Îmblânzirea misterului

Posted: 2012/01/18 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

* cronică apărută în nr.7 al revistei , proaspăt ieşită de sub tipar, al cărei site este aici. Dar mai bine luaţi-o de la chioşcurile Inmedio. Că aveţi ce citi.   Spor la lectură, folks!

Motocicleta de lemn, volumul de poeme al lui Ştefan Manasia, este genul acela de carte care îşi dezvăluie valenţele estetice şi volutele la a doua citire. Sau, cel puţin, aceasta este senzaţia pe care mi-a provocat-o mie. Abia la recitire am reuşit să pătrund cu adevărat textura scriiturii şi să găsesc, dincolo de rândurile meşteşugit aranjate, miezul afectiv al mesajului poetic.

Strucurată în trei grupaje distincte din punct de vedere tematic, însă destul de omogene sub aspect stilistic, Motocicleta de lemn trasează contururile fixe ale unei lumi abulice, debusolate şi străine de propriul rost. Ceva dinspre umanitate debutează, de altfel, cu descrierea minuţioasă (atât cât îi este permisă ochiului selectiv al poetului) a unui decor în care superficialitatea provizoratului devine regulă ontologică şi, prin urmare, mintea iscoditoare a căutătorului de sens nu poate detecta, aici, decât schimbări senzoriale, introspectiv revelatorii: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în excavatoarele-abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrâne pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot” (p.7). În ciuda aparenţelor, tabloul înfăţişat de poet reprezintă o expresie a optimismului, care se leagă de fiecare detaliu coerent al ansamblului imagistic oferit de lumea înconjurătoare. Poetul îşi adaptează aşteptările în funcţie de legităţile noi pe care le simte crescând în jurul său şi pe care încearcă să le înţeleagă şi să le asimileze. Mirarea inerentă pare similară aceleia a unui copil care descoperă lucruri noi în fiecare zi şi pe care, cu uşurinţă şi o uşoară teamă iniţială, le socoteşte treptat o parte a realităţii sale. Mergând pe această linie, volumul înaintează cu rememorări ludice şi duioase ale unor vremuri idilice, în care inocenţa primordială pare a ascunde în ea germenele înstrăinării de mai târziu („Dovleci”, „Guştere”).

Autorul poemelor îşi trăieşte viaţa tegumentar; el pare că vrea să transfere dimensiunile exterioare ale dezastrului între graniţele suportabile ale conştiinţei proprii, acolo unde banalul cotidian (fie el chiar urban, social ş.a.m.d.) se împleteşte surprinzător cu pericolul apocaliptic al extincţiei: „Tumora asediază creierul oraşului lent. / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările: / stratosfera de smog şi osânză / poate acum avansa liniştită. / Nu mai sînt un oriental înfometat, / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor” (p.12-13). Mai mult decât atât: dorinţa poetului de a-şi apropria şi de a-şi structura interior elementele ce ţin de externalitatea factuală e atât de mare, încât îl determină să regândească într-o manieră original-geografică până şi intimităţile cele mai adânci. El se întinde spaţial, folosind informaţii stereotipe (şi, la rigoare, incorecte politic), ca pretext al regăsirii discretului erotic, aflat în imediata proximitate: „Oraşul din vest înnebuneşte / şi e arat cu motocicletele, / oraşul din sud e mai veninos / decât tarantula şi ţipă romeni di merda. // Oraşul din est e-mbălsămat în nostalgie / iar acela din nord / consumă cereale / cu lapte şi pedofilizează băieţei […] // Părul tău acum incendiază mesteceni / îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adâncă […]” (p.18-19). Anatomia primară, ca mod de a distinge senzorial lumea, se metamorfozează aici într-un instrument de reconectare cu umanitatea evacuată pe nesimţite din prezentul alienat şi alienant deopotrivă: „lumină sau fluid asemănător / învăluie corpul / străbate degetele până capătă / portocaliul labei de raţă // […] Şi numai carnea zdrelită // Şi numai amintirea unei pisici / pe timpurile anacreontice / mai face totuşi să simţi / ceva dinspre umanitate” (p.34).

Poemele din Antwerpen completează imagistic un tablou al diversităţii care dezbină şi în care înstrăinarea neparticipativă devine dureroasă. Elementele componente ale acestui peisaj pestriţ poetul le resimte ca pe nişte expresii ale izolării, chiar dacă din punct de vedere social-cromatic ele par bine plasate şi veridice. O gamă întreagă de clişee urbane (atât de accesibile oricărui privitor cât de cât atent) dau mărturia unei acuităţi în descreştere, provenită dintr-o conştiinţă a inutilităţii închegării vreunui viitor mulţumitor: „pişoarul din metal masiv / sub cerul liber / ca tiribombele din celălalt secol / Aici ne întâlnim: / tinichigiu afro / asiatic incert / european self-distructiv / coborâţi din fantasmele Pepsi / din filmuleţul sponsorizat / pentru democraţia / afgană // pentru Sudan” (p.41). De altfel, reticenţa poetului deine explicită, odată cu asumarea radicală a eşecului unei eventuale coabitări cu această lume a lipsei de coeziune. Poetul nu-şi doreşte o topire în universul străin, pentru că asta ar însemna o demisie de la propriul mod de a percepe totul. Chiar şi tardiva imersiune în acest tărâm de neînţeles e resimţită ca o blândă concesie făcută comodităţii, fără ca prin aceasta poetul să-şi repudieze crezul dintâi: „Mi-a fost teamă că m-aş putea / simţi bine-n Antwerpen / citind cronici de cinema & savurând / salate cu o tonă de maioneză // […] M-am topit ca / de fiecare dată-n vitrinele cu bijuterii / […] şi-n lumina căzută / prin fante mistice,-alcoolizate / -n somnul funcţionarului / colonial” (p.43-44).

Poate cea mai reuşită parte a volumului, Ostroveni. Viaţa şi contactele realizează involuntar o continuare cvasi-explicativă pentru nedumeririle exprimate anterior. De data aceasta avem de-a face cu retrogradarea matură într-un timp al suspendării oricăror temeri, în afara celor ludic-puerile pe care le implică vârsta copilăriei. Într-un stil uşor caustic, cu tuşe umoristice şi micro-tragedii savuroase, Ştefan Manasia recreează, convingător şi sigur, premisele unei fericiri aparente. Nu lipsesc, e drept, nici micile morbidităţi sadice, nici verva revanşard-adolescentină a căutătorului de vise diriguitoare: „gândacule, fii înghiţit de înserare / pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet: / uită bizantinismul defuncţilor pe care / -i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet” (p.73). Spectacolul reconfigurării, în mic, a tarelor care-şi formează sâmburii în inofensivul joc al copilăriei ia forma unui exerciţiu stilistic de mare impact, care mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu: „trupuşoarele fetiţelor erau RĂUTATEA pură / plângeau văzând furnicile cum duc gândaci în crevasele / din ciment // […] se trăgeau de păr cine să-nceapă şotronul / în ciorapi supraelastici transpiraţi / regină, regină, câţi paşi îmi dai?” (p.75).

Aşadar, chiar dacă inegal sub aspectul ponderii şi al eficienţei afectelor în comunicarea mesajului poetic, volumul lui Ştefan Manasia întăreşte convingerea că, dincolo de estetismul derutant al unei întregi generaţii de poeţi pentru care subiectivismul absolut e singura formulă de redesenare a lumii, există, totuşi, şi scriitori care şi-au făurit un ţel din stilizarea persuasivă a speranţei. Cred cu tărie că poezia lui Manasia reprezintă o formă proaspătă de a adulmeca necunoscutul, de a-l confisca din eterna lui atemporalitate şi de a-l îmblânzi cu talent, plasându-l, cu admirabilă răspundere lirică, între limitele darnice ale versului.

(Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, ed. Charmides, 2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s