Cărţi sau ţigări

Posted: 2012/01/07 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

La mine nu există dilema din titlu, pentru că nu sunt fumător. N-am fost niciodată, ca să răspund potenţialelor întrebări.  Şi, oricum, nu despre o astfel de alegere e vorba în cartea lui Orwell, ci despre dorinţa lui aproape aritmetică de a găsi explicaţii plauzibile pentru faptul că oamenii nu mai citesc. Poate ştiţi filmuleţul ăla de pe youtube în care reporterul îi întreabă pe nişte oameni de pe stradă care e ultima carte pe care au citit-o. Răspunsurile sunte stupefiante nu doar din pricina titlurilor amintite (o femeie spune că ultima carte de care-şi aduce aminte e „Pinocchio”), ci mai ales din cauza motivelor care stau la baza acestei inactivităţi. „Nu am timp”, cică. Dar să te speli ai timp?, întreb eu. En fin, asta e o idee noiciană, care spune că aşa cum ai grijă de curăţenia fizică a trupului tău, trebuie să te preocupe şi igiena mentală, pe care n-o poţi dobândi decât prin citit. Şi că, dacă îţi faci timp pentru una dintre acţiuni, trebuie să găseşti metoda să o faci şi pe a doua.

Cartea lui Orwell e o colecţie de eseuri/articole de ziar care tratează probleme diverse, toate, însă, circumscrise condiţiilor sociale în care suntem nevoiţi (mă rog, era nevoit) să ne ducem existenţa. În Cărţi sau ţigări el face, de pildă, demonstraţia matematică a faptului că scuza „nu citim, pentru că sunt scumpe cărţile” este palidă. Şi încheie: „în cazul în care consumul nostru de carte va rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin haideţi să recunoaştem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe” (p.14).

În Confesiunile unui cronicar de carte ironia şi ilarul îşi dau mâna. E absolut delicios modul în care Orwell descrie „zbaterile” celui care trebuie să livreze texte referitoare la cărţile care se tot adună pe masa lui de lucru. Ieri m-a apucat şi pe mine exasperarea, întrucât mi-am dat seama că la capul patului meu zac cărţile care sunt „urgenţe”, adică pe care trebuie să le citesc cât mai repede şi despre care am promis unul,altuia c-o să scriu. Numărul lor m-a descurajat, însă. Am 47 de „urgenţe”!🙂 Urmează, evident, trierea lor, la care se adaugă neplăcuta misiune de a trimite mailuri/a da telefoane cu mesajul „va mai dura”. Anyway, Orwell îl vede pe cronicar ca pe un ins banal, care îşi târăşte zilele între tomuri, pe care în secret le urăşte de moarte, dar despre care va reuşi, cumva, să scrie elogios, mai degrabă dintr-o bucurie a ducerii la capăt a lucrului, decât din convingere sinceră. Sper să nu ajung în postura asta.

De un realism percutant e povestirea Cum mor săracii, unde ni se descrie cu minuţiozitate proximitatea morţii şi chipurile pe care o ia aceasta, într-un spital franţuzesc interbelic. Sunt tablouri grele, din care nu lipseşte, totuşi, ocheada hâtră. E, totuşi, Orwell, nu Allan Poe!🙂 Cea mai consistentă bucată a volumului este Anii bucuriei, o rememorare sinceră a anilor de adolescenţă petrecuţi în şcoli înalte britanice, unde rigoarea academică se împleteşte (periculos, aş zice eu), cu tabuurile, cu homofobia, cu un fel de dispreţ absolut pentru păcatele veniale. Ni se povesteşte cum sunt pedepsiţi băieţii care sunt prinşi masturbându-se (şi cărora li se spune că acest obicei îi va duce la nebunie), cum relaţiile dintre copii se nasc exclusiv prin raportarea la averea părinţilor, cum diferenţele de statut social se reflectă în atenţia pe care le-o acordă cadrele didactice ş.a.m.d. Peste toate acestea, Orwell aşază o privire adâncă, retrospectivă, şi nu are pic de înţelegere retroactivă pentru acele mici abuzuri inexplicabile într-o societate care se doreşte emancipată, dezinhibată, liberă. Repercusiunile pe care le poate avea stigmatizarea unui copil pentru vina de a face pe el în timpul nopţii, mult timp după ce acest lucru iese din sfera firescului, sunt, după părerea lui Orwell, foarte grave. Metafora unei societăţi care preferă să acuze nediferenţiat, în loc să găsească metode moderne de a-şi trata tarele, este mai mult decât străvezie.

Şi dacă în 1984 distopia era pretextul pentru tragerea unor semnale de alarmă, în eseurile din cartea asta adevărul istoric şi social este cel care ne face să ne punem întrebări şi să ne regândim strategiile pe termen lung. Iată cum ficţiunea e, încă o dată, întrecută de realitate. Şi dacă ne-o spune Orwell, ar trebui să băgăm la bostan.

(George Orwell, , 204 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Ciprian Şiulea)

Comentarii
  1. vderevlean spune:

    foarte bun volumul, trebuie să recunosc. l-am citit şi după am luat şi cărţile mai „necunoscute” ale lui orwel la puricat🙂 aşa că îţi fac epoftă cartea asta.

  2. Coincidenta face ca fix ieri sa fi facut imaginea asta.

  3. Monica Tarţa spune:

    Scrie cumva în prefaţă dacă a fost respins manuscrisul? Mi se pare că aşa a păţit Orwell de multe ori, şi asta îl face şi mai deosebit.

  4. alex spune:

    Esti cumva fumator? Ai incercat vreodata sa fumezi o tigara electronica?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s