţa ochilor: „O distinsă poetă şi eseistă mi-a trimis, ani buni, cărţile ei cu dedicaţii măgulitoare, dar şi epistole calde, în care exprima o dragoste de soră mai mare. […] Citindu-i un volum nou de versuri care nu mi-a plăcut, am scris explicit asta, într-o altă cronică. […] Nu numai că răvaşele calde au încetat să îmi mai vină de la Cluj, dar, întâlnindu-mă într-o zi faţă în faţă cu sora mea mai mare, […] s-a făcut că nu mă vede” (p.34). Alteori, criticul literar pare agasat de insistenţa cu care unii scriitori îşi semnalează prezenţa, în lungi şi plictisitoare epistole care n-au nimic de-a face cu literatura. Dacă pe aceştia nu-i numeşte, autorul face totuşi publice numele scriitorilor care primesc notă de bună purtare, pentru că nu l-au împroşcat cu noroi atunci când le-a comentat nefavorabil cărţile: Ion Simuţ, Ştefan Agopian, Lucian Dan Teodorovici, Marius Ianuş.

Prezenţă destul de consistentă pe forumuri şi unele bloguri, Daniel Cristea-Enache evită să facă, în Cinematograful gol, un sumar al tipologiilor cu care s-a întâlnit în acest periplu virtual. Trag concluzia că temutului critic i se par frivole certurile şi bălăcărelile netului, cu toate că, de multe ori, părea destul de implicat în apărarea propriului punct de vedere, ajungându-se chiar până la înţepături mai mult sau mai puţin elegante (mă refer, în special, la polemicile obositoare pe care le-a purtat cu Răzvan Ţupa şi despre care nu citim nimic în volumul de faţă). Până la urmă, selecţia întâlnirilor cu lumea scriitoricească aparţine, fireşte, autorului; nu ne-am fi închipuit nici măcar pentru o secundă că lui Daniel Cristea-Enache i se poate impune despre ce să scrie. Mai ales când e vorba despre propria carte.

Stilistic vorbind, volumul lui Cristea-Enache e omogen, chiar dacă micile capitole tratează subiecte diverse. Autorul vădeşte o siguranţă chirurgicală în alegerea cuvintelor, nelăsând prea mult loc echivocului ori redundanţei. În capitolul intitulat „Româneşti” el trasează, de pildă, linii generale, însă foarte bine circumscrise subiectului, despre românitate, pe care ne-o arată în hâda ei goliciune, în tenebroasele ei secrete. Daniel Cristea-Enache nu jonglează cu jumătăţi de măsură. Răbufnirile lui au precizie, obsesiile lui au contur, reproşurile lui au colţuri bine definite. Chiar dacă unele sentinţe par nedrepte prin minimalism, nu poţi să nu observi directeţea şi asumarea tranşantă a verdictului. Găsim aici câteva similitudini cu morbul demolator şi cinic al lui Cristian Tudor Popescu: „Profilul psiho-moral al Românului e unul bombat”; „aşa cum nu respectă regulile de circulaţie, Românul nu-şi asumă traseele profesionale şi sociale, timpii lor, durata de realizare” (p.93); „Cetăţean central şi ideal al lumii, Românul o ia frecvent de departe: atât de departe, încât nu mai ajunge la vina individuală, distinctă, clar decupată” (p.98); „E suficient să gâdili puţin orgoliul Românului […] ca să obţii tot ce vrei de la această gazdă generoasă şi risipitoare, naivă şi exhibiţionistă, de un idealism curat, fără vector programatic, cu, doar, mica fixaţie a imaginii sale publice” (p.100); „Comunismul ne-a învăţat cum să prcurgem distanţa dintre bârfa subţire, inteligentă, spirituală şi delaţiunea ordinară. Acum ne străduim să facem drumul înapoi” (p.110). Nereuşit mi se pare subcapitolul intitulat „Românul: tablă de materii” pentru că, din dorinţa de a sintetiza la maximum trăsăturile definitorii ale românului generic, autorul prezintă o sumă de aşa-zise clişee – toate voit grăitoare –, însă unele dintre ele, rupte din contextul iniţial, nu se mulează pe un tipic naţional evident, fiind mai degrabă replici ale unor dialoguri izolate: „mici întârzieri istorice”, „un ego neîncadrabil”, „ori vârful vârfului, ori coada cozii”, „majuscule teribile”, „vitrina cu generozităţi”, „ulciorul şi mortul”, „de la proiecţie la execuţie”, „eu sunt disponibil”, „confesor unic”, „flux şi reflux”, „amicul şi vecinul” ş.a.m.d.

Cinematograful gol reprezintă, însă, mult mai mult decât atât. Fire introvertită, autorul foloseşte scrisul ca prilej de a-şi face cunoscute atitudinile legate de subiecte arzătoare ale zilei. Siguranţa cu care criticul literar se pronunţă în probleme aparent exterioare orizontului lui de interes face dovada unei personalităţi iscoditoare, a unei minţi în perpetuă căutare de răspunsuri. Lui Cristea-Enache nu-i scapă nici scandalurile de la ICR, nici poneiul roz, nici micile mizerii ale audiovizualului românesc, nici apariţiile cinematografice recente; ne povesteşte despre pasiunea vinovată pentru jocurile de strategie de pe calculator, despre viciul cafelei, despre muzică, despre tânăra lui familie etc., toate acestea cu o reală bucurie a împărtăşirii.

Însă niciuna dintre acestea nu capătă acea surprinzătoare dimensiune erotică pe care o găsim în descrierea unei zile banale din redacţia României literare. Bucata cea mai frumoasă a volumului, numită Din fotoliul lui Arghezi, e darea de seamă a unui martor mut, dar îndrăgostit de tot ce se întâmplă în jurul lui. Daniel Cristea-Enache joacă aici rolul invizibilului însetat să înregistreze conştiincios gesticulaţia fiecărei persoane pe care o urmăreşte în simpla ei prezenţă. Personajele descrise aici nu ştiu că sunt, pe rând, studiate atent (cu intenţii neinfamante) şi transformate în tot atâtea ocazii de admiraţie: „G. Dimisianu, inspirându-ţi încredere şi când mănâncă o baclava”, „Adriana Bittel, vorbindu-ţi încântată despre o carte nouă”, „Ioana Pârvulescu, mereu surprinzătoare, ieşind din Biblioteca Academiei pentru a merge la munte să se dea cu parapanta”, „Mihai Zamfir şi Nicolae Manolescu, eleganţi şi când mănâncă seminţe”, „Marina Constantinescu, omenească în cronicile dramatice şi teatrală în viaţa obişnuită”, „Constanţa Buzea, care scrie o poezie spiritualizată şi face o minunată fasole bătută” etc. (p.61).

Cinematograful gol e rezultatul unor căutări introspective ale unei personalităţi pentru care profesiunea se confundă uneori cu viaţa însăşi. De aceea, la Daniel Cristea-Enache, evadarea din literatură nu se produce decât cu riscul unei explozii confesive, în care rolul principal nu e jucat de criticul literar, ci de o persoană atentă la freamătul din jur şi aflată într-o mereu-la-pândă dispoziţie ludică. Ceea ce, pentru un critic literar de anvergura lui Cristea-Enache, nu e puţin lucru.

(Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol, ed. Polirom, 2011)

Anunțuri
Comentarii
  1. Lorena Lupu spune:

    logic că adoptă o atitudine de răfuială, că doar oameni suntem cu toţii. atitudinea „eu întorc obrazul” / „eu ignor ca un astru” mi se pare fake.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s