Arhivă pentru februarie, 2012

Da, iar mi s-a întâmplat. De data asta cu un bărbat, că ultima oară m-am îndrăgostit de Iris Murdoch (şi încă nu mi-a trecut complet). Deci omu’ ăsta, Eugenides (am căutat pe iutub şi pe gugăl să văd cum i se pronunţă numele, acuma m-am lămurit, dar nu vă spun, ca să vă chinuiţi olecuţă), e un scriitor american. Banal, nu? Ei bine, nu! E un scriitor excepţional, din categoria ălora care te smulg iresponsabil din programul tău zilnic, te trântesc în fotoliu şi nu te mai lasă să te ridici decât dacă-i musai să micţionezi (ca să nu zic mai urât, că iar mă urechează doamnele care nu pot să creadă că un cronicar literar la reviste serioase poate vorbi ca un vizitiu nemulţumit de emanaţiile dosului calului).

Intriga matrimonială e un roman care urmăreşte destinele a trei tineri, colegi de… universitate. Madeleine e personajul principal, o fată din ceea ce se cheamă o familie bună, care are relaţii de prietenie sau uneori mai mult decât atât cu Mitchell (un tip foarte classy, în sensul ăla postmodern al termenului, nu-mi cereţi să detaliez), cât şi cu Leonard (student strălucit la Biologie, dar cu grave probleme psihice). Mitchell va călători mult, împreună cu un prieten, parcă pentru a-şi scoate din minte experienţele din colegiu, Leonard va fi cel care se agaţă cu disperare de confecţionarea unui spaţiu de linişte, trăgând-o în această cursă chiar pe Madeleine, ajunsă în situaţia de a-şi pune viaţa on hold ca să aibă grijă de bărbatul bolnav pe care-l iubeşte. Iar am senzaţia aia: că, povestindu-vă, fac o mare nedreptate cărţii. Eugenides e un fantastic creator de atmosferă. Şi nu doar atât. Mi se pare că talentul lui enorm constă în faptul că reuşeşte să te facă părtaş la acţiune. Eu n-am mai păţit aşa ceva de foarte multă vreme, şi anume să mă trezesc mai devreme cu o oră ca să mai pot citi câteva pagini.

Cea mai mişto parte a volumului e aceea care descrie, într-un mod halucinant de veridic şi absolutely shocking, evoluţia bolii lui Leonard, de la apatia nevinovată iniţială, până la internarea la sanatoriu, evadările bahice, fuga, violenţa domestică, discuţiile filosofice despre tot şi toate, inapetenţa pentru viaţa de cuplu, relaţionările cu semenii, transformarea trupului în uma tratamentului cu litiu. Sunt, probabil, cele mai reuşite pagini despre nebunie pe care le-am citit vreodată.

Jeffrey Eugenides pare un arhitec scrupulos, care aşază unul peste altul, tacticos, straturi ale acţiunii, astfel încât să nu te plictiseşti niciodată. E un lucru ciudat, pentru că, dacă deschizi cartea la întâmplare, nu-ţi dai seama că te afli în prezenţa unei bijuterii. Intriga creşte din aproape-nimic; povestea creşte din propria desfăşurare, într-un stil care-l face pe autorul american un virtuoz al manipulării: nici nu-ţi mai dai seama de câte ore zaci ca o legumă, cu cartea în braţe. Mare lucru.

Sunt complet knocked down. N-am mai văzut aşa ceva de multă vreme. Jeffrey Eugenides, bravo, băiete! Mă declar fan. M-am şi apucat, degrabă, de Middlesex, romanul lui recompensat cu un Pulitzer. Şi sunt la fel de entuziasmat. Deocamdată. Aşa că o să mă iertaţi dacă nu vă spun chestii în detaliu despre Intriga matrimonială. Vă dau cuvântul meu că vă va plăcea. Dacă mă înşel, vă dau eu banii înapoi. 🙂

(Jeffrey Eugenides, Intriga matrimonială, 456 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Dana Crăciun)

Cred că prima carte a lui Mircea Cărtărescu pe care am citit-o a fostTravesti şi am fost uimit să constat atunci că un mare autor poate arăta aşa. Desigur, eram tânăr şi neexperimentat şi aveam o groază de clişee penibile în legătură cu felul în care trebuie să sune literatura bună. Nu neg că plăcerea pe care mi-a stârnit-o micro-romanul lui Cărtărescu (o nuvelă mai stufoasă, după capul meu) a fost aproape vinovată, întrucât aceleaşi jenante prejudecăţi despre literatură mă îndemnau oarecum să strâmb din nas. Numai că n-am mai putut. Chiar dacă receptarea critică a volumului, la momentul apariţiei, a fost slăbuţă, rămân la ideea că Travesti e o carte bună, în care imagologicul se îmbină spectaculos cu întâmplări de o colosală mediocritate. Şi tocmai asta o face interesantă.

*restul recenziei – pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Baudoin, Travesti de Mircea Cărtărescu, ed. Humanitas & Jumătatea plină, 2011)

*text publicat în , nr.1/2012

Înverşunarea revanşardă cu care literatura română de după „evenimente” a vorbit despre perioada imediat post-revoluţionară pare să fie cu totul străină de intenţiile lui Dumitru Crudu. În Oameni din Chişinău, volumul său de povestiri, autorul de peste Prut tratează cu o seninătate liniştitoare teme care, la noi, ar fi stârnit sângerări abundente din peniţa scriitorilor vremii. Nu spun, prin asta, că aş reproşa ceva autorilor români care şi-au făcut un ţel nobil din reliefarea brutală a tarelor unui popor îndobitocit de propagandă. Însă trebuie să remarc că, probabil, un efect cel puţin la fel de util l-ar fi avut şi învelirea derivei post-decembriste în bucăţi livreşti proaspete şi vesele. Abia prin numele unor Sorin Stoica, Petru Cimpoeşu ori Dan Lungu s-a reuşit, la noi, concilierea –  însoţită de un râs sănătos – cu defectele colective.

Ceea ce surprinde la Dumitru Crudu este, dincolo de prospeţimea şi oralitatea limbajului, o plasare strategică a istoriei contemporane într-un background discret, ale cărui sunete răzbat la noi sub forma unor zumzete abia perceptibile. În Oameni din Chişinău evenimentele politice de natură să schimbe orânduirea se desfăşoară într-un plan secund, mai importante fiind, în concepţia unora dintre personaje, modificările de la nivel individual. Pentru că doar acestea pot, prin însumarea lor perpetuă, consfinţi o veridică răsturnare de situaţie, de mentalităţi, de atitudine. Însă, până a ajunge la acest stadiu cvasi-eroic, oamenii lui Dumitru Crudu îşi trăiesc zilele netulburaţi vizibil de forfota revoluţionară a celor care vor să ajungă „în rând cu lumea”: „Tocmai ieşeam pufăind afară, când câteva dube frânară în faţa restaurantului, din care o groază de copoi săriră pe trotuar şi o luară la fugă spre piaţa din faţa guvernului, de unde se auzea un vacarm îngrozitor. […] Mariana aia apetisantă cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc acum o oră şi jumătate se lăsa pipăită fără niciun fel de ruşine de un tânăr zvelt şi înalt” (p.27).

Chiar dacă povestirile din volum par felii distincte de frescă socială, le leagă un fir nevăzut. Oamenii din Chişinău sunt aceiaşi, de la o povestire la alta. Îi cunoaştem în ipostaze diferite, însă părerile lor despre politică, viaţă şi lume devin o marcă inconfundabilă. Deşi pentru majoritatea amorfă a populaţiei scandările împotriva preşedintelui pro-rus nu sunt decât parte a unui decor citadin neglijabil, există şi personaje care trăiesc prezentul aproape fanatic şi care reuşesc să işte conflicte interpersonale pornind de la divergenţe de natură ideologică. Ne aducem aminte de febra anilor ‘90 de la noi, când atitudinile pro sau contra Iliescu puteau destrăma căsnicii. Oamenii din Chişinău au, în plus, ceva pitoresc: nebunia lor revoluţionară se îmbină ilar cu o isterie a conservării detaliilor. În „Vaporul alb”, de exemplu, conflictul se naşte în jurul unei melodii pe care şoferul unui autobuz o ascultă, spre disperarea unui călător anti-prezidenţial (Vlăduţ) şi spre mulţumirea Valentinei Pavlovna, prototipul reprezentantei virile a unui conservatorism de tip comunist. Lupta surdă dintre cei doi e vizibilă inclusiv în opţiunea fiecăruia pentru ziarul care le aduce veşti: Vlăduţ citeşte Timpul, Valentina Pavlovna răsfoieşte cotidianul Comunist. Acest joc al nervilor, excepţional descris de autor, atinge cote de un comic nebun, întrucât fiecare dintre cei doi combatanţi este convins de dimensiunea etică a propriei convingeri. Gesturile lor neechivoce de admiraţie sau, dimpotrivă, de dispreţ fac deliciul cititorului: „Vlăduţ alergă cu o falcă în tavan şi cu alta în podea spre şofer şi-i strigă din toţi bojocii să închidă naibii odată şi odată rabla aia de magnetofon […] şi, culmea, nea Vasea îl ascultă. Satisfăcut, Vlăduţ se întoarse rapid la locul său şi-şi scoase din geantă Timpul. Ca la comandă, îşi scoase şi Valentina Pavlovna ziarul Comunist din poşetă, desfăcându-l larg în faţa sa. […] Nea Vasea aprinse din nou magnetofonul, fără, însă, a mai da sonorul la maximum, dar, Vlăduţ, oricum, îşi băgă ostentativ degetele în urechi, pe când Valentina Pavlovna, hodoronc-tronc, se apucă să fredoneze melodia” (p.32-33).

În Cu o căldare de gunoi în mână, spaima unei biete protestatare atinge paroxismul când bănuieşte că e urmărită de un spion, în persoana aceleiaşi Valentina Pavlovna. Gesturile femeii încetinesc şi elanul revoluţionar iniţial se transformă într-o luptă cu neliniştea proprie. Nu ştie dacă Valentina Pavlovna, ascunzându-se după copaci sau după chipurile altor oameni din piaţă, nu înregistrează hulpav fiecare mişcare, în scopul infamant al acuzării ulterioare. În cele din urmă, se dovedeşte că biata Pavlovna venise chitită să-şi spioneze bărbatul şi să-l ducă acasă, dezgustată de opţiunea lui politică. Şi aici, această urmărire demnă de un film cu gangsteri – însă tratată cu un umor sănătos – e zugrăvită de autor în trepte care sporesc tensiunea şi absurdul situaţiei, cu mare grijă pentru surprinderea frustă a unui conflict esenţialmente minor: „Până la urmă, am văzut-o, ducându-se puşcă spre un bătrân înalt şi uscăţiv care scanda cât îl ţinea gura fel de fel de lozinci contra preşedintelui ţării. Cum o zări, acesta încercă să-şi piardă urmele în mulţime, dar bătrâna se luă după el. Bătrânul iuţi paşii, fără, însă, a putea scăpa de Valentina Pavlovna. […] După ce îl împinse pe Anatol Vasilevici în caroseria argintie, îi smulse geanta din mână, de unde scoase tricolorul şi îl aruncă pe trotuar. Apoi se urcă şi ea alături de Anatol Vasilevici, căruia îi puse unghia în gât şi îl bruftuluise, cred, până acasă, în maşina care se porni” (p.69-70).

Cea mai consistentă povestire din volum este A doua zi, care prezintă, schimbând perspectiva narativă, emoţiile prin care trece protestatara din istorisirea anterioară, atunci când micile accese de paranoia şi remuşcările nu-i dau pace. Plăcerea aproape erotică pe care a simţit-o în piaţă, scandând laolaltă cu ceilalţi lozinci la adresa preşedintelui ţării, se transformă a doua zi într-o spaimă continuă, accentuată de zgomotele neliniştitoare pe care le aude afară. Soţul ei, Vova, şi tatăl ei sunt evident nemulţumiţi de ceea ce Mariana/Marianocica a făcut, iar scindarea atitudinii lor între loialitatea faţă de stat şi sprijinul necondiţionat pentru un membru al familiei este motivul principal pentru care reacţiile lor sunt schimbătoare. Vova o lasă, de exemplu, pe Mariana să tremure de frică sub pat la auzul unor sirene, în timp ce el, tolănit, râde urmărind o emisiune televizată. Ruperea aceasta simbolică, desemnând subtil deriva unor oameni pentru care lupta pentru mai bine e doar un moft al celor fără minte, reprezintă sarea şi piperul povestirii. Imaginile sunt şi aici de un comic irezistibil, care se naşte din discrepanţa imensă între frica protagonistei şi realitatea banală care o infirmă. Mariana tremură la auzul soneriei, imaginându-şi cele mai terifiante scenarii, iar dincolo de uşă se găseşte, de fapt, Gicu, vecinul beat care a încurcat din nou apartamentele: „[…] am auzit iar sirena poliţiei. Acum răsuna cu sălbăticie. După care am auzit ţârâitul soneriei şi inima mi-a sărit din piept. […] acum nimeni nu o să mă mai poată scăpa de mititica. […] Gicu bătea fără preget în uşa noastră, pretinzând că aia e uşa lui” (p.100-101).

Cu toate că omogenitatea tematică a volumului e întreruptă brutal chiar în final (printr-o povestire de factură eliadescă – Bătrâna şi fata), tonul de ansamblu al cărţii rămâne neschimbat. Oameni din Chişinău e un colecţie vie de schiţe, care extrage din istoria complicată a locului imagini şi personaje antologice, surprinse dintr-un unghi care face simpatic până şi fanatismul bolnav al adulatorilor zăpăciţi şi isterici. Dumitru Crudu face aici un exerciţiu de exorcizare bazat pe cea mai redutabilă armă împotriva prostiei: umorul. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o temă mai serioasă tratată atât de caricatural, însă fără ca prin această metodă să se nască şi efectul colateral al frivolităţii. Să spui lucruri serioase fără să-ţi piară zâmbetul de pe buze (pentru că ştii că doar în felul acesta se topeşte gravitatea unor realităţi zguduitoare) e un lucru remarcabil, pentru care îţi trebuie acuitate, o bună raportare la un prezent abulic, o netrucată disponibilitate pentru introspecţie şi talent cât cuprinde. Din fericire pentru el şi pentru noi, Dumitru Crudu le are pe toate.

(Dumitru Crudu, Oameni din Chişinău, ed. Tracus Arte, 2011)

Uite şi o carte de Agatha Christie care m-a şocat. Realmente. Vă spun şi cum. Mă cuprinde câteodată aşa un chef nebun de câte-o carte poliţistă, încât las baltă tot ce fac în momentul ăla (de obicei e vorba de cititul altor cărţi mai serioase şi despre care trebuie să bag cronici) şi mă reped avid spre locul ăla din bibliotecă unde găsesc cărţi de-astea. La drept vorbind, sunt redactate şi traduse într-un mod execrabil, dar asta e. În anii 90, pe la începuturi, diletantismu’ era în toi. Bine, unele lucruri nu s-au schimbat nici acum, dar o editură cum e această Excelsior Multi Press sper să nu mai facă mulţi purici în zilele noastre. Că ar fi păcat de cărţile bune pe care le masacrează prin traduceri retardate şi aspect de hârtie de budă refolosită. Mergem mai departe.

Şi iau eu cartea asta din raft. Portocalie. Hmm, oricum sunt acuzat că-s băsist (în ideea că cine nu-l înjură pe preşedinte din sculare şi până-n înnoptare e curlimbist), aşa că nu mă deranjează. Mă aşez tacticos în fotoliu, îmi aduc şi otrava aproape (adică paharul cu cola) şi dă-i bătaie, frăţioare. Mă uit la numărul de pagini, să văd dacă o pot da gata repede. Zic da. Are 190 de pagini. Merge repede, că are şi dialoguri (nu râdeţi, la cărţile astea mă uit şi la astfel de detalii). Şi mă apuc. Şi trec de 30, 40 de pagini. Nimic. O femeie din Anglia care trebuie să ia trenul spre casă, dinspre Bagdad. Ajunge undeva în deşert, se cazează aproape de gară, în aşteptarea trenului care are câteva zile întârziere (din cauza nisipului care acoperea mereu căile ferate). Şi stă ea aşa, frumos, şi se gândeşte la viaţa ei de acasă, la soţul Rodney, la fiica Averil, la fiica rămasă în Bagdad, la fiul ei, la suspiciunile ei legate de fidelitatea soţului, la cuplurile din vecini. Trec de 70 de pagini. Nu moare nimeni, băi. Păi ce naiba e asta?

Mă duc, mă tot duc. Singurătatea femeii în deşert. Minunat. La un moment dat se pierde, intră în panică, crede că va muri acolo. Bullshituri puerile legate de faptul că atunci când eşti doar cu tine însuţi tinzi să observi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Adică, vezi tu, dacă mă duc pe câmp la Paleu şi stau acolo vreo 3 zile mi-oi putea pune viaţa pe un făgaş normal. Mda. Noah, trec de pagina o sută şi încă nu e nimeni mort. Şi io vreau sânge, că mă simt tras pe sfoară. Şi încep să suflu între pagini, să văd de nu s-or fi lipit cumva şi am sărit tocmai peste pasajul în care o mână invizibilă apasă un trăgaci. Nimic.

Şi ce aflu? Că femeia se întoarce bine-mersi acasă, la soţior, dar că ăsta într-adevăr avea nişte secrete. Dar nu cu cadavre. Le aflăm numai noi, doamna Scudamore (aşa o cheamă) rămâne la concluzia că are o familie fericită. Şi cade cortina. Ei, drăcia dracului.

Şi, ca să nu murim proşti, o explicaţie găsim la finalul cărţii: cică Agatha Christie a scris câteva romane sub un alt pseudonim, şi nu toate erau poliţiste. Deci am avut „norocul” să dau peste aşa ceva. Vai mie. A fost, oarecum, o pierdere de vreme. Măcar de era tradusă mişto, dar ăştia (nici nu i-oi numi) au făcut o treabă pentru care ar merita să fie biciuiţi la puţa goală în piaţă. Deci horror. Aşa-mi trebuie dacă mă eschivez de la ce am de făcut şi încerc s-o scald cu romane uşurele. Mi-a fi învăţătură de minte. Până data viitoare. 🙂

*poza e luată de pe okazii.ro. Ăştia de la ACTA, săltaţi-mă!

(Agatha Christie, Frica de adevăr, 200 p., ed. Excelsior – Multi Press, trad. de nici-nu-merită-menţionaţi)